Relațiile sociale se construiesc și se desfac în secunde, iar termenul „friendzone” și-a căpătat o viață proprie pe internet. Surprinzător, rădăcinile acestei dinamici sociale controversate ne duc cu peste două milenii în urmă, la cel mai vechi influencer, fără filtre și algoritmi, dar cu idei care au contaminat inclusiv viețile noastre digitale. Înainte să dăm scroll, să vedem cum filosofia greacă a anticipat cele mai actuale dileme ale conexiunii umane.
A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii. El trăia într-o Atenă tulburată de decăderea democrației și de execuția nedreaptă a maestrului său. Pentru un spirit ca al lui, lumea sensibilă părea un spectacol murdar și inconsistent – motiv pentru care a imaginat o lume paralelă, imuabilă, în care Adevărul și Frumosul nu mai depindeau de votul mulțimii.
Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.
Un uriaș al gândirii
Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.
A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.
La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.
Ideile ca tipare ale lucrurilor
Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.
De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.
Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.
Un uriaș al gândirii
Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.
A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.
La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.
Ideile ca tipare ale lucrurilor
Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.
De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.
Platon explică lumea prin Idei.
Înainte de el, filozofii conturaseră destul de clar două viziuni despre lume opuse, una în care tot ceea ce este nu poate fi altfel decât este, pentru că altminteri nu s-ar mai înţelege nimic din lumea asta, iar alta în care totul se schimbă şi se află într-o continuă devenire. Ce face Platon: vine cu o teorie care împacă aceste două viziuni, le cuprinde într-o viziune mai amplă.
Fiinţa (ce este) e reprezentată de Platon prin lumea Ideilor transcendente, aflate adică dincolo de ceea ce noi putem experimenta. Ideile acestea nu sunt gânduri, ci mai degrabă noţiuni sau concepte.
Devenirea e reprezentată prin lumea trecătoare, diacronică, perisabilă, pe care un adevărat filozof nu dă doi bani.
Cum putem cunoaște ce nu putem atinge
Când se vorbeşte despre dragostea platonică, referirea se face la faptul că fiinţa iubită, ca individ, este doar un pas, un jalon pe drumul către adevărata iubire, care ţine de lumea Ideilor. În „Banchetul”, Platon imaginează iubirea ca pe o scară ascensională: de la atracția pentru un trup frumos, către admirația pentru frumusețea sufletului, apoi pentru Frumusețea în sine: o Formă pură, de neatins, dar care îți structurează întreaga ființă. Dragostea e, astfel, un exil sublim: dorești ceea ce nu poți avea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.
Aceasta este explicaţia ontologică (de la ontos, ceea ce este) în care lumea Ideilor, guvernată de dialectică, deţine primatul. Dar Platon mai are şi o explicaţie a cunoaşterii.
Cunoaşterea lumii este o părere (doxa). Cunoaşterea Ideilor este o ştiinţă sigură (episteme). Studiul cunoaşterii întemeiate se numeşte epistemologie, prin urmare. Aici Platon construiește o metaforă celebră: aceea a liniei divizate. În jos, părerea (doxa), în sus, știința (episteme), iar la capătul liniei: inteligența (noesis), adică intuiția Ideii pure, fără medierea simțurilor. Cunoașterea, ca și iubirea, este o ascensiune: de la umbră, la lumină.
Am nevoie de o pildă: dacă eu observ că după noapte vine mereu ziuă şi spun asta, n-am spus decât o părere (doxa). Chiar dacă ea e adevărată, rămâne o părere, pentru că, din simpla observaţie, eu nu pot deduce şi adevărul însuşi al demonstrării observaţiei. Dacă reuşesc să demonstrez că după noapte e necesar şi obligatoriu să urmeze ziuă, abia atunci am o ştiinţă, o cunoaştere adevărată (episteme).
Epistemologia lui Platon afirmă că demonstraţia lucrurilor pe care le susţinem, a aserţiunilor şi judecăţilor noastre, se poate face arătând în ce relaţii se găsesc ideile care corespund lucrurilor asertate de noi.
Astfel, atunci când afirm că un triunghi are suma unghiurilor de 180 de grade, demonstrez afirmaţia mea arătând, dintr-o perspectivă logică, faptul că între ideea de triunghi şi ideea de sumă de 180 de grade a unghiurilor este o relaţie de incluziune: prima idee o include (o implică) pe a doua.
Toate ideile se află între ele în diverse relaţii de incluziune, ideea de Bine fiind cea mai cuprinzătoare. În „Republica”, Binele este comparat cu Soarele. Așa cum Soarele face vizibil tot ce e vizibil și face posibilă vederea, la fel Binele face inteligibil tot ce e inteligibil și face posibilă cunoașterea. Dar, avertizează Platon, prea multă lumină orbește. Cei care ies din peșteră și văd Soarele vor fi disprețuiți de cei care n-au ieșit niciodată.
Lumea Ideilor este un sistem determinist (care se defineşte prin sine, în sine şi pentru sine), pe când lumea empirică (sensibilă, experimentabilă) evoluează haotic. Pentru Platon deci, ceea ce se poate şti se ştie logic, iar ceea ce nu se ştie logic nu e cunoaştere.
Povestea fără sfârșit a ideilor
Astăzi, trăim într-o lume în care cunoaşterea se bazează aproape exclusiv pe observarea lumii, de multe ori ignorând sau sfidând logica, şi este foarte bine să fie aşa.
Trăim într-o lume în care materia, obiect aproape exclusiv de admiraţie şi veneraţie, nu mai lasă în urmă nicio aromă de idee. Ceea ce ar putea fi corect, de asemenea.
Platon a greşit, de bună seamă, în aproape tot ce a spus. Dar a greșit frumos. Greșeala lui a fost să creadă că lumea poate fi coerentă, că haosul poate fi ordonat de minte. Dacă a fost o iluzie, a fost una fertilă.
În această lume însă, războiul dintre idei a fost înlocuit cu războiul nuclear. Şi, în vremea unui astfel de război, în anul 1943, un bun prieten al nostru, maiorul de aviaţie Antoine de Saint-Exupéry, îi scria generalului Chambe: "Nu se mai poate trăi din frigidere, din politică, din bilanţuri şi din cuvinte încrucişate, vedeţi dumneavoastră! Nu se mai poate! Nu se mai poate trăi fără poezie, culoare, fără dragoste"...
Sau fără Idei, cum ar spune vocea bătrânului şi depăşitului filozof.
