Într-o vară, am jucat Monopoly cu un vecin. Am jucat
aproape în fiecare zi, toată ziua, jucam ore întregi. Şi în acea vară am
învăţat jocul. Am înţeles că singura cale de a câştiga este să te dedici total
achiziţionării, am ajuns să înţeleg că banii şi posesiunile sunt modul în care se
ţine scorul. Şi până la sfârşitul acelei veri am ajuns mai nemilos decât bunica
mea. Eram gata să încalc regulile dacă asta m-ar fi dus la câştig.
În iarna acelui an, m-am aşezat la joc cu bunica. I-am luat
tot ce avea, am distrus-o financiar, psihologic, şi am privit-o dându-şi ultima
liră şi prăbişindu-se într-un faliment lamentabil. Şi, în acel moment, ei i-a
mai rămas ceva să mă înveţe. Mi-a spus: „Acum totul se pune la loc
în cutie... Toate aceste case şi hoteluri, toate căile ferate şi companiile de
utilităţi, toate proprietăţile şi toţi aceşti bani minunaţi, totul se întoarce
înapoi în cutie.”
Nu voiam să le pun în cutie. Mi-a spus: „Nimic din toate
astea nu a fost într-adevăr al tău, te-ai agitat pentru ele un timp, dar ele
erau aici cu mult înainte de a te aşeza tu la joc şi vor continua să fie aici
după ce pleci, jucătorii vin şi se duc, iar astea toate se întorc înapoi în
cutie”... case şi maşini, titluri şi haine, chiar şi corpul tău, deoarece, realitatea
este că tot ce obţin şi consum şi deţin se va întoarce înapoi în cutie şi le
voi pierde.
Trebuie să te întrebi atunci când obţii promovarea finală, când
faci achiziţia supremă, atunci când cumperi casa ideală, atunci când ai
acumulat până la nivelul de securitate financiară, atunci când ai urcat scara până
la cel mai înalt punct al succesului şi avântul acesta se estompează, şi trece,
se duce... şi pe urmă ce? Oare cât timp trebuie să tot urci poteca pentru a
vedea unde duce, când ai priceput cu siguranţă că niciodată nu va fi suficient?
Aşa încât întrebarea este: „ce contează cu adevărat?”
Dr. James Dobson
traducere: Mihai Cuza
după fragmentul din "Zeitgeist. Moving Forward"
