Dezvoltare şi adaptare. Fă mai mult din ce te pricepi, mai puțin din ce nu!

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă. Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu. Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.

Oamenii cei mai împliniţi în carierele lor dezvoltă punctele tari şi adaptează punctele slabe, dar nu oricum, ci într-un mod iarăşi diferit de filozofia comună. Un om de succes trebuie nu doar să se cunoască pe sine, ci şi să-şi respecte trăsăturile majore, astfel încât dezvoltarea lui să nu însemne mai mult decât urmărirea chemării sau vocaţiei sale, deşi aşa ceva e destul de mult, vă rog să mă credeţi.

Einstein spunea, pentru a evita, cu modestie, unele laude, că nu a făcut în viaţă decât ceea ce propria natură l-a împins să facă. O astfel de mărturisire ar trebui însă, dimpotrivă, să atragă laude. Calea liderului, de dezvoltare a punctelor tari, este o cale a pasiunii, a fluxului, a contopirii cu idealul propriu.

Oamenii împliniţi sunt cei care câştigă bani din acea activitate pentru care ar fi dispuşi să plătească ei, dacă li s-ar cere, pentru a o desfăşura. Fă ce-ţi place, îndemna Confucius, şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta. Ştiu, uşor de zis, greu de făcut.

Omul e mai important decât problemele lui

Puţini sunt norocoşii care îşi pot urma vocaţia. Dar nu este vorba neapărat de a trăi din vocaţie, ci de a o exersa în fiecare zi. La asta se referea şi Einstein, care muncea ca profesor, dar măcar 10 minute în fiecare zi trăia plăcerea contemplării teoretice în singurătate. Oferiţi-vă darul timpului! Câteva minute în fiecare zi pentru consolidarea punctelor tari avem cu toţii. Beneficiile sunt uriaşe.

Şcoala ne-a învăţat să insistăm pe greşeli. Dintr-o lucrare cu o sută de propoziţii ireproşabile, profesoara o subliniază cu roşu pe singura greşită. Oamenii neîmpliniţi au tendinţa, prin urmare, să înveţe şi să se dezvolte în zonele în care nu sunt foarte buni. Liderii fac dimpotrivă.

Vă puteţi imagina o lucrare de control în care sunt marcate cu roşu propoziţiile corecte, iar cele greşite sunt ignorate? În domeniul afacerilor, de asemenea, un antreprenor de vârsta mea spunea că nu există absolut niciun motiv să faci ce nu-ţi place în secolul XXI, când poţi pierde la fel de mulţi bani făcând ce iubeşti.

Şcoala ne-a învăţat deci să ne concentrăm pe greşeli şi să ne dezvoltăm în sensul ascunderii punctelor slabe. Punctele tari sunt, de regulă, ignorate şi se referă la aspecte obişnuite, banale chiar, de tipul "abilităţi pentru învăţare de limbi străine".

Cultura organizaţională ne-a învăţat să trecem în CV-uri calităţi mascate la capitolul punctelor slabe (stupidul perfecţionism). Rezultatul este că, în situaţiile dificile, care simţim că ne depăşesc, atunci când cerinţele întrec abilităţile noastre, încercăm cu disperare să ne adaptăm situaţiei.

Dorim să ne creştem performanţa folosind acele banale puncte tari pentru a masca dureroasele puncte slabe. Liderii fac invers: folosesc punctele slabe. Adaptarea pentru ei nu înseamnă efortul de conformare cu sarcina, ci adaptarea sarcinii la posibilităţile lor!

Delegarea de competenţe pentru ei nu ţine doar de fişe de post. Iarăşi veţi putea spune: uşor de zis şi greu de făcut. Dar oricât de greu ar fi de adaptat o sarcină la posibilităţile noastre, va fi şi mai greu şi mai stresant şi mult mai neprofitabil să încercăm să ne schimbăm noi. Ştiu, bunul simţ câteodată ne spune... bunul simţ nu e tot timpul chiar atât de bun.

Importanța punctelor slabe: delimitarea, curățenia, eliminarea neesențialului

Un aspect important care ţine de folosirea punctelor slabe este că, pentru un lider, acestea sunt cel puţin la fel de multe precum cele tari. Un mare maestru al comunicării precum Anthony Robbins nu participă, bunăoară, la negocieri de afaceri. Nu că nu s-ar pricepe, dar punctul lui forte fiind comunicarea empatică, îşi recunoaşte ca punct slab calitatea de negociator dur şi preferă să trimită, pe banii lui, un coleg mai abil de luptă la discuţii.

Însă delegarea competenţelor nu este singura metodă, ci doar un exemplu. În principiu, orice modalitate de a eluda situaţiile în care trebuie să faceţi ceva opus talentelor naturale vă este de folos.

Dezvoltarea înseamnă deci respect pentru punctele tari: acordaţi un timp oarecare, zilnic, exersării unei pasiuni. Rezultatele, în timp, vor fi infinit mai importante decât cele obţinute din efortul de a căpăta noi şi noi priceperi.

Adaptarea este respectul pentru punctele slabe: evitaţi să faceţi ceea ce nu vă caracterizează, ce nu face parte din înclinaţiile şi abilităţile favorite. Adaptaţi pe cât posibil sarcinile la specificul persoanei, nu invers. Profitul este mult mai mare.

Bineînţeles că toate acestea încep cu o bună cunoaştere a calităţilor personale. "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate.

Confuzia de dinaintea răsăritului

Înaintea fiecărui moment cu adevărat important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Este regula nescrisă a metamorfozei interioare: revelaţia – aceea care rupe vălul, care aprinde torţa acţiunii – nu vine niciodată la chemarea arbitrariului. Ea nu coboară peste mintea liniştită, ci se ridică din haosul suportat cu trudă. Umple un gol lăuntric, nu ca o umplutură oarecare, ci ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Natura ei este restauratoare, dar nu liniştitoare.

Cu cât iluminarea e mai profundă, cu atât deruta care o precede e mai violentă. Insuportabila confuzie! O tulburare ce poate lua forma unui vuiet surd, ca o furtună care nu mai izbucnește, ci rămâne suspendată în cerul tău interior. Uneori devine spaimă. Alteori, depresie. Uneori, disperare: forma cea mai pură a așteptării fără obiect.

Rar, oamenii sunt doborâţi de aceste stări. Mult mai des însă – și într-un fel mai nobil – pur şi simplu supravieţuiesc. Cu fruntea joasă, cu întrebări pe buze, dar în viaţă. Nu conştientizează mereu tiparul subtil al vieţii: că marile limpeziri vin doar după marile tulburări, că între teamă şi decizie nu există prăpastie, ci pod. Că, din răspântia confuziei, porneşte mereu un drum nou, chiar dacă pentru o vreme pare îngropat sub ceaţă.

Totul devine „perfect” – dacă există aşa ceva – nu când dispare confuzia, ci când învăţăm s-o tratăm nu ca pe un eşec, ci ca pe o chemare. Confuzia e mecanismul prin care realitatea ne obligă să renunţăm la iluzii. E semnalul că ceea ce a funcţionat până ieri nu ne mai este de ajuns. E foamea sufletului pentru altceva, pentru mai mult, pentru un sens care încă nu are nume.

În natură, orice sistem care nu se dezvoltă se dezintegrează. E la fel şi cu omul. A te opri e totuna cu a începe să mori – nu brusc, ci pe bucăţi. De aceea, confuzia nu e dușmanul: e semnalul că sufletul se pregătește din nou de creștere.

Eşti într-un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor? Ţi-e teamă de ce va urma? Atunci am o veste pe care puțini o pot rosti fără să pară absurzi: urmează vremuri bune. Nu ușoare. Bune. Într-o zi apropiată – poate mâine, poate într-o dimineaţă aparent banală – te vei trezi şi vei şti. Nu printr-o revelație mistică, ci printr-o simplitate tăcută: că ai ceva foarte important de făcut.

Viaţa se deschide mereu după noapte, dar e nevoie să stai în întuneric cu demnitate, fără să aprinzi lămpi false. Nu confuzia ne pierde, ci graba de a o alunga cu surogate.

Cum putem preveni cele 3 moduri în care ne distrugem stima de sine

Toate strategiile de dezvoltare personală urmăresc, în cele din urmă, să crească potenţialul indivizilor, ceea ce managementul ar numi capacitatea de a acţiona. Aşa definim şi starea de bine, şi eficienţa, şi puterea unui om.
Această capacitate de a acţiona se sprijină pe respectul de sine mai mult decât pe orice altceva. Din ce cauză? Cea mai puternică frână pentru acţiunile noastre este tocmai neîncrederea în potenţialul nostru. Totodată, convingerea că suntem în stare de a produce în lume şi în noi rezultate bune este cea mai puternică motivaţie. Şi tocmai această convingere este respectul de sine.

Vestea proastă pare deci a fi aceea că ne aflăm într-un cerc vicios: respectul de sine creează capacitatea de a acţiona, care conduce la acţiune, aceasta produce rezultate, iar ele consolidează sau slăbesc respectul de sine.

Dacă rezultatele acţiunilor mele, nefiind cele dorite, mă demoralizează, respectul de sine îmi scade şi rezultatele următoare vor fi şi mai proaste, până când îmi pierd cu totul capacitatea de a acţiona. 

Oamenii sunt mecanisme cibernetice. Despre exact acest mod de a răspunde la rezultatele propriilor noastre acţiuni vorbea psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja, cel care i-a dăruit lui Norbert Wiener ideea ciberneticii. Într-un mod similar, rezultatele bune întăresc respectul de sine care duce la rezultate nu doar mai bune, ci şi mai multe.

Vestea bună este că nu ne aflăm tocmai într-un cerc vicios, pentru că, în realitate, nu rezultatele acţiunilor noastre în sine modelează convingerile noastre despre ce suntem în stare, ci interpretarea pe care o dăm acestor rezultate.

Dacă nu ar fi aşa, atunci nu s-ar putea respecta decât acei oameni perfecţi, care niciodată n-au greşit cu nimic, care sunt o binecuvântare pentru umanitate şi care, de fapt, ştim cu toţii câte parale fac.

Strategiile de creştere a respectului de sine sunt aşadar modalităţile de a răspunde, ca atitudine, la eşecuri, sau mai bine zis, la rezultatele nedorite ale acţiunilor noastre. Repet: felul în care interpretăm rezultatele acţiunilor noastre, nu rezultatele însele ne determină respectul de sine.

Există trei greşeli în interpretarea rezultatelor acţiunilor noastre care distrug stima de sine. Toate trei sunt dobândite prin educaţie, toate sunt exagerări, toate sunt corectabile şi le voi dezvălui imediat.

Deocamdată doresc să fac observaţia că oamenii de succes eşuează mult mai des decât rataţii. Aceştia din urmă acţionează puţin, reuşesc puţin, eşuează puţin şi se respectă puţin, în vreme ce omul de succes, care se respectă, acţionează mult, eşuează mult, dar şi reuşeşte mult.

Fireşte că acele eşecuri sunt proporţional mai puţine în activitatea lor faţă de succese. Dar au învăţat să reziste, să creeze potenţial, atunci când pierd să nu piardă lecţia.

Edison a inventat becul cu incandescenţă după aproape 10000 de experimente eşuate. Interpretarea lui a fost că a descoperit, de fiecare dată, o nouă modalitate de a nu face becul. Un altul, după câteva tentative eşuate, ar fi spus: “n-are niciun rost, greşesc mereu”; sau: “nimic nu-mi iese cum trebuie”; sau, mai rău: “nu sunt bun de nimic”. Dacă vă sună familiar vreuna dintre aceste trei interpretări descurajante, eu cred că aveţi nevoie de rândurile care urmează.

Să nu confundăm răspunderea cu vina. Oamenii bine educaţi, ca mine şi ca dumneavoastră, ştiu că asumarea răspunderii este dovadă de bun simţ şi că a da vina pe alţii reprezintă proastă creştere. Ce facem însă atunci când confundăm răspunderea cu vina? E bine oare să dăm vina pe noi înşine? Pe cât este de important să nu aruncăm vina pe alţii în mod nejustificat, este important să nu o aruncăm pe noi înşine. Oamenii de succes nu ratează nicio ocazie de a-şi asuma răspunderea eşecului atunci când pot repara ceva, când această răspundere le măreşte capacitatea de a acţiona. Dar, în acelaşi timp, ei nu vor rata ocazia de a identifica alte surse ale eşecului când nu e vina lor. Aşadar prima strategie de păstrare a respectului de sine este de a evita să spuneţi “eu sunt de vină”. Nu daţi vina pe alţii din frică de răspundere, ar fi la fel de descurajator. Pur şi simplu folosiţi orice ocazie de a îndepărta de propria persoană cauza eşecului.

Buna noastră educaţie ne-a obişnuit, de asemenea, să confundăm deseori oamenii cu comportamentele sau cu stările lor, să generalizăm. În mod invers, oamenii de succes au învăţat să individualizeze şi să particularizeze insuccesul. Atunci când e vorba despre ei înşişi, ei vor acuza o stare sau un anume comportament, dar nu vor spune niciodată “tot ce fac iese rău”. Când e vorba de un plan, o strategie, un set de acţiuni, vor identifica acel element care e necorespunzător, pe care să dea vina deci, dar niciodată nu vor spune că tot planul e de aruncat. Fred Smith, fost student la Yale, a luat o notă proastă pentru o lucrare cu un plan de afaceri considerat de profesor ca nefezabil. Ulterior a cheltuit toţi banii pe care i-a avut (o moştenire de 4 milioane de dolari) ca să o pună în practică. Ideea s-a dovedit nefezabilă, a rămas cu datorii. Totuşi, a continuat să creadă că ideea de bază, aceea a livrărilor de colete în timpul nopţii, va fi una de succes şi că eşecurile s-au datorat unor anume aspecte pe care a continuat să le corecteze. În cele din urmă, compania lui, FedEx, a ajuns să facă peste 5 milioane de livrări pe zi şi să devină prima companie miliardară prin forţe proprii (fără fuziuni) în mai puţin de un deceniu. În 2008, Fred Smith a câştigat mult peste 10 milioane de dolari ca director executiv al companiei pe care a creat-o. A doua strategie a respectului de sine este, deci, particularizarea cauzelor eşecului.

În fine, un alt tipar de gândire care duce bunul simţ la nivel de dispreţ de sine este considerarea unui eşec sau serii de eşecuri ca semn al eşecului absolut, total. Oamenii de succes tind să arunce vina pe circumstanţe atunci când nu există un motiv de a crede că un eşec e permanent. Totul e în dependenţă de timp, de moment, pentru ei. Sinucigaşii fac exact invers: ei vin cu o soluţie permanentă la probleme temporare. Un om cu ambiţii politice şi financiare care eşuează de două ori în afaceri, la 21 şi la 24 de ani, şi care pierde în alegeri la la 22 de ani, la 34, la 36, la 45, la 47, la 49 (e vorba de alegeri legislative, pentru Congres şi pentru Senat) ce-ar trebui să creadă despre şansele lui de a deveni în această viaţă un om politic respectabil? E mai rezonabil să creadă că va eşua în continuare sau că va deveni preşedinte al Statelor Unite la 52 de ani? Abraham Licoln nu a crezut în niciun caz că, dacă ratezi o dată vei rata mereu. A treia strategie a respectului de sine ţine, prin urmare, de a nu confunda un moment cu un destin.

În concluzie, dacă există o vină, nu înseamnă că eu sunt vinovat; dacă există o greşeală, nu înseamnă că totul e greşit; dacă n-a funcţionat o dată nu înseamnă că nu va funcţiona niciodată. Când lucrurile nu merg bine, înainte de a acuza propria persoană, acuzaţi contextul, amănuntul, întâmplarea. De cele mai multe ori, în acest fel veţi găsi explicaţia corectă şi încurajatoare, care nu va bloca, ci va creşte capacitatea de a acţiona.