M-am întrebat adesea dacă nu cumva e mai bine să fii prost şi să
te bucuri, extaziat, de toate imbecilităţile pământului, în loc să gândeşti şi să
ajungi dezamăgit, în cele din urmă, de manifestările zilnice de insuficienţă mintală care trec
drept acte culturale, educative sau administrative.
Problema e că procesul prin care ne cultivăm minţile nu prea mai
poate fi inversat fără aportul vreunei drame nedorite. Nu
mai poţi să dez-citeşti cartea, nu poţi să dez-asculţi un concert, nu mai poţi
acoperi cu praf gros de ne-simţire ceea ce ai simţit în preajma unei opere de
artă.
Deschizi radioul, deschizi televizorul,
deschizi o revistă şi, în calitate de om educat, n-ai decât să suferi. Eşti
violent izbit de subcultură, de kitsch, de pseudoartă. Un minim de educaţie
artistică în ţara asta echivalează cu un interminabil surghiun.
Pe de altă parte, există şi ciudăţenia
unor fanatici ai culturii, pentru care tot ce nu e Bach e zgomot, tot ce nu e
Shakespeare e grosolănie, tot ce nu e Spinoza e balamuc. Unde
e echilibrul corect? Ce face arta să fie artă?
Încerc un răspuns simplu, fără concepte
axiologice şi fără judecăţi de ontologie a obiectului artistic. Arta este exprimarea
potrivită şi elevată a unui sentiment unic şi special în felul său. Astfel, ea
poate fi mult mai uşor distinsă de ne-artă prin ceea ce nu este şi nici nu
poate fi.
Arta nu este niciodată expresia directă a unui sentiment
(sau emoţie, stare). Versuri de tipul: "Când noaptea vine/ te vreau lângă
mine" nu se califică nici drept artă şi, în opinia mea, nici drept
mesaj public.
În acelaşi timp, arta nu este niciodată
expresia unei stări de spirit comune sau gregare. Sentimentul artistic este
unic în felul său, nu se poate exprima în forme standardizate de comunicare. Eminescu
spune foarte simplu: "Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai
cunoscut". Şi nu e om să nu simtă aici tot acest amestec inefabil de
suferinţă, dragoste, dor, ciudă, ruşine, disperare şi aşa mai departe, pe care
poetul nu le numeşte. Nici nu le poate numi, pentru că arta nu e expresie
directă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că sentimentul e unic şi
special.
În fine, arta nu este niciodată o expresie neelevată, nici chiar atunci
când sentimentul exprimat este unic şi special. "Fac duş, sunt fresh, în
buzunar am cash/ Vreau să mai beau un fresh" este o exprimare
mizerabilă şi semidoctă. E total absurd să pretinzi că faci artă înainte de a
învăţa alfabetul...
