Se afișează postările cu eticheta umor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta umor. Afișați toate postările

15_04

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.

Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.

Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.

Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.

Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.

Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.

Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.

Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.

Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!

Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni. 

13_05

Telefonul gay

Am trecut de curând printr-o experiență traumatizantă, cum numai epoca noastră sensibilă și hipersemnificativă ți-o poate oferi: am descoperit că există o corelație între telefon și orientarea sexuală a posesorului. Nu, nu tot telefonul. Doar husa. Și nici măcar întreaga husă, ci strict... culoarea ei.

Mi-am dorit o husă violet. Grăbit, flămând de estetic, am pescuit dintr-un boutique suspect, aflat într-o stație de metrou unde lumina e mai degrabă o promisiune, nu o realitate, ceva ce părea apropiat de violet. Mi s-a părut chiar arătoasă.

La lumină, însă, nu mai era violet. Nici măcar mov. Și-acum, dacă tot am spus "boutique", ar fi trebuit, probabil, să scriu mauve. Dar mi s-a explicat cu profesionalism că, de fapt, husa e... fuchsia. Se pronunță fuhsia. Numele unei flori. Foarte bine. Dar problema e că, în termeni brutali și muritori, husa arată... roz.

Iar ochiul meu, antrenat de un creier care încă mai cere logică în cromatică, știe exact ce e roz: o amestecătură vinovată de roșu și alb, fără urmă de albastru. Ceea ce o face, în mintea mea, diametral opusă oricărei nuanțe de violet. Ca diferența dintre Dinamo și Steaua. (Pentru cei cu adevărat gay: acestea sunt două cluburi de fotbal românești, faimoase pentru rivalitatea lor istorică, palmaresul inegal și pentru faptul că una dintre ele – ghici care – are mai mulți fani și mai puține explicații de dat.)

Și, iată, fiecare cunoscut care-mi spune „tu” fără să-mi fi văzut vreodată dormitorul a avut exact aceeași reacție văzându-mi telefonul:
— Ai telefon roz?! Ce gay pari!

La început am zâmbit cu condescendența filosofului care nu se lasă atins de superficial. Pe seară, am început să am dubii.

Dacă masculinitatea mea poate fi știrbită de o husă de telefon, înseamnă că nu era prea bine ancorată în primul rând. Și totuși, nu pot accepta ideea că un bărbat ar putea fi atras de femei în timp ce telefonul e în buzunar, dar să-și schimbe brusc preferințele la simpla apariție a unei nuanțe pastel.

Dar am învățat un lucru prețios: dacă cineva te întreabă dacă ai telefon roz, nu-i răspunde niciodată că e fuchsia. Te afunzi!

Așa că am protestat. Am strigat în mine că e incorect să judeci un om după husa telefonului. Apoi m-am simțit discriminat. Apoi m-am întrebat de ce naiba mă simt discriminat. Apoi, întâmplător, am găsit la același boutique o husă mai solidă, mai practică.

Am cumpărat-o. E neagră.

Obsedatilor.