Filă de jurnal: Richard şi casa

Jacqui îmi spusese că arată foarte bine şi eram curios. Când colo, o faţă palidă, tip pe la 50 de ani cu nasul roşu şi scorojit, fără sprâncene şi cu buzele supte. Râd pe dinăuntru, nu de faţa lui, ci pentru că nu ştiam că Jacqui are umor. Richard are faţă nu de englez, ci de viking... dezgheţat de curând. Am făcut cunoştinţă, fiecare dintre noi având soţie şi doi copii, băiat mai mare şi fată, fireşte copiii lui mai mari decât ai mei şi nevasta cu siguranţă mai bătrână. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost că internetul nu merge, din pricina celor de la British Telecom. Na-ţi-o frântă în loc de bun venit!

Tipul s-a dovedit a fi cumsecade în cele din urmă şi ne-a prevenit asupra tuturor lucrurilor care nu sunt puse la punct în casă: bucătăria – un şantier, curtea din spate – aidoma, apa, gazele, încălzirea centrală... a mai rămas ceva? Sperăm că vor fi toate gata în decursul unei săptămâni. Lupuţ hotărăşte să-i dăm primii bani atunci când vor fi gata toate lucrările. I-o spune direct, calm, pe un ton atât de superior şi de ferm încât ne-am blocat toţi pentru o secundă. Richard obiectează, e totuşi o casă de locuit, aveţi unde sta, spune, chiar dacă se mai lucrează. N-ai înţeles, îi răspunde Adi – îţi dăm banii pentru tot timpul cât vom sta, dar îţi întârziem prima plată. Îmi place scena, mai ales că faţa de viking dezgheţat de curând a lui Richard îl face pe Adi, prin contrast, să pară că nu-i lipseşte decât turbanul. Accentul, vocea şi zâmbetul obosit după atâtea ore de călătorie îl lasă pe Richard fără răspuns.

Ne-a dat toate instrucţiunile necesare pentru utilizarea casei, inclusiv aceea de a nu lăsa televizorul în stand-by, pentru că consumă cam aceeaşi tensiune ca atunci când e pornit. Nu cred, dar, în fine. Tipul e ok şi, dat fiind că fi-su a locuit în casă o perioadă, cât a fost la Universitate probabil, ni l-a adus să ne răspundă la întrebări. Am avut ce să-l întrebăm.

Casa face parte dintr-un grup de patru clădiri identice şi lipite una de alta, arătând în cel mai pur stil englezesc, din cărămidă roşie mai mică decât cărămizile româneşti (dovadă de hărnicie), cu acoperiş în două ape, intrarea pe laterală. Nelipsita zonă frontală pe care de regulă se află gazon, dar care, în multe cazuri, e pietruită pentru a se putea parca maşina, în cazul nostru am găsit-o acoperită de un morman de pietriş. Curtea din spatele casei, de asemenea nelipsită, mai are şi ea nevoie de îngrijiri. Una peste alta, până când voi ajunge eu să-mi cumpăr o cameră foto, totul va arăta suficient de pitoresc pentru a mă lăuda că am locuit într-o casă de cel mai britanic soi.

Cu acelaşi aer cu care l-a pus la punct pe Richard, Lupuţ îşi alege cea mai bună cameră, iar noi tragem la sorţi pentru celelalte. Trag paiul cel scurt şi îmi revendic cel mai mic dormitor. Paul râde de mine. Vrea să mă facă să mă simt prost că am avut ghinion? Nu, e o descărcare nervoasă, mărturiseşte că i-a fost foarte frică să nu-i pice lui dormitorul cel mic. E mai bine aşa, pentru mine spaţiile mici sunt confortabile.

Dimineaţă ies în faţa casei şi simt aerul plăcut al ierbii, tufişurilor şi copacilor. O veveriţă zbanghie aleargă şi sare încoace şi-ncolo, se simte probabil ca şi mine. Îmi plac plăcuţele cu numele străzilor şi peluzele cu gazon de lângă fiecare trotuar al cartierului. Maşinile sunt toate curate şi nici pantofii nu se prăfuiesc. That is nice. Toată atmosfera e atât de diferită faţă de ce am trăit până acum... Am văzut la televizor multe, am îndrăznit să-mi închipui şi mai multe, dar, ca întotdeauna, realitatea e mai surprinzătoare decât imaginaţia.

Duminică, 24 septembrie 2006