Toţi avem dreptul să dăruim

Ana a venit de dimineaţă cu o pungă de cadou, de care prinsese, cu o capsă, un colţ de pagină de caiet, să mă roage să-i scriu pe acea etichetă improvizată: "E pentru tine, Iepuraşule". Dorinţa şi bucuria ei de a-i face un cadou, pe care nu le-am mai pomenit nici la mine, nici la vreun alt copil de vreodată, mă emoţionează extraordinar. Anul trecut a dorit, la fel, să-i facă Moşului un cadou. Bine, că ea face cadouri la toată lumea... Unde simte puţină iubire, imediat se emoţionează şi se bucură şi vrea să facă ceva, să contribuie.

Am înţeles de la Ana că, pe de o parte, îl iubeşte pe Iepuraş pentru că ne aduce nouă cadouri, aşadar nu ei. Are o perspectivă de ansamblu mai bună decât aveam eu, mic fiind. Pe de altă parte, s-a gândit ea, el ne aduce cadouri şi ouă şi lui cine îi face cadou? Are şi un simţ al echităţii mai dezvoltat decât al meu.

Iar eu cred că aceste momente trebuie reţinute şi însemnate, pentru că, la sfârşitul vieţii noastre, nu ne vom aminti totul. Ne vom aduce aminte unele clipe în care am simţit că viaţa e ceva miraculos, că suntem conectaţi cu lumea toată şi cu spiritul ei.

Am găsit, de pildă, şi această însemnare, datată 29 ianuarie 2008, când Ana avea deci trei anişori şi jumătate:

<<În seara asta am învăţat-o pe Ana o rugăciune: "Doamne, umple cu iubire inimioara mea". I-a plăcut şi, pentru că mai voia să înveţe încă o rugăciune, i-am spus o variantă prescurtată a rugăciunii inimii: "Iisuse, ai milă de mine".

La sfârşit, s-a gândit şi ea la o rugăciune. Zice: "Tati, uite, învaţă şi tu rugăciunea asta: tati, te rog să ai grijă de mine!" I-am spus că o iubesc mult şi că rugăciunea ei deja am învăţat-o pe dinafară. Iar ea mi-a spus, zâmbind poznaş, s-o învăţ şi pe dinăuntru, ceea ce am de gând să fac.>>