15 idei de business pentru dezvoltare, negociere și vânzări

Trăim într-o economie în care nu tot timpul, dar foarte adesea, problemele de business apar din pricina a două tipuri de fracturi. 

Mai întâi, este vorba despre ruptura dintre proiectarea sau dezvoltarea de concepte de business (produse, servicii etc.) și relațiile cu publicul. La noi, cel puțin, conceptele de business rar includ și experiențele clienților, iar când o fac, ajung să cedeze din calitate. De asemenea, zona de testare este, practic, inexistentă. Se investește în produse care se așteaptă să funcționeze pe piață din prima, iar dacă nu merg, resursele sunt practic epuizate și afacerea e la pământ. Ne lipsește abordarea din aproape în aproape. 

În al doilea rând, este vorba despre ruptura dintre vânzări și strategie. Strategiile de business presupun că vânzările își vor face treaba lor, iar acestea din urmă nu au niciun fel de abordare strategică în afară de formula vadului. La noi, nu ai vad, nu vinzi. Ai vad, îl distrugi cu produs prost.

Indiferent ce afacere ar conduce un antreprenor român, va putea să găsească cel puțin o idee benefică în lista următoare, pe care am alcătuit-o studiind mărturii ale unor diverși antreprenori americani. 

În interviuri, în articole de pe Internet și așa mai departe - deci nu în teorie! - oamenii sunt deseori dispuși să arate unde au greșit și ce lecții le-a predat viața. Iată câteva dintre ele: 

Răzbunarea sufleurului

Piesa de teatru scrisă de Victor Ion Popa aduce culisele în prim-planul scenei. Personajele sunt oamenii unui teatru, cu caractere foarte distincte, aşa cum stă bine unei comedii. Astfel, chiar dacă nu ar fi identificaţi de autor, cititorul (în cazul meu) sau spectatorul (în mod ideal) i-ar recunoaşte imediat pe autor, pe director, pe Amorez, pe Băiat, pe Mica, diva cea bătrână şi pe toţi ceilalţi.

Sufleurul este în poziţia unui Richelieu al Teatrului, cel care creează şi conduce din umbră toată desfăşurarea acţiunii. Într-un mod ciudat, în acest teatru întors pe dos ca o mănuşă, cu interiorul spre public, sufleurul devine regizorul piesei, în vreme ce personajul regizorului e un figurant.

Sufleurul este cel mai ignorat om al teatrului, dar el este, în acelaşi timp, cel mai nobil ("şi Eminescu a fost sufleur, şi Caragiale a fost"). Acest sufleur, deţinător al tuturor secretelor teatrului, doreşte să-şi îndeplinească două visuri: să descopere şi să lanseze el însuşi un actor de talent, pe de o parte, şi pe de altă parte să-i găsească nepotului său perechea. Pe scurt, reuşeşte.

Mai interesantă însă decât reuşita lui este seria de intrigi, iar mai interesantă decât aceasta este modalitatea atât de predictibilă pentru sufleur în care fiecare personaj răspunde intrigilor.

S-ar putea spune că umorul se trage, etimologic, dar şi ca gen dramatic, din teoria umorilor a lui Hippocrate. Patru erau umorile care, conform psihologiei acceptate în perioada clasică a teatrului, defineau ceea ce noi azi numim temperamente: sângele (pentru sangvinici), limfa, adică flegma (flegmaticii), vezica biliară, adică fierea sau colecistul (colericii) şi bila neagră, din gr. μέλας - negru şi χολή - fiere (melancolicii).

Comedia a însemnat, înainte de Shakespeare, expunerea acestor temperamente în starea lor cât mai pură, nediluată, aşadar rizibilă. La Victor Ion Popa teoria se respectă, dar nu la nivel psihologic, ci social, în sensul în care în director îl recunoaştem pe fiecare director, în vedeta consacrată - aerele oricărei vedete etc., ceea ce distrează subtil.

Interesant: cred că în această piesă apare pentru prima dată cea mai drăguţă ironie francofilă, schimbul de replici -"N'est pas?" -"Ba spa!", folosit apoi în mai multe comedii.