Cât mai suntem, cât mai sunt, răsfăţaţi-i pe copii!

Una dintre cele mai mari și, aparent, îndreptățite rețineri ale părinților în relația cu copiii, indiferent de vârstă, este teama de a nu-i răsfăța. Într-adevăr, copilul răsfățat riscă să devină, mai întâi de toate, un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să ofere ceva în schimb. Decât să ajungă copilul așa, își spune cu o formă distorsionată de înțelepciune părintele, mai bine să nu-i arăt prea des sentimentele mele. Să-l las să se descurce, ca și cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el, să lupte pentru tot ce e de obținut în această viață dură.

Această pseudo-înțelepciune, care confundă autocontrolul cu frugalitatea emoțională, este însă contrazisă sistematic de cercetările recente în psihologia dezvoltării. Numeroase studii, inclusiv cele ale lui Daniel Siegel și Mary Ainsworth, arată că baza unei dezvoltări sănătoase este o relație de atașament sigur. Un copil care nu se simte iubit sau văzut cu adevărat în propria familie nu dezvoltă nici motivație internă, nici o imagine de sine stabilă. În loc să lupte pentru afecțiune, el învață să o evite: fie devine distant, fie anxios, fie neîncrezător în constanța relațiilor.

Educația de tip spartan, care privilegiază duritatea și minimizarea emoțiilor, nu produce caractere tari, ci structuri fragile, pline de mecanisme de apărare. În schimb, educația bazată pe afecțiune, predictibilitate și sprijin emoțional favorizează autoreglarea, empatia și un tip de încredere în lume care este esențială pentru funcționarea adultului sănătos.

S-ar putea conchide, deci, că secretul e calea de mijloc: o proporție înțeleaptă între fermitate și tandrețe, între sprijin și autonomie. Copilul să fie mângâiat, dar și tras la răspundere. Băgat în seamă, dar și lăsat să se plictisească. Ajutat, dar și provocat.

Și totuși, eu cred altceva!

Această cale de mijloc nu trebuie căutată ca un echilibru contabil între "prea mult" și "prea puțin". Părintele trebuie să-și exprime, cât poate de deplin, dragostea pentru copil: sincer, nedisimulat, fără rețineri dictate de teamă sau de doctrine educaționale rigide. Afectivitatea constantă și vizibilă nu strică, ci structurează. Ea oferă copilului o matriță internă a iubirii: ceea ce Daniel Stern numea „core self”, sinele de bază care se formează în relație.

Nicio altă cale nu garantează o relație sănătoasă între generații. Nicio altă cale nu formează oameni responsabili emoțional, serioși în promisiuni și deschiși în vulnerabilitate. Numai așa putem avea pretenția de a crește oameni maturi în cel mai important sens al cuvântului: maturi emoțional.

Problema răsfățului este, în realitate, mult mai simplă decât pare și nu ar trebui să afecteze căldura relației dintre părinte și copil. Răsfățul devine toxic doar atunci când copilul devine stăpânul casei, prin șantaj emoțional, nu prin iubire.

Dacă plânge pentru o prăjitură și părintele cedează doar ca să nu mai plângă, acela nu este un act de dragoste, ci o evitare a conflictului, un act leneș și laș pentru liniștea de moment. Afecțiunea nu înseamnă a spune „da” la orice. Înseamnă a spune „nu” într-un mod cald, conținător, explicativ. A iubi înseamnă, uneori, a frustra conștient, dar cu prezență emoțională. A-l face pe copil să înțeleagă, nu doar să tacă.

Răsfățul adevărat, cel care distruge, este acela în care părintele cedează pentru a evita disconfortul personal, nu pentru binele copilului. Iar marea artă parentală, mai ales când copilul devine isteric pentru un „nu” care vine la timpul potrivit, constă în două lucruri esențiale: a nu ceda sub nicio formă.și a reuși să-l liniștești cu blândețe și inteligență – fie prin explicații, fie prin distragerea atenției, fie pur și simplu prin calmul tău contagios.

Studiile din neurobiologia interpersonală (Allan Schore, Siegel) arată clar că părintele care își reglează propriile emoții îl ajută pe copil să-și regleze și el cortexul prefrontal, sediul autoreglării. Prin urmare, reacțiile părinților nu sunt doar exemple. Sunt modele neuronale care se imprimă adânc.

A refuza o înghețată nu e o traumă. A refuza afecțiunea, da!

De aceea spun: daunele produse de lipsa de afecțiune sunt incomparabil mai grave decât cele produse de un „exces” de iubire. Și oricum, prea multă iubire autentică nu există. Ceea ce numim adesea „prea multă iubire” este, de fapt, o formă mascată de control, frică sau compensație – ceea ce Winnicott ar numi „false self parenting”.

Copiii nu rămân multă vreme copii. Timpul pe care îl avem cu ei e, în realitate, o clipă. O clipă plină de responsabilitate, dar și de șansă. Să-i iubim cât putem de mult și cât putem de prezent! Fără să ne temem de riscul de a-i răsfăța. Singura condiție: să nu confundăm iubirea cu capitularea. Să nu transformăm emoțiile în monedă de schimb.

Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul alintat. Răsfățul, în sensul blând al cuvântului, înseamnă afecțiune vizibilă, joc, tandrețe, mângâiere. Iar acestea trebuie oferite nu doar când copilul „le merită”, ci mai ales când pare că nu. Atunci când e obosit, obraznic, furios, sau pur și simplu greu de iubit. Acelea sunt, de fapt, momentele-cheie în care se scrie alfabetul maturității viitoare.

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției

Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ

O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 

Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

4. Elitism și discriminare

Nu avem școli bune decât pentru foarte puțini elevi. Selecția celor care au acces la educație de calitate nu se face însă tot după calitate, ci după poziție socială cel mai adesea. Asta e o suferință foarte mare a școlii românești în genere. 

5. Ignorarea spiritului disciplinelor

Un matematician de profesie va putea oricând mărturisi că matematica este o disciplină interogativă, care ridică probleme, estimează posibilități, cercetează diferite moduri de abordare, creează căi de gândire noi, concepe modalități de înțelegere prin încercare și eroare și așa mai departe. În schimb, ea apare în școală ca imperativă (rezolvați!, găsiți!, aflați! etc.), care nu suportă eroarea, care nu acceptă interogația, care detestă comprehensiunea și acceptă doar explicația și tot așa.

Dar nu e matematica singura în această situație. Istoria suferă și mai cumplit de ignorarea spiritului ei. Educația fizică de asemenea, cu consecințe foarte grave pentru sănătatea noastră. La celălalt capăt al spectrului educațional, religia este, la rândul său, ignorată ca spirit și predată „în literă” cu consecințe dăunătoare. 

6. Educația artificială 

Mecanismele de învățare naturale (discuția, interogația, euristica) sunt scoase din joc de mecanismele mai dure specifice manipulării și îndobitocirii (predarea, învățarea prin repetiție, memorarea etc.). Această abordare creează un soi de sistem de laborator al învățării, care devine astfel mult mai apropiată de dresură decât de educație.

Ierarhia disciplinelor este prea rigidă. Matematica și Româna sunt la fel de importante oriunde în sistem, deși nu sunt la fel de importante oriunde în realitate. Artele sunt aproape în întregime excluse din acest sistem, construit să răspundă nevoilor unei Românii industriale și agrare de la jumătatea secolului trecut mai degrabă decât unei Românii din era informației și globalizării.

7. O cultură a lipsei de libertate

Premisele statutului de elev sunt deosebit de clare în sistemul românesc de educație: nu ai dreptate, nu ai voie să chestionezi valorile pe care ți le impunem, disciplina e mai importantă decât performanța. Libertatea, pe care un gânditor ca Albert Einstein o considera o condiție sine qua non a învățăturii, este complet sufocată în spiritul școlii românești.

8. Greșelile sunt mai importante decât excelența sau corectitudinea

Ca principiu fundamental de evaluare, se depunctează elevul de la 10 către 1. Nu contează nimic din ce face bine, contează doar ce face greșit. Nu primești nicio apreciere pentru toate frazele frumoase și corecte dintr-un eseu, dar îți este evidențiată cu culoare roșie (!) o greșeală, care atrage depunctarea chiar dacă ea nu afectează ansamblul lucrării. 

Elevii deprind astfel pe de o parte teama de orice fel de greșeli, inclusiv de cele benigne, care generează învățare, iar pe de altă parte ignorarea excelenței, care nu e premiată în niciun fel. 

9. Nu se acordă atenție vieții elevului în afara orei de clasă...

...deși aceasta contează cel mai mult. Nu supraveghere, nu facilități, nu sală, nu bibliotecă, nu programe, nu vouchere, nu aplicații, nimic... Din acest punct de vedere, al dezvoltării generale a elevului, sistemul de dinainte de 1989 era superior.

10. Școala cere mult și oferă puțin

Trăgând linie și adunând,  nu prea e nimic în școala românească ce să nu poată fi învățat la fel de bine din cărți sau de pe Internet. Profesorii nu aduc valoare în plus disciplinei lor, cu prea puține excepții. Majoritatea, aș zice eu, dimpotrivă: mai bine să nu afli nimic despre un domeniu decât să asculți ce-ți spune câte un pretins dascăl. Dar nu doar prefesorii sunt vinovați, ci concepția disciplinară însăși, modul de concepere a programei, organizarea educației metodica superficială și așa mai departe.

Cel mai adesea, în școala românească nu găsești educatori, ci funcționari. Iar când întâlnești un profesor adevărat, poți fi sigur că este ori un maestru, în învățământul vocațional, ori un rar și neprețuit martir al spiritului.

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

Pentru un om ca Andrei Pleșu, care nu a dobândit cunoștințele de dogmatică înainte de formarea unei culturi generale și a unui bun simț esențial, este ușor să facă distincția între părțile valide ale educației religioase și cele care, pe parcurs, au devenit invalide. Pentru domnia sa, care știe că, la vremea conceperii cosmogoniei din Vechiul Testament, oamenii nu făceau încă legătura dintre lumină și soare, dintre sex și naștere, dintre ploaie și nori, poveștile biblice capătă contextul metaforic și istoric nimerit, fără a impieta bunul simț.

Pe măsură ce oamenii au înțeles, pe alte căi decât revelația, lucruri pe care autorii textelor biblice nu le pricepuseră, dar încercaseră, mai bine sau mai rău, să le explice, nu au respins textul biblic ca fals sau inactual, ci l-au reinterpretat ca fiind „figurat” sau „metaforic”. Este privilegiul sacralității. Lumina dinaintea soarelui era o lumină spirituală, iar urmașii copiilor Evei s-au înmulțit pe căi tainice, în vreme ce urmele de dinozauri au fost intenționat plasate de Dumnezeu, la derută, pentru a testa credința celor care preferă să creadă în ce văd mai degrabă decât în poveștile ce li se spun.

Nu discut religia în sine, ci faptul că un om cu experiență, educație diversă și solidă și înzestrat cu bun simț poate face distincția dintre părțile valide și cele care, în lumea de astăzi, nu mai sunt actuale în educația de tip religios. Un copil de clasa a treia nu poate. Mulți dintre profesorii de religie nu pot. Mulți dintre ei nu sunt educați și nu au bun simț. Există și posibilitatea ca unii profesori de matematică, din acest punct de vedere, să fie lipsiți de bun simț, diferența fiind totuși că dacă o teoremă ți se predă inadecvat nu te traumatizează, nu te îngrozește, nu te mutilează pe dinăuntru.

Da, și copiilor mei li s-au povestit niște enormități. Li s-a spus ce se spune în general: avem două serii de povești, unele care îți dictează ce să crezi și unele care arată ce lucuri cumplite pățesc cei care nu le cred. Povești argumentate cu alte povești. Niciodată cu fapte. Ar fi atât de simplu să li se arate niște fapte de milostenie făcute de biserică... dacă ar exista.

Li s-a spus că manualele de istorie și biologie, bunăoară, conțin niște erori. Și anume că nu acceptă faptul evident că lumea a fost creată. De Dumnezeu. Argumentul? Pentru domnul de religie nu are sens altă explicație. Ce Dumnezeu e asta? Aș putea fi cel mai fanatic ortodox, tot nu înțeleg ignoranța militantă, îndemnul la prostie, imbecilitatea manifestă. Nu pot înțelege genul acesta de argumentație.

Atâta timp cât ora de religie nu e gândită ca o educație în spiritul tradițiilor și valorilor creștine, românești în special și europene în general, observația mea este că mai mult rău face. În același timp, de ce majoritatea cunoscătorilor de tradiții și concepte religioase sunt atei? Pentru că aceștia pun mai mult preț pe faptul de a cunoaște decât pe faptul de a crede. Sudura dintre acestea, care ar trebui făcută în ora de religie, nu se realizează nici la nivel de intenție.

Și de ce am semnat cererile? Pentru că nu am avut alternativă. Ori semnezi cererea, ori copilul e lăsat de izbeliște în ora respectivă. Nu există alte discipline între opțiuni. Să fim sinceri: orice, dar absolut orice altă variantă ar fi fost preferabilă. Ce aș fi ales dintre religie și informatică/ o limbă străină/ șah/ istoria religiilor/ tâmplărie sau orice altceva?

Chiar și o oră de predare a Constituției României ar fi fost preferabilă. Constituția cel puțin te învață că oamenii din țara noastră trebuie respectați la fel, indiferent de opțiunile religioase, în vreme ce poruncile divine sunt foarte clare: cei care se închină la alți dumnezei vor fi pedepsiți „până la al treilea şi al patrulea neam”.

Aşa se câştigă

Un oarecare Sylvester Stallone

Era pe vremea când apăruse în câteva roluri minore şi dorea să devină actor de film... un oarecare Sylvester Gardenzio Stallone care locuia în New York cu soţia şi câinele.

Deşi erau atât de săraci încât, la un moment dat, rămăseseră fără bani de mâncare şi li se tăiase curentul electric pentru neplată, tipul n-a avut niciun chef să-şi ia o slujbă cumsecade, preferând în schimb să suporte toată ziua refuzurile impresarilor la ale căror uşi a bătut de peste 1000 de ori.

În NY nici nu sunt 1000 de impresari artistici. Asta înseamnă că a trebuit să fie refuzat de toţi, în mai multe rânduri!!! Zicea că dacă îşi ia o slujbă, atunci va ajunge să se mulţumească aşa şi o să se plafoneze etc.

E greu de-nţeles cât de nesimţit să fii ca să preferi să vinzi bijuteriile soţiei pentru mâncare, în loc să-ţi iei o slujbă, în condiţiile în care ţi s-a spus de 1000 de ori, la propriu, că actor nu vei ajunge, pentru că arăţi ca un prost, vorbeşti ca un prost, că eşti strâmb (săracul, a fost tras cu forcepsul la naştere într-un mod care l-a mutilat)?

Şi soţia l-a părăsit, normal. El a suferit, normal, dar a rămas cu câinele, credinciosul Butkus, care i-a fost un adevărat frate, care l-a iubit fără condiţii şi fără pretenţii, care l-a înţeles şi cu care a suportat mizeria şi foamea împreună, până în ziua în care l-a vândut şi pe el, pe stradă pur şi simplu, contra sumei de 25 de dolari.

Revelația

Şase săptămâni mai târziu, tipul ăsta strâmb, prost şi nesimţit avea să-şi cumpere câinele înapoi cu 15000 de dolari şi nişte privilegii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Unde s-a retras cea mai umflată cocoaşă de refuzuri pe care a dus-o vreodată cineva în cârcă?

Aflat în halul cel mai de jos, acest oarecare Sylvester Stallone din New York a găsit de cuviinţă să urmărească un meci de box, ce-i drept un meci important, care i-a dat ideea unui film.

S-a apucat să scrie şi a scris 24 de ore la rând şi această zi în care a pus un scenariu pe hârtie avea să-i transforme viaţa.

Ești tâmpit? Nu, sunt Rocky!

Pentru scenariul cu pricina a primit o ofertă de 125.000 de dolari. Casa de producţie dorea să facă filmul cu Ryan O'Neal (tipul din Love Story) în rolul principal. Stallone a refuzat, pe motiv că vinde scenariul cu condiţia să joace chiar el în film.

I s-au oferit 250.000 şi apoi chiar 325.000 (trei sute douăzeci şi cinci de mii) de dolari, doar pentru scenariu, şi a refuzat. L-au întrebat: "Eşti tâmpit?" A răspuns: "Nu, sunt Rocky!"

A primit numai 35 de mii de dolari pentru scenariu, dar a primit în cele din urmă şi rolul şi, cum era normal, un procent din încasări, ceea ce s-a dovedit rentabil, de vreme ce filmul a încasat mai multe sute de milioane de dolari...

Filmul a luat 3 premii Oscar şi încă alte 15 premii de prestigiu şi 19 nominalizări, iar Sylvester Stallone, în vârstă de 30 de ani, a devenit al treilea om din istoria Academiei Americane de Film, după Charles Chaplin şi Orson Welles, nominalizat în acelaşi timp la categoriile pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun scenarist.

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Dezvoltare şi adaptare. Fă mai mult din ce te pricepi, mai puțin din ce nu!

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă. Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu. Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.

Oamenii cei mai împliniţi în carierele lor dezvoltă punctele tari şi adaptează punctele slabe, dar nu oricum, ci într-un mod iarăşi diferit de filozofia comună. Un om de succes trebuie nu doar să se cunoască pe sine, ci şi să-şi respecte trăsăturile majore, astfel încât dezvoltarea lui să nu însemne mai mult decât urmărirea chemării sau vocaţiei sale, deşi aşa ceva e destul de mult, vă rog să mă credeţi.

Einstein spunea, pentru a evita, cu modestie, unele laude, că nu a făcut în viaţă decât ceea ce propria natură l-a împins să facă. O astfel de mărturisire ar trebui însă, dimpotrivă, să atragă laude. Calea liderului, de dezvoltare a punctelor tari, este o cale a pasiunii, a fluxului, a contopirii cu idealul propriu.

Oamenii împliniţi sunt cei care câştigă bani din acea activitate pentru care ar fi dispuşi să plătească ei, dacă li s-ar cere, pentru a o desfăşura. Fă ce-ţi place, îndemna Confucius, şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta. Ştiu, uşor de zis, greu de făcut.

Omul e mai important decât problemele lui

Puţini sunt norocoşii care îşi pot urma vocaţia. Dar nu este vorba neapărat de a trăi din vocaţie, ci de a o exersa în fiecare zi. La asta se referea şi Einstein, care muncea ca profesor, dar măcar 10 minute în fiecare zi trăia plăcerea contemplării teoretice în singurătate. Oferiţi-vă darul timpului! Câteva minute în fiecare zi pentru consolidarea punctelor tari avem cu toţii. Beneficiile sunt uriaşe.

Şcoala ne-a învăţat să insistăm pe greşeli. Dintr-o lucrare cu o sută de propoziţii ireproşabile, profesoara o subliniază cu roşu pe singura greşită. Oamenii neîmpliniţi au tendinţa, prin urmare, să înveţe şi să se dezvolte în zonele în care nu sunt foarte buni. Liderii fac dimpotrivă.

Vă puteţi imagina o lucrare de control în care sunt marcate cu roşu propoziţiile corecte, iar cele greşite sunt ignorate? În domeniul afacerilor, de asemenea, un antreprenor de vârsta mea spunea că nu există absolut niciun motiv să faci ce nu-ţi place în secolul XXI, când poţi pierde la fel de mulţi bani făcând ce iubeşti.

Şcoala ne-a învăţat deci să ne concentrăm pe greşeli şi să ne dezvoltăm în sensul ascunderii punctelor slabe. Punctele tari sunt, de regulă, ignorate şi se referă la aspecte obişnuite, banale chiar, de tipul "abilităţi pentru învăţare de limbi străine".

Cultura organizaţională ne-a învăţat să trecem în CV-uri calităţi mascate la capitolul punctelor slabe (stupidul perfecţionism). Rezultatul este că, în situaţiile dificile, care simţim că ne depăşesc, atunci când cerinţele întrec abilităţile noastre, încercăm cu disperare să ne adaptăm situaţiei.

Dorim să ne creştem performanţa folosind acele banale puncte tari pentru a masca dureroasele puncte slabe. Liderii fac invers: folosesc punctele slabe. Adaptarea pentru ei nu înseamnă efortul de conformare cu sarcina, ci adaptarea sarcinii la posibilităţile lor!

Delegarea de competenţe pentru ei nu ţine doar de fişe de post. Iarăşi veţi putea spune: uşor de zis şi greu de făcut. Dar oricât de greu ar fi de adaptat o sarcină la posibilităţile noastre, va fi şi mai greu şi mai stresant şi mult mai neprofitabil să încercăm să ne schimbăm noi. Ştiu, bunul simţ câteodată ne spune... bunul simţ nu e tot timpul chiar atât de bun.

Importanța punctelor slabe: delimitarea, curățenia, eliminarea neesențialului

Un aspect important care ţine de folosirea punctelor slabe este că, pentru un lider, acestea sunt cel puţin la fel de multe precum cele tari. Un mare maestru al comunicării precum Anthony Robbins nu participă, bunăoară, la negocieri de afaceri. Nu că nu s-ar pricepe, dar punctul lui forte fiind comunicarea empatică, îşi recunoaşte ca punct slab calitatea de negociator dur şi preferă să trimită, pe banii lui, un coleg mai abil de luptă la discuţii.

Însă delegarea competenţelor nu este singura metodă, ci doar un exemplu. În principiu, orice modalitate de a eluda situaţiile în care trebuie să faceţi ceva opus talentelor naturale vă este de folos.

Dezvoltarea înseamnă deci respect pentru punctele tari: acordaţi un timp oarecare, zilnic, exersării unei pasiuni. Rezultatele, în timp, vor fi infinit mai importante decât cele obţinute din efortul de a căpăta noi şi noi priceperi.

Adaptarea este respectul pentru punctele slabe: evitaţi să faceţi ceea ce nu vă caracterizează, ce nu face parte din înclinaţiile şi abilităţile favorite. Adaptaţi pe cât posibil sarcinile la specificul persoanei, nu invers. Profitul este mult mai mare.

Bineînţeles că toate acestea încep cu o bună cunoaştere a calităţilor personale. "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate.

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere

Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  

Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Avem nevoie de o piață a ideilor

Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.

Pornind de aici, de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici. În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.

Cărți de popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.

Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate. 

Avem nevoie de adevăr în spiritul public

Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.

Patapievici remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă» a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”

De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez din același text celebru, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de persoane. Avem nevoie de teorii și de informații de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Confuzia de dinaintea răsăritului

Înaintea fiecărui moment cu adevărat important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Este regula nescrisă a metamorfozei interioare: revelaţia – aceea care rupe vălul, care aprinde torţa acţiunii – nu vine niciodată la chemarea arbitrariului. Ea nu coboară peste mintea liniştită, ci se ridică din haosul suportat cu trudă. Umple un gol lăuntric, nu ca o umplutură oarecare, ci ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Natura ei este restauratoare, dar nu liniştitoare.

Cu cât iluminarea e mai profundă, cu atât deruta care o precede e mai violentă. Insuportabila confuzie! O tulburare ce poate lua forma unui vuiet surd, ca o furtună care nu mai izbucnește, ci rămâne suspendată în cerul tău interior. Uneori devine spaimă. Alteori, depresie. Uneori, disperare: forma cea mai pură a așteptării fără obiect.

Rar, oamenii sunt doborâţi de aceste stări. Mult mai des însă – și într-un fel mai nobil – pur şi simplu supravieţuiesc. Cu fruntea joasă, cu întrebări pe buze, dar în viaţă. Nu conştientizează mereu tiparul subtil al vieţii: că marile limpeziri vin doar după marile tulburări, că între teamă şi decizie nu există prăpastie, ci pod. Că, din răspântia confuziei, porneşte mereu un drum nou, chiar dacă pentru o vreme pare îngropat sub ceaţă.

Totul devine „perfect” – dacă există aşa ceva – nu când dispare confuzia, ci când învăţăm s-o tratăm nu ca pe un eşec, ci ca pe o chemare. Confuzia e mecanismul prin care realitatea ne obligă să renunţăm la iluzii. E semnalul că ceea ce a funcţionat până ieri nu ne mai este de ajuns. E foamea sufletului pentru altceva, pentru mai mult, pentru un sens care încă nu are nume.

În natură, orice sistem care nu se dezvoltă se dezintegrează. E la fel şi cu omul. A te opri e totuna cu a începe să mori – nu brusc, ci pe bucăţi. De aceea, confuzia nu e dușmanul: e semnalul că sufletul se pregătește din nou de creștere.

Eşti într-un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor? Ţi-e teamă de ce va urma? Atunci am o veste pe care puțini o pot rosti fără să pară absurzi: urmează vremuri bune. Nu ușoare. Bune. Într-o zi apropiată – poate mâine, poate într-o dimineaţă aparent banală – te vei trezi şi vei şti. Nu printr-o revelație mistică, ci printr-o simplitate tăcută: că ai ceva foarte important de făcut.

Viaţa se deschide mereu după noapte, dar e nevoie să stai în întuneric cu demnitate, fără să aprinzi lămpi false. Nu confuzia ne pierde, ci graba de a o alunga cu surogate.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

Există Dumnezeu?

Dacă răspund cu da sau cu nu ce risc? se întreabă cei ispitiţi astfel. Sunt iraţional, mistic şi arhaic dacă spun că există, sunt imoral, anarhist şi rătăcit dacă spun nu.

Ceea ce cred cu adevărat este că întrebarea în sine ocoleşte inteligenţa. Ea se exprimă într-o lume construită de oameni în termeni filozofici despre concepte religioase. Este un macrosofism.

Mă amuză, în cel mai bun caz, zelul celor care sunt atât de convinşi ei că Dumnezeu există încât sunt dispuşi să-i acuze pe naturalişti de păcatul opiniei proprii. De ca şi cum ar exista o definiţie obiectivă. Ce le poţi spune? Învaţă-mă tu, lumină a lumii, pe care dintre miile de concepte de divinitate trebuie să-l recunosc ca existând în lumea fizică?

Fireşte, credinţa nedublată de gândire corectă, emanată dintr-o lume trecută a comunităţilor întemeiate religios în actualitatea seculară, degenerează în habotnicie şi fanatisme care nu mai pot stârni râsul, decât dacă vorbim de un râs satanic. 

De asemenea, desconsiderarea valorilor religioase este o impietate cu două chipuri urâte. Unul este îndreptat împotriva tradiţiei, istoriei şi culturii. Acesta e purtat nu numai de adversarii atei ai instituţiilor religioase, nu doar de blestemaţii demolatori de biserici, ci şi, paradoxal, de membrii bigoţi ai unei biserici în contra altor confesiuni.

Într-o lume care poate privi peste graniţe, uitătura îngustă şi şaşie în gard a dogmatismului dezgustă. 

Al doilea chip este al desconsiderării evoluţiei spirituale individuale şi libere în orice fel de sistem de credinţă. Această atitudine nu diferă în esenţa ei de aceea care acuză delictul de opinie.

Pascal era un gânditor liber când îşi nota: "Dumnezeu al lui Avraam, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu al înţelepţilor şi savanţilor". De ce? Pentru că, din perspectiva psihologică, să-i spunem sufletească (ψυχή), un Dumnezeu impersonal nu are sens.

Pot eu să spun că rugăciunile oamenilor, nu doar de azi, ci din totdeauna, sunt doar apucături schizofrenice? Pot eu să spun că am apărut într-o lume de amăgiţi, care au luat drept adevăr personal toate bazaconiile înşirate de şlehte de şarlatani ce s-au numit părinţi şi au inventat apostazia ca tiranie a minţilor? Nu pot. 

Sfinţenia lăcaşului de cult, a rugăciunii tăinuite sau împărtăşite, chiar şi a cosmologiilor pilduitoare se simte. Este. Ce sens are întrebarea dacă Dumnezeu există în acest context? Mergi acolo şi fii acolo şi numai tu ştii ce taine îţi vor ajunge la moalele sufletului. Dar vei putea gusta în acelaşi timp istorie şi cultură în stare pură, conservată în timp.

Din interiorul religiei aşadar, nu poţi întreba dacă există Dumnezeu. Un preot rătăcit a scăpat în livada lui Arghezi, demult, prosteasca întrebare, la care autorul "psalmilor" i-a răspuns cu o întrebare mult mai practică: "Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?"

În lumea guvernată prin legi ale statului, sensul etic al întrebării devine derizoriu, căci un om "fără Dumnezeu" nu mai înseamnă om fără lege, fără morală, fără valori de comportament comune cu ale restului colectivităţii. Ce gravă confuzie păstrată de tradiţionalismul cu pretenţii de tradiţie! Întrebarea cu rost este: Există legile statului, sunt ele în vigoare, sunt obligatorii şi pentru tine? Altfel nu putem da temei convieţuirii.

A filozofa la chestiune e la fel de inutil, de vreme ce categoria transcendenţei, deosebită de existenţă a fost descrisă şi definită din Antichitate. E pur şi simplu păcat că sunt lăsate să umble libere prin lume capete atât de neinstruite în problemele care ne interesează pe toţi încât să lege două noţiuni atât de distinct separate ca registru. E ca şi cum ai decide validitatea matematicii după, ştiu şi eu, culoarea numerelor sau aşa ceva.

Există în artă, în literatură, în filozofie, în cugetările şi explicaţiile de zi cu zi ale oamenilor. În ştiinţă, ipoteza unui Dumnezeu personal nu e foarte folositoare. Dacă ne întrebăm cum a apărut Universul, opinia mea e că mult mai prudent este să ne adresăm dovezilor şi probelor decât opiniilor înguste ale Antichităţii.

Dacă este însă vorba de a găsi un rost sau un sens al vieţii în funcţie de răspunsul la această întrebare, atunci opinia mea este şi mai tranşantă: fiecare om, individual şi personal, este chemat să dea un sens propriei vieţi. Suntem responsabili. Adică în stare de a da răspuns.

Nu putem aştepta ca răspunsul să ne pice din cer, nici la propriu, nici la figurat. Cu atât mai mult cu cât "iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", cum spune Luca evanghelistul. 

Sophie Germain

Articolul din Wikipedia despre Sophie Germain are mai mult text în notele de subsol decât au biografiile întregi ale altor genii! Îi sunt prezentate lucrările de matematică, fizică şi filozofie, contribuţiile concrete la teoria elasticităţii şi la demonstrarea Marii Teoreme a lui Fermat, corespondenţele cu Gauss şi Legendre... tot ce caracterizează acest mare spirit francez.

În matematică, Germain a deschis o nouă cale de demonstraţie pentru Marea Teoremă, arătând că, din infinitatea de cazuri posibile, o anumită categorie verifică teorema.

Practic, a arătat că teorema e verosimilă pentru toate numerele prime p, care îndeplinesc condiţia ca 2p+1 să fie tot un număr prim. Gauss i-a scris: "Mă încântă că aritmetica a găsit în dumneavoastră un prieten atât de capabil".

Înainte de 1800 s-au născut numai 8 matematiciene consemnabile într-o istorie. Sophie se află între ele.

În fizică, a scris un "Memoriu asupra vibraţiei suprafeţelor elastice", care a iniţiat teoria modernă a elasticităţii.

A trăit într-o vreme de efervescenţă culturală incredibilă, la sfârşitul secolului XVIII şi începutul lui XIX, contemporană cu cele mai mari spirite ale Europei, dar în care n-a avut totuşi voie să înveţe, din cauză că era femeie.

Recent înfiinţata Ecole Polytechnique era destinată numai bărbaţilor. A reuşit totuşi să urmeze cursurile, furând identitatea unui anume Antoine-Auguste Le Blanc, care părăsise Parisul fără să informeze instituţia de învăţământ.

A fost desconspirată în cele din urmă de soluţiile pe care le oferea la probleme. Încântat de strălucitoarele idei prezentate, şeful cursului, care era nimeni altul decât Joseph-Louis Lagrange, a dorit să-l cunoască pe domnul Le Blanc personal.

După cum povesteşte Simon Singh, "Germain a fost obligată să-şi dezvăluie adevărata identitate. Lagrange a rămas uimit şi a fost încântat să o cunoască pe tânără, al cărei mentor şi prieten a devenit".

Mai interesant, din punctul meu de vedere, este felul în care Sophie şi-a descoperit "elementul", după cum ar spune sir Ken Robinson. Citind, pe ascuns, cărţi din biblioteca tatălui său, a aflat despre felul în care a fost ucis Arhimede (celebra scenă în care el imploră "Noli tangere circulos meos").

Ea a înţeles din povestea aceea că matematica trebuie să fie cel mai captivant lucru din lume, de vreme ce marele grec nu şi-a putut lua gîndul de la ea nici măcar cu o sabie deasupra capului.

Povestea Sophiei Germain are aşadar toate elementele unei odiseei a spiritului, augmentată de lipsa recunoaşterii meritate, la timpul ei, din motivul că a fost femeie.

Într-o lucrare din 1913, H.J. Mozans notează:

"După toate probabilităţile, ea a fost femeia cea mai profund intelectuală pe care Franţa a produs-o vreodată.

Şi totuşi, oricât de ciudat ar părea, când a sosit funcţionarul se stat să redacteze certificatul de deces al acestei asociate şi colaboratoare eminentă a celor mai iluştri membri ai Academiei Franceze de Ştiinţă, el a numit-o rentiere-annuitant (femeie necăsătorită şi fără profesie) - şi nu mathematicienne.

Şi asta nu e tot. Când a fost înălţat Turnul Eiffel, lucrare pentru care inginerii au fost obligaţi să ia în considerare cu o atenţie specială elasticitatea materialului folosit în această structură măreaţă, au fost înscrise numele a şaptezeci şi doi de savanţi.

Dar numele acestei femei de geniu, ale cărei cercetări aveau să contribuie atât de mult la fondarea teoriei elasticităţii metalelor, Sophie Germain, fusese uitat."

A murit de cancer la sân, la vârsta de 55 de ani.

Academia Olympia

Un tânăr român, care studia filozofia în Elveţia, simţea nevoia de a invăţa mai mult, în special în domeniul ştiinţelor naturii. Astfel, a răspuns unui anunţ publicat în ziarul "Berner Tagblatt" referitor la meditaţii particulare de fizică.

Cel care dăduse anunţul era, la rândul său, un tânăr care tocmai terminase facultatea, obţinuse un post la Biroul Elveţian de Brevete şi avea nevoie de bani până la preluarea slujbei. El i-a mărturisit românului nostru că, de fapt şi el ar fi dorit să urmeze filozofia, nu fizica, însă, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat (!!!), fusese nevoit să se înscrie la o facultate care să-l admită în aceste condiţii.

A reieşit destul de repede că studentul român nu avea efectiv ce să înveţe în plus de la neamţ. Cei doi s-au împrietenit însă repede şi au renunţat curând la orice discuţii mai mult sau mai puţin sterile despre formulele de fizică. La propunerea românului, au construit, formal, grupul care avea să se numească mai apoi Academia Olympia. Un alt coleg li s-a alăturat şi, rezervându-şi pentru întrunirile lor câteva ore pe săptămână, citeau texte fundamentale şi discutau pe marginea lor.

Se întâleau într-o cameră cu trei scaune, o măsuţă şi o scrumieră. Regula era aceea de a citi un fragment, un singur fragment important dintr-o carte importantă a unui autor important.

În următorii ani, au trecut prin studiul unor autori precum Ernst Mach, John Stuart Mill, David Hume, Poincare, Spinoza, Ampere, Avenarius, Helmoltz, dar i-au citit şi pe Sofocle, Racine, Dickens...

Discutau ore întregi după aceea, câteodată chiar despre o singură pagină lecturată sau poate doar despre o frază. Conceptul de cauzalitate al lui Hume le-a oferit mai multe săptămâni de discuţii. Dura puţin timp lectura, însă durau mult discuţiile asupra textului.

E incredibil ce inflorescenţă de gânduri se poate dezvolta din germenele unei idei bine formulate. Pornind de la o problemă mare, cristalizau în jurul ei atâta gândire pură, genuină, interesantă şi dezinteresată încât, la capătul discuţiei, acel mic text le prilejuia întâlnirea cu mai mult spirit, mai multă inteligenţă şi visare vie decât întâlneşti într-o întreagă facultate.

Această metodă de a învăţa, punând pe primul loc nu cunoştinţele, ci dorinţa de a cunoaşte, curiozitatea naturală, fusese specifică şcolilor din Antichitate. Ideea Academiei Olympia l-a reînviat pentru o scurtă vreme.

Nimeni n-a ajuns vreodată învăţat datorită şcolii, adevărata cunoaştere însemnând de fapt a da o nouă viaţă vechilor idei.

Pe lângă cunoaşterea brută, a memoriei, au existat mereu şi dorinţa de afla lucruri noi, şi pasiunea de a gândi, şi curiozitatea aceea anume care ne face oameni din animale.

Dar ce folos a adus Academia Olympia omenirii? Să dăm nişte nume.

Pe studentul român îl chema Maurice Solovine. Colegul lui se numea Conrad Habicht. Iar fizicianul-filosof al cărui anunţ a declanşat întreaga poveste avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu, această scrisoare neexpediată:

Către nepieritoarea Academie Olympia!

     În scurta ta existenţă activă te-ai bucurat cu încântare copilrească de tot ceea ce era clar şi inteligent. Membrii tăi te-au creat pentru a se amuza pe seama surorilor tale mari şi îngâmfate. Am învăţat să apreciez din plin, printr-o observare minuţioaă, de-a lungul anilor, cât de mult acest demers şi-a atins ţinta. Toţi cei trei membri ne-am dovedit cel puţin durabilitatea. Chiar dacă acum suntem cam ramoliţi, mai străluceşte încă lumina ta senină şi dătătoare de viaţă pe cărarea însingurată a vieţii noastre; căci tu nu ai îmbătrânit odată cu noi şi nu te-ai sufocat ca o salată între buruieni.

     Îţi vom rămâne credincioşi până la ultima sforăială erudită!

Acum doar membru corespondent,

Albert Einstein,

Princeton, 03.04.1953