Sunt somnoros şi vreau să mergem spre casă. E aproape 3 ceasul. Trebuie să-i găsesc pe oamenii ăştia. Eu mă aflu la Guild of Students, Toma s-a dus să-şi rezolve cu scrisoarea pentru bancă, Paul e deja la bancă, iar Adi vrea să-şi facă un CV bun ca să găsească job.
Plec de la Breaslă, nu înainte de a vedea ce se întâmplă la Freshers Fair. Tot felul de societăţi studenţeşti pe criterii etnice, cluburi de înot, de arte marţiale, de popice şi aşa mai departe. Mă impresionează o asociaţie care organizează cursuri de salsa. De ce mă impresionează? Pentru că mi-e dor de Simona.
El este Finn din Berlin şi stă pe Reservoir Road, la 5 minute de mers faţă de noi. A învăţat româna la facultate, în Berlin. Mă rog, n-a mai vorbit de 4 ani şi îi vine greu să-şi găsească cuvintele. Engleza o vorbeşte însă ca un englez. A stat un an în România cu ocazia faptului că un unchi de-al lui s-a însurat cu o româncă, undeva pe lângă Băile Herculane, într-o minusculă aşezare de pe malul Cernei. Aşa a prins vorbirea, iar apoi, la facultate, a aprofundat-o.
Mă simt cumva aiurea să aflu că neamţul ăsta din Berlin, cu care mă văd în Birmingham, care vorbeşte rusă, română şi engleză, a văzut mai multe locuri din ţara mea decât mine, pentru că anul cât a stat la noi a colindat. Eu n-am văzut Herculanele, n-am fost nici în Timişoara...
Plec de la Breaslă, nu înainte de a vedea ce se întâmplă la Freshers Fair. Tot felul de societăţi studenţeşti pe criterii etnice, cluburi de înot, de arte marţiale, de popice şi aşa mai departe. Mă impresionează o asociaţie care organizează cursuri de salsa. De ce mă impresionează? Pentru că mi-e dor de Simona.
În fine, o iau din loc şi-l întâlnesc pe Adi. Ne aşezăm pe o bancă, în parcul central al campusului, lângă Aston Webb, în aşteptarea celorlalţi doi. Vine şi Paul. Lângă noi se aşează un blond, cu un laptop frumuşel, mic şi alb. Are acces la Internet. Noi n-avem încă acces, de-acasă, el are din parc! Băiatul, cam de vârsta noastră, e genul de englez, aş zice eu, cu părul lung, blond şi cărarea într-o parte, special ca o jumătate din faţă să fie ascunsă sub păr.
Noi suntem obosiţi şi vorbim ca în liceu, cu nesimţire. Printre altele, suntem "supăraţi" şi pe englezoiul ăsta şmecher, cu un computer mai scump decât toate ale noastre, cu acces la Internet. Şi când înjurăm mai vârtos, tipul ăsta ne întreabă, cum ar zice Jeff, with the purest Romanian accent: „Vorbiţi româneşte?”.
Mă simt cumva aiurea să aflu că neamţul ăsta din Berlin, cu care mă văd în Birmingham, care vorbeşte rusă, română şi engleză, a văzut mai multe locuri din ţara mea decât mine, pentru că anul cât a stat la noi a colindat. Eu n-am văzut Herculanele, n-am fost nici în Timişoara...
Uite că vine Mâţă. Faceţi cunoştinţă, fraţilor: "This is our mate, Toma, Toma, meet Finn!". Iar Finn spune: "Bună dimineaţa!", cu cel mai curat accent transilvan. 10 secunde, după ceas, Mâţă rămâne gură-cască, fără să înţeleagă nimic. Pare o glumă cu complicitatea noastră. Totuşi, neamţul nu doreşte să râdă de el şi îi spune repede, în câteva vorbe româneşti, ce ne spusese şi nouă.
Mihai Cuza
octombrie 2006
