O poveste despre pumni și omenie

Istoria nu se scrie doar cu arme și tratate, ci uneori cu pumni și tăceri îndelungate. În anii tulburi de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când ideologiile prindeau formă și rasele erau ierarhizate pe afișe de propagandă, două siluete încruntate într-un ring de box au ajuns să întruchipeze forțele nevăzute ale epocii. Un negru din Alabama devenit simbol național. Un neamț din Pommerania folosit drept vitrină a nazismului. Joe Louis și Max Schmeling n-au purtat uniforme, dar au luptat pentru continente întregi. Ce a început ca o revanșă sportivă s-a transformat într-un mit al secolului XX, în care onoarea, propaganda, destinul și decăderea se împletesc într-o poveste aproape incredibilă. Aceasta este povestea lor.

În anii '30, două meciuri de box între americanul Joe Louis şi neamţul Max Schmeling au simbolizat cumva conflictul internaţional de la acea vreme. Schmeling, supranumit Cavalerul Negru al Rinului, a câştigat primul meci şi se spune chiar că a fost felicitat de Hitler personal (dar nu există dovezi solide că Hitler l-a felicitat personal, adică într-o întâlnire față în față). Propaganda nazistă l-a revendicat însă imediat, cu toate că Schmeling nu a fost niciodată membru al partidului nazist și a fost perceput chiar cu reticență de regim, mai ales că avea un manager evreu (Joe Jacobs). Pur şi simplu s-a pregătit mai bine din punct de vedere tactic, studiindu-l pe campionul american, care a fost unul dintre cei mai mari bătăuşi din toată istoria boxului.

Cavalerul, Bombardierul și Cenușăreasa

Mai bătrân şi mai experimentat, fostul campion mondial Schmeling observase un soi de tic al mai tânărului şi mai puternicului şi neînvinsului Bombardier din Detroit, cum era poreclit Louis, de a lăsa mâna stângă jos după un jab (directa de stânga, cum e cunoscut mai bine la noi procedeul). Exploatând această slăbiciune, a reuşit să-l facă KO pe Louis în repriza a 12-a.

În acel moment (1936), campionul mondial la categoria grea era James Braddock, pe care noi îl cunoaştem mai bine din filmul The Cinderella Man, cu Russell Crowe. Braddock a fost un luptător năpăstuit, aşa cum îi arăta şi porecla de Cenușăreasă a boxului: a avut mai multe fracturi la braţul drept, tot soiul de probleme de sănătate şi, în timpul marii crize, a falimentat. A muncit în port şi a fost nevoit să accepte un ajutor social, care pentru el a fost cea din urmă umilinţă. La noi, dacă nu primeşti un ajutor social te consideri umilit de către stat. La ei, acceptarea ajutorului e mai umilitoare.

Mie mi se pare că toată istoria boxului e foarte emoţionantă, pentru că e plină de astfel de exemple de demnitate. Dar să vedem şi ce a urmat. După meciul în care l-a bătut pe Louis, Max Schmeling a sperat că poate să se bată cu Braddock pentru titlul mondial. Acesta însă nu i-a acordat şansa. Pe de o parte, Schmeling aparţinea sistemului nazist, care probabil nu ar mai fi dat drumul centurii după o victorie. Pe de altă parte, făcuse deja aranjamentele pentru a-şi pune titlul în joc împotriva lui Louis.

Întâlnirea Sportului cu Istoria

Anul următor, Louis l-a bătut pe Braddock cu KO în repriza a opta, după ce căzuse şi el în prima repriză. Acesta a fost un moment de istorie nu doar pentru sport. A fost unul dintre momentele importante ale istoriei negrilor din America. Mii de afro-americani au invadat străzile cântând şi manifestând în maniera cu care noi, românii, ne-am obişnuit 60 de ani mai târziu, în timpul CM de fotbal din America.

Interesant este şi aranjamentul financiar pe care bunul James Braddock l-a făcut cu Louis. Acesta din urmă trebuia să-i plătească 10% din toate câştigurile venite din box, fie premii, fie publicitate, timp de 10 ani. Suma aceasta s-a ridicat în total la aproximativ 150.000 de dolari - impresionantă pentru acea perioadă. Braddock, Cenuşăreasa boxului, a avut grijă după ce şi-a revenit financiar, nu numai de cei care trecuseră prin foamea prin care trecuse şi el, cu donaţii şi sprijinirea unor fundaţii caritabile, ci şi să returneze statului toţi banii primiţi drept ajutor.

Al doilea meci dintre Louis şi Schmeling nu a mai durat 12 reprize. A fost însă unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale secolului XX. Era anul 1938. Roosvelt îi spusese lui Louis, invitat la Casa Albă, că America are nevoie de muşchi ca ai lui pentru a învinge Germania nazistă. Schmeling venea şi el cu aura eroică a superiorităţii rasei ariene.

Peste 70.000 de oameni au asistat la meci. Milioane l-au urmărit la radio. Scurta luptă, de două minute şi patru secunde, s-a transmis în toată lumea, comentată în engleză, germană, spaniolă şi portugheză. Proaspătul campion mondial, simbol al Americii sociale, l-a trimis la podea de trei ori în prima repriză pe sârguinciosul neamţ, folosit, chiar dacă împotriva voinţei sale, ca simbol al Germaniei hitleriste.

Urmările luptelor

Joe Louis a devenit un erou, Max Schmeling a fost sacrificat de nazişti: l-au trimis pe front ca să-i încheie cariera. Înrolat în Luftwaffe ca parașutist, a fost trimis într-o misiune periculoasă în Creta (1941), unde a fost rănit. Dar nici Louis nu a avut soarta pe care ar fi meritat-o un sportiv legendar ca el. Financiar, a fost distrus de încurcăturile provocate de un contabil incompetent, care a permis ca donaţiile făcute de Louis să fie considerate de Fisc, în urma unui audit, drept venituri pentru care nu s-a plătit impozit, ceea ce l-a înglodat în datorii pe care nu le-a putut plăti niciodată.

De-a lungul carierei, câştigase mai mult de 4,6 milioane de dolari, din care însă nu a primit decât 800.000. Ca şi Braddock, a plătit înapoi statului toate ajutoarele sociale pe care le primiseră vreodată toţi membrii familiei lui. A investit restul în afaceri. Datoriile către Fisc însă l-au forţat să se întoarcă în ring. Cariera i s-a sfârşit în lacrimi, după un meci în care a fost aruncat efectiv afară din ring de un pumn al lui Rocky Marciano, singurul campion neînvins din istorie.

Sfârșitul

Deşi revenirea i-a adus bani suficienţi, nu a putut ţine pasul cu dobânda cumulativă pe care i-a perceput-o statul. I-au luat tot, punându-i poprire şi pe cei 667 de dolari lăsaţi prin testament de mama lui. A ajuns să lucreze ca portar de hotel, zâmbind şi dând autografe pentru câte 5 dolari. Atunci, au existat prieteni care, prin numeroase intervenţii, au convins statul să-i ia bani în măsura câştigurilor pe care le realizează, pentru a-i permite să trăiască. Unii i-au mai plătit din datorii...

Dar pentru a-l ajuta efectiv să supravieţuiască, în sprijinul lui a venit cu bani şi un fost angajat de la Coca-Cola, fost boxer, ca și el. Un admirator care în cele din urmă, în 1981, avea să-i achite până şi cheltuielile de înmormântare... Un tip care-i fusese adversar toată viaţa. Un ins căruia Louis îi distrusese cariera sportivă. Un băiat care a ajuns în cele din urmă să deţină şi să se întreţină din propria firmă. Un om de afaceri din Germania, Maximillian Adolph Otto Siegfried "Max" Schmeling.

Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.
Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.

Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie