Ca viața să aibă preț
Ci trăiește, chinuiește
Și de toate pătimește
Ș-ai s-auzi cum iarba crește.
Noi știm că iarba crește, el avea senzația că o aude. Este aceasta o experiență a geniului, a talentului cosmic, a culturii gigantice? Dimpotrivă, poezia arată că a ajuns la esența lucrurilor pe calea grea: trăiește, chinuiește, pătimește.
După ce le-ai învățat pe toate și ai observat că întreaga arhitectură a conceptelor, raționamentelor și teoriilor tale nu te apără practic, că rămâi viu și vulnerabil ca firul de iarbă, chiar și atunci când te închipui nemuritor și rece, înțelegi că inteligența îți poate da triumf, dar nu-ți dă sens.
În zădar în colbul școlii,
Prin autori mâncați de molii,
Cauți urma frumuseții
Și îndemnurile vieții.
În multe dintre edițiile pentru școlari, asta e ultima poezie din cuprins. Și pare genul de îndemn pe care l-ai da sinelui tău mai tânăr. Dacă ai putea să te întorci în trecut cu mintea de acum, ce ai simți diferit? Ce ai înțelege altfel?
Faptul că ai ști mai multe ar fi util, dar până la un punct. În primul rând, nu ți-ar mai fi atât de multă teamă. Ai avea mai puțină rezistență la faptul de a pătimi și la cel de a te chinui. Ai învăța mai mult din propria experiență trăită, nu gândită. Ai învăța să auzi, să te asculți...
Școala nu îl predă pe poet până la capăt.
