Petrecerea românească a însemnat un adevărat dezmăţ în casa în care locuiam noi, pe aleea Paganel nr. 52. Sufrageria, bucătăria, holurile şi terasa exterioară au fost transformate, de către zeci de prieteni veseli, veniţi de pe patru continente, într-o uluitoare scenă demnă de talentul lui Sergiu Nicolaescu pentru filmări de massă. În urma lor şi a noastră au rămas munţi de ambalaje de la toate genurile de băutură şi gustări, sticle, pahare, farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă, doze, scrumiere normale, improvizate sau vărsate, hârtii, mobilă, ţoale, perne, dopuri, smocuri, PET-uri, şireturi, fireturi, acareturi... un dezastru de mari dimensiuni.Regula noastră săptămânală era să dereticăm sâmbăta. Ne împărţeam casa şi rezolvam serviciul de curăţenie la modul milităresc, simplu, masculin. De data asta însă făcusem curat cu o zi înainte pentru petrecere, muncisem la pregătiri ca nişte gospodine sârguincioase şi petrecusem ca nişte gazde implicate şi exaltate. Eram obosiţi. Eram praf (termen tehnic). Când muzica s-a oprit, am mers la culcare cu apăsarea îngrozitoare că duminică, la trezire, va trebui să ne zdruncinăm creierele mahmure întru cosmetizarea locuinţei.
Când m-am trezit a doua zi, aş fi dat orice să nu trebuiască să mă dau jos din pat. Mă durea totul. Ştiam şi că, oricât ne-am fi străduit, era imposibil să mai apucăm să ne şi dregem un pic în acea zi dedicată chinului de a aduce câmpul de luptă înapoi la stadiul de casă. Mi-am făcut planul ambiţios de a păşi cu multă luare-aminte peste "cadavrele" din ajun, cu scopul de a-mi pregăti o cafea şi o ţigară de încurajare (în Anglia şi ţigările trebuia să fie pregătite, căci fumam tutun vărsat).
Când am ieşit însă din dormitor, n-o să uit niciodată - probabil a fost singura dată în viaţă când am avut sentimentul că ori sunt la camera ascunsă, ori că m-am trezit dintr-un vis istoric, ori cine ştie ce magie din cărţile pentru copii s-a petrecut, căci toată casa era impecabil de curată şi aranjată. Nimeni nu ar fi crezut că în acel loc avusese loc o petrecere vreodată. Am văzut mai apoi, pe terasă, în locul pentru gunoi, şi cei câţiva saci negri, din cei de 120 kg., plini cu rămăşiţele a ceea ce avea să se cheme The Romanian Party.
Au trecut aproape cinci ani de-atunci, dar nici până în ziua de azi nu mi s-au estompat nici acel sentiment incredibil de uşurare, de răsfăţ, de eliberare, şi nici recunoştinţa pentru gestul remarcabil al lui Adi Lupuţ, care s-a trezit la 6 dimineaţa şi a muncit singur trei ore şi jumătate şi nu oricum, ci fără să facă niciun zgomot, astfel încât noi am putut dormi boiereşte până către miezul zilei. Nu ştiu dacă i-am spus-o vreodată chiar lui, altora îmi amintesc că le-am relatat-o, ca pe o poveste morală, dar ieri m-am întâlnit din nou cu acest drag prieten al meu şi nu puteam să nu-mi amintesc. El e posibil s-o fi uitat, oricum.
Morala vine de acolo că acest gest cu greu poate fi răsplătit, nu neapărat din punctul de vedere al unui efort pe măsură, ci în sensul producerii unei satisfacţii comparabile. Dar important e că am învăţat cât de scumpe sunt unele fapte şi mai ales că îmi doresc şi eu odată să-i pot lăsa cuiva în suflet o dimineaţă pe care să n-o uite. Ce gust de duminică a avut cafeaua aia!
