Dialogurile morale ale lui Platon sunt vorbărie de copii mici faţă de dialogul acestor copile la masa de seară. Ana, fata mea de 8 ani, şi Clara, nepoţica mea de 3 ani, la masă. Obosite amândouă. Ana începe deodată să plângă. Clara întreabă, curioasă:
-De ce plângi?
-Mi-am muşcat buza, răspunde Ana printre lacrimi de durere şi de ciudă. Clara, căreia nu i s-a întâmplat, cred, niciodată o astfel de năstruşnicie, nu pare să înţeleagă fenomenul. Întreabă din nou:
-Cine te-a muşcat?
-Eu singură m-am muşcat! zice Ana plângând şi mai tare. Dar pentru Clara tărăşenia nu are încă prea mult sens. Abia acum pare hotărâtă să înţeleagă tot ce se petrece:
-De ce te-ai muşcat?
Întrebarea o face pe Ana să sufere şi mai mult, pentru că are o nuanţă acuzatoare, or ea nu îşi recunoaşte vreo vină. Când păţeşti o astfel de nenorocire e enervant să te întrebe cineva de ce ai comis-o, ca şi când toată responsabilitatea cade doar pe tine, iar destinul malefic scapă cu obrazul curat. Aşa că, plângând aproape de capacitatea ei maximă, balmăjeşte:
-Dar, ce, tu crezi că eu am vrut să mă muşc? N-am vrut!
Moment important. Clara era mai nedumerită decât oricând, Ana suferea peste măsură, astfel încât am simţit că e de competenţa mea să intervin discret şi să clarific lucrurile. Îi spun Clarei:
-S-a muşcat din greşeală.
Micuţei i se luminează chipul, ca de înţelegerea unei taine. Cred că aşa mă luminam şi eu la şcoală când mi se sufla din bancă. Şi Clara, cu calmul şi încrederea oferite de o aşa limpede înţelegere a faptelor, găseşte instantaneu rezolvarea situaţiei.
-Te-ai muşcat din greşeală? Atunci cere-ţi scuze!
Rămân cu furculiţa în aer câteva clipe înainte de a izbucni în râs. În aceste clipe mă uitat la Ana, care, din plânsul acela atât de necăjit, dă brusc, şi ea, într-un râs necontrolat. Îi trece pe loc şi durere, şi tot, în vreme ce Clara, zâmbind, afişează aerul profesoral de superioritate şi satisfacţie că vastele ei cunoştinţe în materie au oferit o soluţie atât de eficientă.
-De ce plângi?
-Mi-am muşcat buza, răspunde Ana printre lacrimi de durere şi de ciudă. Clara, căreia nu i s-a întâmplat, cred, niciodată o astfel de năstruşnicie, nu pare să înţeleagă fenomenul. Întreabă din nou:
-Cine te-a muşcat?
-Eu singură m-am muşcat! zice Ana plângând şi mai tare. Dar pentru Clara tărăşenia nu are încă prea mult sens. Abia acum pare hotărâtă să înţeleagă tot ce se petrece:
-De ce te-ai muşcat?
Întrebarea o face pe Ana să sufere şi mai mult, pentru că are o nuanţă acuzatoare, or ea nu îşi recunoaşte vreo vină. Când păţeşti o astfel de nenorocire e enervant să te întrebe cineva de ce ai comis-o, ca şi când toată responsabilitatea cade doar pe tine, iar destinul malefic scapă cu obrazul curat. Aşa că, plângând aproape de capacitatea ei maximă, balmăjeşte:
-Dar, ce, tu crezi că eu am vrut să mă muşc? N-am vrut!
Moment important. Clara era mai nedumerită decât oricând, Ana suferea peste măsură, astfel încât am simţit că e de competenţa mea să intervin discret şi să clarific lucrurile. Îi spun Clarei:
-S-a muşcat din greşeală.
Micuţei i se luminează chipul, ca de înţelegerea unei taine. Cred că aşa mă luminam şi eu la şcoală când mi se sufla din bancă. Şi Clara, cu calmul şi încrederea oferite de o aşa limpede înţelegere a faptelor, găseşte instantaneu rezolvarea situaţiei.
-Te-ai muşcat din greşeală? Atunci cere-ţi scuze!
Rămân cu furculiţa în aer câteva clipe înainte de a izbucni în râs. În aceste clipe mă uitat la Ana, care, din plânsul acela atât de necăjit, dă brusc, şi ea, într-un râs necontrolat. Îi trece pe loc şi durere, şi tot, în vreme ce Clara, zâmbind, afişează aerul profesoral de superioritate şi satisfacţie că vastele ei cunoştinţe în materie au oferit o soluţie atât de eficientă.
