O poveste despre pumni și omenie

Istoria nu se scrie doar cu arme și tratate, ci uneori cu pumni și tăceri îndelungate. În anii tulburi de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, când ideologiile prindeau formă și rasele erau ierarhizate pe afișe de propagandă, două siluete încruntate într-un ring de box au ajuns să întruchipeze forțele nevăzute ale epocii. Un negru din Alabama devenit simbol național. Un neamț din Pommerania folosit drept vitrină a nazismului. Joe Louis și Max Schmeling n-au purtat uniforme, dar au luptat pentru continente întregi. Ce a început ca o revanșă sportivă s-a transformat într-un mit al secolului XX, în care onoarea, propaganda, destinul și decăderea se împletesc într-o poveste aproape incredibilă. Aceasta este povestea lor.

În anii '30, două meciuri de box între americanul Joe Louis şi neamţul Max Schmeling au simbolizat cumva conflictul internaţional de la acea vreme. Schmeling, supranumit Cavalerul Negru al Rinului, a câştigat primul meci şi se spune chiar că a fost felicitat de Hitler personal (dar nu există dovezi solide că Hitler l-a felicitat personal, adică într-o întâlnire față în față). Propaganda nazistă l-a revendicat însă imediat, cu toate că Schmeling nu a fost niciodată membru al partidului nazist și a fost perceput chiar cu reticență de regim, mai ales că avea un manager evreu (Joe Jacobs). Pur şi simplu s-a pregătit mai bine din punct de vedere tactic, studiindu-l pe campionul american, care a fost unul dintre cei mai mari bătăuşi din toată istoria boxului.

Cavalerul, Bombardierul și Cenușăreasa

Mai bătrân şi mai experimentat, fostul campion mondial Schmeling observase un soi de tic al mai tânărului şi mai puternicului şi neînvinsului Bombardier din Detroit, cum era poreclit Louis, de a lăsa mâna stângă jos după un jab (directa de stânga, cum e cunoscut mai bine la noi procedeul). Exploatând această slăbiciune, a reuşit să-l facă KO pe Louis în repriza a 12-a.

În acel moment (1936), campionul mondial la categoria grea era James Braddock, pe care noi îl cunoaştem mai bine din filmul The Cinderella Man, cu Russell Crowe. Braddock a fost un luptător năpăstuit, aşa cum îi arăta şi porecla de Cenușăreasă a boxului: a avut mai multe fracturi la braţul drept, tot soiul de probleme de sănătate şi, în timpul marii crize, a falimentat. A muncit în port şi a fost nevoit să accepte un ajutor social, care pentru el a fost cea din urmă umilinţă. La noi, dacă nu primeşti un ajutor social te consideri umilit de către stat. La ei, acceptarea ajutorului e mai umilitoare.

Mie mi se pare că toată istoria boxului e foarte emoţionantă, pentru că e plină de astfel de exemple de demnitate. Dar să vedem şi ce a urmat. După meciul în care l-a bătut pe Louis, Max Schmeling a sperat că poate să se bată cu Braddock pentru titlul mondial. Acesta însă nu i-a acordat şansa. Pe de o parte, Schmeling aparţinea sistemului nazist, care probabil nu ar mai fi dat drumul centurii după o victorie. Pe de altă parte, făcuse deja aranjamentele pentru a-şi pune titlul în joc împotriva lui Louis.

Întâlnirea Sportului cu Istoria

Anul următor, Louis l-a bătut pe Braddock cu KO în repriza a opta, după ce căzuse şi el în prima repriză. Acesta a fost un moment de istorie nu doar pentru sport. A fost unul dintre momentele importante ale istoriei negrilor din America. Mii de afro-americani au invadat străzile cântând şi manifestând în maniera cu care noi, românii, ne-am obişnuit 60 de ani mai târziu, în timpul CM de fotbal din America.

Interesant este şi aranjamentul financiar pe care bunul James Braddock l-a făcut cu Louis. Acesta din urmă trebuia să-i plătească 10% din toate câştigurile venite din box, fie premii, fie publicitate, timp de 10 ani. Suma aceasta s-a ridicat în total la aproximativ 150.000 de dolari - impresionantă pentru acea perioadă. Braddock, Cenuşăreasa boxului, a avut grijă după ce şi-a revenit financiar, nu numai de cei care trecuseră prin foamea prin care trecuse şi el, cu donaţii şi sprijinirea unor fundaţii caritabile, ci şi să returneze statului toţi banii primiţi drept ajutor.

Al doilea meci dintre Louis şi Schmeling nu a mai durat 12 reprize. A fost însă unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale secolului XX. Era anul 1938. Roosvelt îi spusese lui Louis, invitat la Casa Albă, că America are nevoie de muşchi ca ai lui pentru a învinge Germania nazistă. Schmeling venea şi el cu aura eroică a superiorităţii rasei ariene.

Peste 70.000 de oameni au asistat la meci. Milioane l-au urmărit la radio. Scurta luptă, de două minute şi patru secunde, s-a transmis în toată lumea, comentată în engleză, germană, spaniolă şi portugheză. Proaspătul campion mondial, simbol al Americii sociale, l-a trimis la podea de trei ori în prima repriză pe sârguinciosul neamţ, folosit, chiar dacă împotriva voinţei sale, ca simbol al Germaniei hitleriste.

Urmările luptelor

Joe Louis a devenit un erou, Max Schmeling a fost sacrificat de nazişti: l-au trimis pe front ca să-i încheie cariera. Înrolat în Luftwaffe ca parașutist, a fost trimis într-o misiune periculoasă în Creta (1941), unde a fost rănit. Dar nici Louis nu a avut soarta pe care ar fi meritat-o un sportiv legendar ca el. Financiar, a fost distrus de încurcăturile provocate de un contabil incompetent, care a permis ca donaţiile făcute de Louis să fie considerate de Fisc, în urma unui audit, drept venituri pentru care nu s-a plătit impozit, ceea ce l-a înglodat în datorii pe care nu le-a putut plăti niciodată.

De-a lungul carierei, câştigase mai mult de 4,6 milioane de dolari, din care însă nu a primit decât 800.000. Ca şi Braddock, a plătit înapoi statului toate ajutoarele sociale pe care le primiseră vreodată toţi membrii familiei lui. A investit restul în afaceri. Datoriile către Fisc însă l-au forţat să se întoarcă în ring. Cariera i s-a sfârşit în lacrimi, după un meci în care a fost aruncat efectiv afară din ring de un pumn al lui Rocky Marciano, singurul campion neînvins din istorie.

Sfârșitul

Deşi revenirea i-a adus bani suficienţi, nu a putut ţine pasul cu dobânda cumulativă pe care i-a perceput-o statul. I-au luat tot, punându-i poprire şi pe cei 667 de dolari lăsaţi prin testament de mama lui. A ajuns să lucreze ca portar de hotel, zâmbind şi dând autografe pentru câte 5 dolari. Atunci, au existat prieteni care, prin numeroase intervenţii, au convins statul să-i ia bani în măsura câştigurilor pe care le realizează, pentru a-i permite să trăiască. Unii i-au mai plătit din datorii...

Dar pentru a-l ajuta efectiv să supravieţuiască, în sprijinul lui a venit cu bani şi un fost angajat de la Coca-Cola, fost boxer, ca și el. Un admirator care în cele din urmă, în 1981, avea să-i achite până şi cheltuielile de înmormântare... Un tip care-i fusese adversar toată viaţa. Un ins căruia Louis îi distrusese cariera sportivă. Un băiat care a ajuns în cele din urmă să deţină şi să se întreţină din propria firmă. Un om de afaceri din Germania, Maximillian Adolph Otto Siegfried "Max" Schmeling.

Maturizarea valorilor fundamentale. De la Idei la Funcții

O teorie a transformării axiologice europene

Despre oameni și valori

Valorile nu sunt simple repere morale. Sunt forme prin care gândirea umană ordonează realitatea, stabilește ierarhii, justifică alegeri. Mai adânci decât opiniile și mai persistente decât ideologiile, valorile ne guvernează judecățile în moduri pe care rareori le conștientizăm. De aceea, nu este suficient să ne cunoaștem valorile personale; e necesar să înțelegem și codul axiologic al lumii în care trăim. Adevărata alienare nu constă în a nu ști cine ești, ci în a opera cu valori expirate într-o lume care funcționează deja cu altă monedă.

Această reflecție propune o teorie a maturizării valorilor europene — o evoluție ce pornește de la idealuri abstracte și ajunge la funcții concrete, dinspre arhetip către algoritm. Nu este un regres, ci o transformare necesară, inevitabilă, chiar salutară, deși nu lipsită de costuri. Din păcate, educația generală rămâne, în multe privințe, blocată în prima fază a acestui proces, oferind elevilor un muzeu de valori în locul unui laborator axiologic.

Arhitectura clasică a valorilor europene

Tradiția europeană debutează cu triada greacă: Binele, Adevărul și Frumosul. Aceste Idei platonice nu erau simple abstracțiuni; funcționau ca norme ultime de judecată: un om era valoros dacă era bun, un discurs era acceptabil dacă era adevărat, o operă era admirabilă dacă era frumoasă. Nu erau doar criterii etice, epistemice sau estetice. Erau absolute ontologice.

Această gândire de esență idealistă presupunea că lumea trebuie să se conformeze unor standarde imuabile. Binele era Soarele metafizic în republica lui Platon, Adevărul o corespondență pură între rațiune și realitate, Frumosul o armonie cosmică ce putea fi recunoscută intuitiv. Copiii erau învățați, în spiritul lui Socrate, să nu spună decât ceea ce este bun, adevărat sau frumos — un imperativ care azi pare liric, dar care sintetizează o ontologie întreagă.

Apoi vin romanii. De la ei moștenim ideea de Dreptate. Dacă grecii ne-au dat idealuri, romanii ne-au dat instituții. Imperiul Roman a fost prima entitate istorică ce a încercat să înlocuiască legăturile de sânge cu contractul juridic, tradiția cu codul, religia cu regula. Astfel apare o nouă valoare fundamentală, născută nu din filozofie, ci din administrație: dreptatea ca echilibru normativ, garantată de forța legii. E o schimbare decisivă: valorile nu mai sunt doar norme interioare, devin infrastructură socială.

Odată cu modernitatea, o a cincea valoare se adaugă acestui edificiu: Libertatea. Aceasta nu mai e înțeleasă ca libertate interioară sau mântuire, ci ca drept politic și condiție a demnității umane. De la revoluțiile moderne la contractul social și la Kant, omul devine scop în sine. Libertatea se emancipează de morala religioasă și devine un principiu juridic, filosofic, economic. Dacă Dreptatea organiza raporturile între oameni, Libertatea proteja autonomia individului. Odată cu aceasta, clădirea axiologică a Europei devine un pentagon conceptual.

Maturizarea valorilor: de la Idei la Funcții

Valorile nu sunt fosile morale. Ele evoluează. Asemenea atomilor care, prin combinație, devin molecule mai complexe, valorile tind să se specializeze, să se adapteze, să se instrumentalizeze. Nu dispar. Se maturizează. Nu se degradează, ci își pierd naivitatea metafizică și capătă formă tehnică.

Adevărul, de pildă, nu mai are astăzi prestigiul absolutului. Rareori se mai caută un adevăr ultim. În schimb, a apărut o cerință mai lucidă, mai operativă: științificitatea. În locul unei adevăruri unice și atemporale, căutăm cunoașteri falsificabile, testabile, reproductibile — în sensul pe care Karl Popper l-a teoretizat. Astfel, adevărul nu se mai cere crezut, ci demonstrat. Nu mai e viziune, ci model. Nu mai e revelație, ci ipoteză. Mai puțin confortabil, dar infinit mai productiv.

Binele, altădată normă morală supremă, a suferit un proces asemănător. În spațiul public și în logica instituțională, el este înlocuit astăzi cu eficacitatea sau utilitatea. Nimeni nu mai întreabă dacă o politică e „bună”, ci dacă „funcționează”. Această mutație poate părea cinică, dar e profund rațională: în lumea interdependențelor și a crizelor sistemice, binele devine prea vag pentru a mai servi ca ghid. Avem nevoie de evaluare, nu de inspirație.

Frumosul nu mai este canon, ci gust. Estetica postmodernă a pulverizat standardele clasice și le-a înlocuit cu diversitatea expresiilor. În loc de Frumos, vorbim azi despre relevanță culturală, inovație vizuală, impact emoțional sau engagement estetic. Arta nu mai cere admirație, ci atenție. Nu mai propune modele, ci provoacă reacții. Într-o cultură a hiperconsumului vizual, frumosul devine strategie de design, nu metafizică a formei.

Dreptatea s-a transformat în compliance, în standardizare legală, în accesibilitate și corectitudine procedurală. De la noțiunea clasică a dreptății distributive am ajuns la logica algoritmică a tratamentului egal. Dreptatea nu mai este o virtute, ci o obligație de sistem, cuantificabilă și auditată. Nu e vorba de înlocuire, ci de tehnicizare: echitatea devine calculabilă.

Libertatea, în fine, se regăsește în formele ei actuale ca autonomie decizională, liber acces, transparență, dezintermediere. În epoca platformelor și a confidențialității datelor, libertatea nu mai e o afirmație romantică, ci un regim de drepturi funcționale. Devine infrastructură juridico-digitală.

Toate aceste mutații ilustrează un fenomen mai general: ieșirea valorilor din mitologia idealistă și intrarea lor în angrenajul practic al societății complexe. De la Idei la Funcții. De la idolatrie axiologică la operabilitate contextuală. Este un semn de maturitate culturală — însă și o sursă de alienare pentru cei care rămân ancorați în registre vechi, adesea învățate în copilărie și reiterate în sistemul educațional.

Criza educației axiologice – un decalaj cultural

Adevăr, Bine, Frumos, Dreptate, Libertate: cuvintele acestea circulă prin discursurile publice, prin manuale, prin proclamații politice, ca niște relicve sacre ale unei umanități pierdute. Sunt invocate cu gravitate, dar rareori înțelese în contextul lumii actuale. Ele populează limbajul instituțional și imaginarul colectiv asemenea unor „prieteni imaginari” din copilărie – entități afective, familiare, dar incompatibile cu realitatea tehnică și procedurală a maturității.

Școala, în mod paradoxal, perpetuează această disonanță. În loc să medieze trecerea de la idealuri la funcții, ea fixează mințile tinere într-un alfabet moral învechit, predicând valori ca dogme atemporale. Elevii învață că adevărul e absolut, binele universal, frumosul obiectiv, dreptatea imparțială, libertatea inalienabilă. Nimic despre falsificabilitate, eficacitate, gusturi culturale, norme procedurale sau regimuri de acces. Este ca și cum li s-ar preda fizica pe baza geocentrismului.

Rezultatul este un individ cetățean-filosof într-o lume de algoritmi, un visător moral într-un ecosistem de norme tehnice. În spațiul public, acest decalaj produce o confuzie aproape endemică. Oamenii cer „adevărul” de la știință și se simt trădați de modele provizorii. Așteaptă „binele” de la politici publice și se revoltă când primesc evaluări de impact. Așteaptă „dreptatea” din justiție și nu înțeleg de ce li se vorbește despre termene și proceduri. Nu pentru că ar fi ignoranți, ci pentru că au fost formați într-un sistem care n-a învățat să-și actualizeze mitologia.

Această ruptură axiologică între ceea ce cultura a devenit și ceea ce educația continuă să repete produce o formă subtilă de alienare. Cetățeanul modern trăiește într-o lume guvernată de valori mature, dar este echipat cu o hartă veche, pe care munții au nume mistice, iar drumurile sunt marcate cu simboluri sacre. Nu vede rețeaua de infrastructuri, ci doar relieful mitic. Nu înțelege complexitatea, dar simte trădarea.

A educa astăzi înseamnă, printre altele, a face transferul axiologic de la metafizic la funcțional. A arăta cum s-au transformat ideile în mecanisme, idealurile în standarde, conceptele în metrici. Nu pentru a disprețui trecutul, ci pentru a învăța să navigăm prezentul cu instrumente actuale.

Fantomele valorilor – cum miturile ne bântuie politica, etica și identitatea

Valorile arhetipale nu au dispărut. Au fost evacuate din sistemele funcționale, dar nu și din imaginarul colectiv. S-au retras în inconștientul axiologic al societății, de unde acționează asemenea unor fantome: invizibile, dar omniprezente. Nu mai organizează instituții, dar populează discursuri. Nu mai fundamentează legi, dar înflăcărează revendicări. Nu mai reglează decizii, dar justifică emoții.

Fiecare valoare tradițională are acum un dublu spectral. Adevărul bântuie sub forma „vocii autentice” în dezbaterile publice, unde consensul științific este suspect, iar mărturia subiectivă devine criteriu epistemic. Binele revine ca indignare morală, deseori deconectată de orice calcul al consecințelor. Frumosul renaște în cultul estetic al identității și în estetizarea conflictului politic. Dreptatea apare ca justiție poetică – un amestec de revanșă și vis egalitar. Libertatea e invocată adesea în forme infantile, ca drept absolut la exprimare, decizie și refuz, fără niciun cost sau constrângere.

Aceste „fantome axiologice” nu pot fi contrazise pentru că nu sunt raționale. Ele mobilizează, nu argumentează. Cer fidelitate, nu clarificare. În politică, devin sloganuri. În etică, devin dogme. În identitate, devin totemuri. Și toate contribuie la o nouă formă de magie seculară: oameni moderni care trăiesc în rețele digitale, sub guvernanțe algoritmice, animând totuși vechi spirite ale tribului, ale adevărului revelat și ale binelui pur.

Aceasta nu este o revenire la tradiție. Tradiția avea forme stabile, reguli, genealogii. Ceea ce vedem azi este o mitologie flotantă, o religie fără teologie, în care valorile sunt goale de conținut, dar pline de afect. Se cer, se strigă, se revendică – dar rareori se definesc.

Faptul că aceste fantome circulă liber prin societate fără a fi recunoscute ca atare este simptomul unei culturi în care alfabetul valorilor nu a fost transcris în limbajul maturității. Suntem la intersecția dintre epoca funcțională și imaginarul premodern, iar conflictul nu este între idei, ci între registre de conștiință. Între codul arhaic al semnificației și codul contemporan al funcționalității.

Și poate tocmai de aceea educația valorilor nu mai poate fi moralistă. Trebuie să fie antropologică, istorică și critică. Să arate cum valorile au evoluat, cum funcționează astăzi și de ce spectrele trecutului încă bântuie democrațiile moderne ca niște zei uitând că sunt deja pensionați.

Cultura funcțională – valorile ca infrastructuri, nu idealuri

În această etapă a maturizării culturale, valorile și-au transformat natura: au încetat să mai fie simple idealuri abstracte, seducătoare și rareori atinse, devenind infrastructuri invizibile, dar omniprezente, ale ordinii sociale. Ele nu mai servesc drept faruri morale pe țărmul existenței individuale, ci funcționează ca schelete riguroase pe care se sprijină întregul mecanism al societății.

Libertatea nu mai este un concept vag, poetic sau absolut, ci un sistem de reguli, proceduri și contracte care permit coexistenta în pluralitate. Nu mai promite deschideri infinite, ci reglementează spații clare de acțiune și responsabilitate. Își pierde aură metafizică pentru a căpăta forța pragmatică a unei rețele de echilibre instituționale.

Dreptatea s-a metamorfozat în justiție — un sistem complex de norme, jurisprudență, precedent și tehnici judiciare care aduc predictibilitate și stabilitate. Dreptatea pură, ideală, rămâne o himeră filozofică; în practică, justiția este procesul de negociere constantă între norme și situații concrete, o „muncă” administrativă și tehnică a echilibrului social.

Adevărul și-a găsit expresia în științificitate, o disciplină a dubiului controlat, a ipotezelor testabile și a falsificabilității popperiene. Adevărul ca absolut, imuabil și universal, s-a volatilizat în fața unor sisteme epistemice construite cu rigurozitatea unui algoritm și flexibilitatea unei paradigmă în permanentă schimbare. Acesta este paradoxul modernității: adevărul devine mai robust tocmai pentru că acceptă că se înșală, că se adaptează, că se caută permanent.

Binele, departe de a fi dispărut, s-a redefinit în termenii valorii utilitare, eficienței și eficacității. Etica tradițională, cu imperativul său categoric, a cedat locul managementului și guvernanței bazate pe criterii cuantificabile, pe optimizarea resurselor și pe calculul impactului. Aceasta nu este o degradare morală, ci o schimbare de paradigmă: binele nu mai este o idee înălțătoare, ci o funcție a contextului, a consecințelor și a practicabilității.

Frumosul, cândva apogeul contemplativ al spiritului, s-a dezmembrat într-o diversitate fragmentată de gusturi, experiențe estetice și simboluri culturale. Estetica s-a mutat de la altarul idealului la piața ofertelor culturale, unde plăcerea subiectivă și interesul cultural concură într-un joc nesfârșit al semnelor.

Această metamorfă culturală reprezintă o maturizare, dar și o fractură. Sistemul de valori funcționale este esențial pentru supraviețuirea și dezvoltarea societăților complexe. În același timp, această arhitectură lipsită de idealuri înalte lasă spațiu pentru dezorientare existențială și pentru nostalgii întunecate după o unitate axiologică pierdută.

Educația valorilor devine, astfel, o provocare dublă: să ofere cunoașterea istorică și critică a transformărilor axiologice, dar și să echipeze individul cu instrumentele necesare navigării în această cultură a complexității și ambiguității. În loc să reîmprospătăm mituri arhaice, trebuie să învățăm cum să construim, să gestionăm și să evaluăm infrastructuri valorice, adică să fim artizanii unei lumi în care valorile sunt nu doar dorințe, ci legături funcționale între oameni, instituții și viitor.

Cum s-a inventat friendzone-ul. Platon - influencerul relațiilor fără beneficii

Relațiile sociale se construiesc și se desfac în secunde, iar termenul „friendzone” și-a căpătat o viață proprie pe internet. Surprinzător, rădăcinile acestei dinamici sociale controversate ne duc cu peste două milenii în urmă, la cel mai vechi influencer, fără filtre și algoritmi, dar cu idei care au contaminat inclusiv viețile noastre digitale. Înainte să dăm scroll, să vedem cum filosofia greacă a anticipat cele mai actuale dileme ale conexiunii umane.

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii. El trăia într-o Atenă tulburată de decăderea democrației și de execuția nedreaptă a maestrului său. Pentru un spirit ca al lui, lumea sensibilă părea un spectacol murdar și inconsistent – motiv pentru care a imaginat o lume paralelă, imuabilă, în care Adevărul și Frumosul nu mai depindeau de votul mulțimii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Platon explică lumea prin Idei. 

Înainte de el, filozofii conturaseră destul de clar două viziuni despre lume opuse, una în care tot ceea ce este nu poate fi altfel decât este, pentru că altminteri nu s-ar mai înţelege nimic din lumea asta, iar alta în care totul se schimbă şi se află într-o continuă devenire. Ce face Platon: vine cu o teorie care împacă aceste două viziuni, le cuprinde într-o viziune mai amplă.

Fiinţa (ce este) e reprezentată de Platon prin lumea Ideilor transcendente, aflate adică dincolo de ceea ce noi putem experimenta. Ideile acestea nu sunt gânduri, ci mai degrabă noţiuni sau concepte.

Devenirea e reprezentată prin lumea trecătoare, diacronică, perisabilă, pe care un adevărat filozof nu dă doi bani.

Cum putem cunoaște ce nu putem atinge

Când se vorbeşte despre dragostea platonică, referirea se face la faptul că fiinţa iubită, ca individ, este doar un pas, un jalon pe drumul către adevărata iubire, care ţine de lumea Ideilor. În „Banchetul”, Platon imaginează iubirea ca pe o scară ascensională: de la atracția pentru un trup frumos, către admirația pentru frumusețea sufletului, apoi pentru Frumusețea în sine: o Formă pură, de neatins, dar care îți structurează întreaga ființă. Dragostea e, astfel, un exil sublim: dorești ceea ce nu poți avea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.

Aceasta este explicaţia ontologică (de la ontos, ceea ce este) în care lumea Ideilor, guvernată de dialectică, deţine primatul. Dar Platon mai are şi o explicaţie a cunoaşterii.

Cunoaşterea lumii este o părere (doxa). Cunoaşterea Ideilor este o ştiinţă sigură (episteme). Studiul cunoaşterii întemeiate se numeşte epistemologie, prin urmare. Aici Platon construiește o metaforă celebră: aceea a liniei divizate. În jos, părerea (doxa), în sus, știința (episteme), iar la capătul liniei: inteligența (noesis), adică intuiția Ideii pure, fără medierea simțurilor. Cunoașterea, ca și iubirea, este o ascensiune: de la umbră, la lumină.

Am nevoie de o pildă: dacă eu observ că după noapte vine mereu ziuă şi spun asta, n-am spus decât o părere (doxa). Chiar dacă ea e adevărată, rămâne o părere, pentru că, din simpla observaţie, eu nu pot deduce şi adevărul însuşi al demonstrării observaţiei. Dacă reuşesc să demonstrez că după noapte e necesar şi obligatoriu să urmeze ziuă, abia atunci am o ştiinţă, o cunoaştere adevărată (episteme).

Epistemologia lui Platon afirmă că demonstraţia lucrurilor pe care le susţinem, a aserţiunilor şi judecăţilor noastre, se poate face arătând în ce relaţii se găsesc ideile care corespund lucrurilor asertate de noi.

Astfel, atunci când afirm că un triunghi are suma unghiurilor de 180 de grade, demonstrez afirmaţia mea arătând, dintr-o perspectivă logică, faptul că între ideea de triunghi şi ideea de sumă de 180 de grade a unghiurilor este o relaţie de incluziune: prima idee o include (o implică) pe a doua.

Toate ideile se află între ele în diverse relaţii de incluziune, ideea de Bine fiind cea mai cuprinzătoare. În „Republica”, Binele este comparat cu Soarele. Așa cum Soarele face vizibil tot ce e vizibil și face posibilă vederea, la fel Binele face inteligibil tot ce e inteligibil și face posibilă cunoașterea. Dar, avertizează Platon, prea multă lumină orbește. Cei care ies din peșteră și văd Soarele vor fi disprețuiți de cei care n-au ieșit niciodată.

Lumea Ideilor este un sistem determinist (care se defineşte prin sine,  în sine şi pentru sine), pe când lumea empirică (sensibilă, experimentabilă) evoluează haotic. Pentru Platon deci, ceea ce se poate şti se ştie logic, iar ceea ce nu se ştie logic nu e cunoaştere.

Povestea fără sfârșit a ideilor

Astăzi, trăim într-o lume în care cunoaşterea se bazează aproape exclusiv pe observarea lumii, de multe ori ignorând sau sfidând logica, şi este foarte bine să fie aşa.

Trăim într-o lume în care materia, obiect aproape exclusiv de admiraţie şi veneraţie, nu mai lasă în urmă nicio aromă de idee. Ceea ce ar putea fi corect, de asemenea.

Platon a greşit, de bună seamă, în aproape tot ce a spus. Dar a greșit frumos. Greșeala lui a fost să creadă că lumea poate fi coerentă, că haosul poate fi ordonat de minte. Dacă a fost o iluzie, a fost una fertilă.

În această lume însă, războiul dintre idei a fost înlocuit cu războiul nuclear. Şi, în vremea unui astfel de război, în anul 1943, un bun prieten al nostru, maiorul de aviaţie Antoine de Saint-Exupéry, îi scria generalului Chambe: "Nu se mai poate trăi din frigidere, din politică, din bilanţuri şi din cuvinte încrucişate, vedeţi dumneavoastră! Nu se mai poate! Nu se mai poate trăi fără poezie, culoare, fără dragoste"...

Sau fără Idei, cum ar spune vocea bătrânului şi depăşitului filozof.

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.

Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.

Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.

Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.

Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.

Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.

Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.

Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.

Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!

Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni. 

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere

Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  

Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Avem nevoie de o piață a ideilor

Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.

Pornind de aici, de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici. În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.

Cărți de popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.

Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate. 

Avem nevoie de adevăr în spiritul public

Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.

Patapievici remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă» a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”

De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez din același text celebru, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de persoane. Avem nevoie de teorii și de informații de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar totuși vise.

Cele trei mari virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Le întâlnim citate în epistole, în predici şi în predania Bisericii, dar le regăsim mai profund acolo unde omul nu mai ştie ce să creadă, cui să se încredinţeze, ce sens să dea durerii. Le-am putea numi chiar „vitaminele sufletului”, subtile, esenţiale, imposibil de sintetizat în laborator, dar a căror absenţă se simte ca o anemie a fiinţei.

Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni – acel poem teologic despre iubirea care „nu cade niciodată” – ştim, de asemenea, cerinţa Bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice. Dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă. Nu sunt simple idealuri suspendate în eterul dogmei, ci ancore existenţiale.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Aceasta e prima treaptă a oricărei piramide a nevoilor, fie ea piramida lui Maslow sau cea din Evanghelie. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Economia e fragilă, sănătatea imprevizibilă, iar norocul capricios. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă, ca la Iov. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă şi impredictibilă, omul are nevoie de credinţă – nu ca dogmă, ci ca încredere liniştită în rostul lucrurilor. Ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6: este vorba despre „încrederea în cele ce încă nu se văd”, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate ireversibil.

Nu putem trăi fără dragoste. Dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Nevoia de afecţiune este mai adâncă decât nevoia de oxigen: copilul lipsit de îmbrăţişare moare, chiar dacă este hrănit. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Se naşte astfel o economie spirituală a iubirii, în care cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde. E reciprocitate morală, dar şi strategie psihologică.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi, adesea nescrisă dar resimţită: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Iar ca să creşti, trebuie să ai un „dincolo”. O proiecţie. O poveste despre tine în viitor. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un mâine, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar suportabil. Lipsa lui se numeşte deznădejde, care, în terminologia patristică, este păcat nu pentru că „încalci” ceva, ci pentru că încetezi să mai funcţionezi. Ea face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său. Nu întâmplător, în Evul Mediu, deznădejdea era considerată una dintre cele mai periculoase ispite demonice.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu virtutea credinţei. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. Tinerii cred în efort, în voinţă, în acţiune – dar nu le vine lesne să creadă că cineva veghează asupra lor fără un contract semnat. E uşor, în schimb, să nădăjduiască şi să iubească. Vederea orizontului şi dorul de celălalt sunt ale lor prin fire.

Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei. Nu pentru că nu o simt, ci pentru că li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă. Psihologia dezvoltării vorbeşte limpede despre egocentrismul infantil, dar Evanghelia, cu blândeţe, vorbeşte despre necesitatea educării inimii. Dragostea trebuie învăţată, nu doar primită.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust, ziua de mâine tot mai puţin promiţătoare. Uneori se agaţă de viziuni mărunte, de detalii, de amintiri. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Nu numai ei sunt în această stare. Oricine este văduvit de viitor moare lent.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului. Le putem reformula, dacă vrem, în termeni seculari, psihologici, existenţialişti sau chiar economici. Dar esenţa rămâne.

Într-o perioadă sau alta a vieţii, ne putem lipsi de câte una dintre ele. Suntem suficient de rezistenţi pentru asta. Dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii. Când dispare sensul, afectul şi încrederea în lume, omul se prăbuşeşte, chiar dacă e încă în picioare.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşte într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, sprijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune care reintroduce viitorul în ecuaţie.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii, acele „nopţi negre ale sufletului”, unde rugăciunea pare monolog şi viitorul, o glumă amară. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă (proiect de viitor). Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi încurajare, fie din exterior, fie dintr-un rezervor interior care nu s-a epuizat cu totul. Altfel, prăbuşirea devine sistemică.

Sufletul nu e doar o metaforă. E un mecanism viu. Şi cere, ca orice mecanism, combustibil. Aici, credinţa, dragostea şi nădejdea nu sunt simple „valori”. Sunt ceea ce face motorul să funcţioneze. Fără ele, viaţa se reduce la supravieţuire.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

O lecţie dintre cele mai favorabile

O mare parte dintre noi, cei care gândim direct în româneşte, îşi dă seama că lumea n-ar fi fost ce este fără Eminescu. O bună parte din această parte ştie că, pentru noi, Eminescu n-ar fi fost ce este fără Perpessicius.

Îmi amintesc seara aceea ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut aproape 20 de ani de-atunci. Mă prefăceam că învăţ la Română. Bunicul a intrat în cameră, m-a întrebat ce am, i-am spus că Perpessicius şi i-am povestit, pe scurt, ce ştiam de la şcoală, că se numea Dumitru Panaitescu, era ciung de mâna dreaptă şi a transcris toată poezia lui Eminescu pentru a-şi face scrisul cu stânga, chestie care l-a făcut expert în materie şi aşa mai departe.  

Nu era ciung, mi-a spus Bunicul. Avea braţul inert. Îl contrazic, așa ne-a spus profa. Mă contrazice și vine cu cartea la mine să îmi arate o poezie. Uite, zice:

Două mâini valide-ar fi
Insuficiente
Să te mângâi, Fatma, şi
Să-ţi fac complimente

Din nefericire, vai,
Dreaptă, eşti inertă,
Când ar trebui să sai
Extrem de alertă

Să o mângâi lin pe-obraz,
Să-i aşterni covoare,
Trandafirul de Şiraz,
Minunata floare...

Dar să-l rog pe Briareu
N-ar fi o idee?
Să-l implor, ca pe un zeu,
Doar un braţ să-mi deie

Dintr-o sută ale lui
De-i erou de marcă
O să-i dea schilodului,
Mai ales că-i clar că

Două mâini valide-ar fi

Insuficiente

Să te mângâi, Fatma, şi

Să-ţi fac complimente.

Poezia m-a impresionat foarte tare, pentru că la 17 ani, cu "steaua Singurătăţii" deasupra, o astfel de poezie... vă rog frumos să recunoaşteţi că e cu totul excepţională. Dovadă e şi faptul că mi s-a fixat în suflet (era să spun minte, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect) şi a rămas în aceeaşi formă până acum.

De altfel, am căutat-o pe Internet, n-am găsit-o, cartea e la Bunicul acasă, aşa că nu mi-a rămas decât s-o transfer direct din mine în blog. Nu este o referinţă validă, aşadar, până n-o verificaţi împotriva textului tipărit. Interesant: titlul poeziei nu mi-l amintesc.

Îmi aduc perfect aminte însă cum am răsfoit cartea aceea pe care Bunicul mi-a lăsat-o în cameră şi a plecat. Lecţia de literatură de la şcoală se referea la "Eminesciana" şi-l privea pe critic, nu pe poet. Dar eu nici nu ştiusem măcar că a fost poet. Îmi amintesc mirarea că un scriitor atât de dator lui Eminescu poate avea un glas atât de propriu, de distinct. Lecţia mea de literatură (şi nu numai) a fost asta. 

Discuţia care a urmat a fost ca un interviu pe care i l-am luat Bunicului, eu fiind fascinat. El a fost niţeluş deranjat că mă interesează mai mult chestiunile de suprafaţă decât lecţia de critică, serioasă. Aşa e Bunicul, serios, îl interesează adâncimile, la care cei cu "plămâni" normali nu pot să respire.

Cum însă aş fi putut refuza exact partea frumoasă, crema întregii poveşti? Îmi mai amintesc de acest calambur atât de sensibil: "Pe deal şi vale soarele apus/ A pus o brumă fină de-nserare/ Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus/ Nici un cuvânt de adorare". Reiau şi aici remarca privitoare la autenticitate.

Şi cum să nu-mi amintesc, cu o claritate intensă, ce surprins am fost, ca la o sperietură, când, dorind să las cartea deoparte, am văzut pe pagina de gardă acel scris de mâna stângă inconfunabil. Scrisul de mână al lui Perpessicius însuși! Iscălitura lui personală în mâna mea! De unde are Bunicul aşa ceva? De ce nu a început cu asta când mi-a adus volumul?

Am "fotografiat" dedicaţia aceea cu o emoţie rară şi fără precedent: "Lui Grigore Cuza, în amintirea unei dimineţi dintre cele mai favorabile, cu mulţumiri pentru extrema bunăvoinţă, devotat şi cordial omagiu, Perpessicius".

Există Dumnezeu?

Dacă răspund cu da sau cu nu ce risc? se întreabă cei ispitiţi astfel. Sunt iraţional, mistic şi arhaic dacă spun că există, sunt imoral, anarhist şi rătăcit dacă spun nu.

Ceea ce cred cu adevărat este că întrebarea în sine ocoleşte inteligenţa. Ea se exprimă într-o lume construită de oameni în termeni filozofici despre concepte religioase. Este un macrosofism.

Mă amuză, în cel mai bun caz, zelul celor care sunt atât de convinşi ei că Dumnezeu există încât sunt dispuşi să-i acuze pe naturalişti de păcatul opiniei proprii. De ca şi cum ar exista o definiţie obiectivă. Ce le poţi spune? Învaţă-mă tu, lumină a lumii, pe care dintre miile de concepte de divinitate trebuie să-l recunosc ca existând în lumea fizică?

Fireşte, credinţa nedublată de gândire corectă, emanată dintr-o lume trecută a comunităţilor întemeiate religios în actualitatea seculară, degenerează în habotnicie şi fanatisme care nu mai pot stârni râsul, decât dacă vorbim de un râs satanic. 

De asemenea, desconsiderarea valorilor religioase este o impietate cu două chipuri urâte. Unul este îndreptat împotriva tradiţiei, istoriei şi culturii. Acesta e purtat nu numai de adversarii atei ai instituţiilor religioase, nu doar de blestemaţii demolatori de biserici, ci şi, paradoxal, de membrii bigoţi ai unei biserici în contra altor confesiuni.

Într-o lume care poate privi peste graniţe, uitătura îngustă şi şaşie în gard a dogmatismului dezgustă. 

Al doilea chip este al desconsiderării evoluţiei spirituale individuale şi libere în orice fel de sistem de credinţă. Această atitudine nu diferă în esenţa ei de aceea care acuză delictul de opinie.

Pascal era un gânditor liber când îşi nota: "Dumnezeu al lui Avraam, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu al înţelepţilor şi savanţilor". De ce? Pentru că, din perspectiva psihologică, să-i spunem sufletească (ψυχή), un Dumnezeu impersonal nu are sens.

Pot eu să spun că rugăciunile oamenilor, nu doar de azi, ci din totdeauna, sunt doar apucături schizofrenice? Pot eu să spun că am apărut într-o lume de amăgiţi, care au luat drept adevăr personal toate bazaconiile înşirate de şlehte de şarlatani ce s-au numit părinţi şi au inventat apostazia ca tiranie a minţilor? Nu pot. 

Sfinţenia lăcaşului de cult, a rugăciunii tăinuite sau împărtăşite, chiar şi a cosmologiilor pilduitoare se simte. Este. Ce sens are întrebarea dacă Dumnezeu există în acest context? Mergi acolo şi fii acolo şi numai tu ştii ce taine îţi vor ajunge la moalele sufletului. Dar vei putea gusta în acelaşi timp istorie şi cultură în stare pură, conservată în timp.

Din interiorul religiei aşadar, nu poţi întreba dacă există Dumnezeu. Un preot rătăcit a scăpat în livada lui Arghezi, demult, prosteasca întrebare, la care autorul "psalmilor" i-a răspuns cu o întrebare mult mai practică: "Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?"

În lumea guvernată prin legi ale statului, sensul etic al întrebării devine derizoriu, căci un om "fără Dumnezeu" nu mai înseamnă om fără lege, fără morală, fără valori de comportament comune cu ale restului colectivităţii. Ce gravă confuzie păstrată de tradiţionalismul cu pretenţii de tradiţie! Întrebarea cu rost este: Există legile statului, sunt ele în vigoare, sunt obligatorii şi pentru tine? Altfel nu putem da temei convieţuirii.

A filozofa la chestiune e la fel de inutil, de vreme ce categoria transcendenţei, deosebită de existenţă a fost descrisă şi definită din Antichitate. E pur şi simplu păcat că sunt lăsate să umble libere prin lume capete atât de neinstruite în problemele care ne interesează pe toţi încât să lege două noţiuni atât de distinct separate ca registru. E ca şi cum ai decide validitatea matematicii după, ştiu şi eu, culoarea numerelor sau aşa ceva.

Există în artă, în literatură, în filozofie, în cugetările şi explicaţiile de zi cu zi ale oamenilor. În ştiinţă, ipoteza unui Dumnezeu personal nu e foarte folositoare. Dacă ne întrebăm cum a apărut Universul, opinia mea e că mult mai prudent este să ne adresăm dovezilor şi probelor decât opiniilor înguste ale Antichităţii.

Dacă este însă vorba de a găsi un rost sau un sens al vieţii în funcţie de răspunsul la această întrebare, atunci opinia mea este şi mai tranşantă: fiecare om, individual şi personal, este chemat să dea un sens propriei vieţi. Suntem responsabili. Adică în stare de a da răspuns.

Nu putem aştepta ca răspunsul să ne pice din cer, nici la propriu, nici la figurat. Cu atât mai mult cu cât "iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", cum spune Luca evanghelistul. 

Protestul tăcut

Un gest creează o emoţie, care se amplifică până la nivelul unei concepţii, care schimbă lumea cu totul.

Când a câştigat "suta" la Olimpiada de la Beijing, Usain Bolt a avut un avans atât de mare încât şi-a permis să-şi manifeste bucuria înainte de a trece linia de sosire. A fost spectaculos finişul, dar s-a ales totuşi cu o mustrare de la preşedintele CIO, care i-a atras atenţia că gestul respectiv, pe lângă bucurie, mai poate însemna şi altceva...

Spiritul olimpic presupune că victoria trebuie să fie însoţită de respectul pentru învinşi. Important e să participi, zice dictonul. De asemenea, orice gest care depăşeşte ca semnificaţie cadrul sportului, este nerecomandat.

Altfel spus, politica Olimpiadei este de a nu permite niciun fel de politică. Imediat după Jocurile din China, Bolt a primit, de ziua lui de naştere, un cadou excepţional: unul dintre pantofii cu care Tommie Smith a alergat la Olimpiada din Mexic, în 1968.

1968 este anul în care a fost ucis Martin Luther King Jr., un moment de vârf al luptei negrilor pentru egalitatea în drepturi. De fapt, nu doar a negrilor. Erau momentele astrale ale luptei pentru drepturile omului, momentele de dinaintea festivalului de la Woodstock...

Tommie Smith a fost recordmanul probei de 200 de metri, primul atlet care a alergat distanţa sub 20 de secunde. În momentul în care i-a dăruit lui Bolt unul dintre pantofii lui de alergare, recordul lui era încă în vigoare şi a rămas aşa până în 2010, pentru un total de 44 de ani!

Atunci, în 1968, după ce a câştigat proba, la festivitatea de premiere, Tommie Smith, împreună cu John Carlos, colegul lui de lot medaliat cu bronz, au făcut gestul care le-a adus mai multă celebritate decât meritele sportive.

Numit "protestul tăcut", salutul "forţei negre", gestul americanilor a fost susţinut şi de Peter Norman, australianul de pe locul doi. Insigna din pieptul acestuia purta un mesaj în onoarea drepturilor omului.

Preşedintele CIO de la acea dată a condamnat politizarea, în acest mod, a Jocurilor Olimpice şi, ca urmare, cei doi atleţi au fost excluşi din lotul Statelor Unite şi daţi afară din satul olimpic.

Există însă mai multe moduri de a interpreta orice gest al oamenilor, cu atât mai mult unul cu un impact social atât de mare. După 40 de ani în care a lucrat ca antrenor şi profesor de sociologie, după ce meritele lui sportive au fost consfinţite prin numeroase distincţii, Tommie Smith a acceptat, în iulie 2008, alături de Carlos, Premiul Arthur Ashe pentru Curaj, în memoria remarcabilului lor protest tăcut.

Victoria propriu-zisă

Victoria ideii

Ideea devenită statuie

Tommie