Inima are raţiunile ei...

...pe care raţiunea nu le înţelege. Îmi amintesc foarte clar acele tricouri pe care le primisem eu şi cu Vlad. Erau exact la fel, să se vadă că suntem fraţi. Se încheiau pe umăr cu doi năsturaşi şi aveau un model cu dungi foarte subţirele de verde şi violet pe un fond alb. Eram unici şi inconfundabili cu ele. E drept, noi eram unici şi inconfudabili oricum.

Am ieşit pe-afară şi, pesemne, ne-am dat seama repede că ar fi nişte năzdrăvănii mai interesante de făcut prin casă, astfel încât ne-am întors. Cred că aveam cinci ani, iar Vlad trei. Şi deschizând noi uşa să intrăm în casă, aproape că ne ciocnim de mama care ieşea într-o fugă, cu o cârpă de vase în mână.

Când ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a spus că s-a speriat, din pricina noastră. Văzuse de la geam, de la etajul 4, cum un domn urca în maşină doi copii ca noi, îmbrăcaţi la fel, în tricouri albe. Nevăzând clar, de la acea distanţă, într-o fracţiune de secundă instinctul i-a spus că ne răpeşte pe noi şi a luat-o la fugă. Noroc că am venit exact în acel moment.

Îmi amintesc şi acum ce nedumerit am fost. În primul rând că tricourile nu sunt albe. Ar fi trebuit să îşi dea seama, ţineam atât de mult la ele... Ne-a spus că, oricât de frumos şi colorat e modelul, din păcate de la distanţă se vede alb. Însă nedumerirea cea mai mare a fost de ce ea o lua la fugă după noi... cu cârpa de vase în mână... Ce, putea să prindă maşina, dacă într-adevăr am fi fost răpiţi?

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Am întrebat-o: "Ce făceai dacă ne-ar fi luat pe noi?" Şi mi-a dat atunci cel mai incredibil răspuns al copilăriei mele. Halucinant, pentru un băieţel care crede că oamenii mari au raţiuni solide pentru orice. Mi-a răspuns: "Nu ştiu". Iar mie mi-a trebuit să treacă treizeci de ani ca să-mi dau seama cum vine asta. Câteodată pur şi simplu nu ştim. Şi nici nu e important.