Iubirea are forma Universului

Istoria iubirii poate fi înțeleasă ca o evoluție a scărilor și proporțiilor. Dacă în Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, iar frumusețea și divinitatea erau deopotrivă enorme, Renașterea aduce iubirea la dimensiuni umane, iar epoca modernă o plasează sub microscop. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în direcția privirii: de jos în sus în Antichitate, frontal în Renaștere, apoi de sus în jos în modernitate.

 
În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.

 
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.

Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.

În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.

Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.

Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!

Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.

Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.

 
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.

În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară. 

Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru. 

La limita firescului

Conceptul de accident, provenit din filozofia greacă, desemnează ceva care nu ţine de esenţa lucrurilor, care nu face parte din natura acestora, ceva întâmplător, la marginea existenţei, la limita lumii logice, nefiresc, paranormal. Aşa precum povestirile lui Stephen King.

Amănuntele accidentului suferit de marele scriitor sunt bine descrise pe Wikipedia: «În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meşteşugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieşit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a maşinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea şerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deşi era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept şi o tăietură la scalp. După cinci operaţii în zece zile şi terapie fizică, King şi-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârşitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să şadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.»

Smith, şoferul camionetei, a murit în somn un an mai târziu, în data de 21 septembrie 2000, care este, întâmplător, ziua de naştere a lui Stephen King. Iată o coincidenţă demnă de dramele paranormale ale acestui autor. Dacă derulăm filmul înapoi, din acest punct, aflăm că, în momentul în care a fost limpede că va scăpa cu viaţă, una dintre primele preocupări a fost să cumpere Dodge-ul care l-a lovit. Pe de o parte, ar fi vrut să îl distrugă cu barosul. Pe de altă parte, dorea să nu ajungă obiect de licitaţie.

King a fost întotdeauna un om cu viaţă simplă. A rămas să locuiască acolo unde s-a născut, în Maine, un stat în care nu s-a întâmplat niciodată nimic, în care viaţa decurge banal, oamenii sunt cu toţii aşezaţi, tăcuţi, anonimi. A fugit întotdeauna de interviuri şi popularizare. Scrisul pentru el a fost mereu un efort tăcut, intens, acribic, nicidecum o aventură. La fel şi viaţa de zi cu zi.

Din copilărie el începuse să scrie şi chiar să îşi vândă lucrările. Nici măcar la colegiu nu s-ar fi dus dacă nu era dorinţa mamei. Lui, oricum, colegiul nu i-a folosit la nimic în carieră. Erau oameni săraci, o mamă singură cu doi băieţi. Tatăl îi părăsise când Stephen avea doi ani. După ce a terminat liceul, el trebuia oricum să muncească 8 ore pentru traiul lor. Colegiul mai mult l-a încurcat. Însă mama lui avea această dorinţă, să-i facă băiatul facultate şi, deşi convins de inutilitatea demersului şi copleşit de efortul studiilor făcute în paralel cu munca, s-a dus şi a obţinut bursa. Explicaţia lui: mama a fost o femeie care nu a avut niciodată nimic; măcar atâta lucru merita şi ea.

Succesul lui Stephen King ca scriitor a depăşit orice posibilitate de definiţie. E uriaş. E paranormal de uriaş. Contrastul cu viaţa retrasă de Maine nu poate fi mai mare. Ar fi fost culmea ca, acum, maşina care aproape i-a pus capăt carierei şi vieţii să ajungă obiect de veneraţie pe e-Bay. Aşa încât a distrus-o. Cât timp a fost în spital, şansele lui de a supravieţui şi apoi de a reveni la o viaţă normală păreau minime. Dar el a fost conştient tot timpul. Cu atât mai grotesc şi obsesiv s-a format în mintea lui filmul horror al accidentului.

În liniştea aceea de început de lume, brusc şi halucinant, se făcea că se află cu oasele zdrobite şi cu toată viaţa zdrobită, într-un şanţ. Nu avea nici măcar posibilitatea să se enerveze. Cel care într-o fracţiune de secundă îi spulberase existenţa creatoare i-a apărut deasupra ochilor. Nu putea să-i spună nimic, nu putea să se mişte, dar auzea şi vedea mai intens ca niciodată. Timpul se dilatase enorm. Smith şi-a aprins o ţigară, calm, incredibil de calm, şi a oftat a pagubă, spunând un singur lucru, la fel de paranormal ca toată această poveste: “Ăsta e norocul meu. Dintre toţi locuitorii din Maine, eu omor singura celebritate!”.

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.