A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.
Blestemul
A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu sefarad, născut în 1632 în Amsterdam, dintr-o familie originară din Portugalia, Baruch de Spinoza și-a pierdut locul în comunitatea sa de tânăr, când a îndrăznit să pună sub semnul întrebării literalismul Vechiului Testament, sesizând contradicții, absurdități și interpolări umane în textele sacre. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor scripturi. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.
Istoria ideilor rareori iartă, dar religia instituționalizată nici atât. Într-o dimineață din 1656, într-o sinagogă din Amsterdam, conducătorii comunității sefarade au pronunțat asupra lui Baruch de Spinoza unul dintre cele mai cumplite texte de excomunicare din epoca modernă. Nu doar o excludere, ci un ritual de damnare totală, ce ar fi făcut să roșească până și pe Torquemada. În dimineața zilei de 27 iulie 1656, în sinagoga portugheză din Amsterdam, conducătorii comunității au pronunțat asupra lui Spinoza un herem, act de excomunicare radicală. Nu o simplă ostracizare, ci o anatemă liturgică invocând blesteme biblice devastatoare.
“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege...”
Ritualul era atât de intens încât surse neconfirmate susțin că i s-a interzis contactul cu familia, cu prietenii, și cu orice evreu credincios. Această fulgerare de ură nu era doar o apărare a ortodoxiei religioase. Era expresia panicii unei comunități care vedea cum sub pânza textelor sacre apare, tulburător de limpede, chipul unei rațiuni care nu cere sânge, ci coerență.
Panteismul
Alungat din comunitate, a devenit ceea ce Thomas Mann ar fi numit un „sfânt laic”. Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.
Multe minți mari au fost izgonite din cetate, dar puține au răspuns cu o asemenea tăcere constructivă. Spinoza n-a strigat „blasfemie!” înapoi, ci a reconstruit lumea cu siliciul gândirii pure. A refuzat orice salariu universitar, orice promovare publică, orice patronaj politic. A murit la doar 44 de ani, bolnav de tuberculoză pulmonară, dar lăsând în urmă una dintre cele mai impenetrabile și totodată limpezi construcții ale gândirii umane: Ethica ordine geometrico demonstrata.
Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.
Mai întâi, substanţa trebuie să fie inteligibilă, să se explice pe sine în întregime; dacă ar fi mai multe substanţe, ce ar explica pluralitatea lor? O altă substanţă, şi tot aşa la infinit. Imposibil.
Apoi, dacă ar fi mai multe substanţe, ar trebui să fie limitate (una de către cealaltă). Nici aşa raţionamentul nu are sens, întrucât o a treia substanţă ar trebui să explice limitarea.
Aşadar, lumea e făcută dintr-o singură substanţă, care e chiar Dumnezeu.
Aici, Dumnezeu încetează să fie un bătrân cu barbă albă care scrie în registrele cosmice și devine însăși textura ființei. Nu cineva, ci totul.
Raționalismul
Se observă la gândirea de acest tip, un aspect care, între timp, a dispărut din modul nostru de a vedea lucrurile. Cei vechi înţelegeau lumea ca pe o Fiinţă, ceva logic, chiar discursiv. Pentru ei, lumea era, într-un fel vie, impregnată de spirit, de raţiune, de inteligenţă. Era o lume în care dogmele religioase aveau cu totul alt temei.
Concepţia conform căreia există numai Dumnezeu, totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul, poartă numele de panteism (Dumnezeu peste tot, all over the place).
Pentru Spinoza, lumea are la bază substanţa universală determinată de ea însăşi, având ca modalităţi: spiritul şi materia.
Aristotel considera că, la baza lumii, se află substanţa individuală, cu formă şi materie. Spinoza consideră că, la baza lumii, se află substanţa universală, cu spirit şi materie. În filozofia lui Descartes, Dumnezeu este creatorul a două substanţe: materie şi spirit. În filozofia lui Spinoza, Dumnezeu este o substanţă cu două modalităţi de a se înfăţişa: materia şi spiritul, care nu interacţionează, cum credea Descartes, ci sunt chiar unul şi acelaşi lucru.
Fiinţa lumii este atemporală. Existenţa, părelnică, e temporală. În cadrul substanţei veşnice, orice proces e reversibil, ca şi când am lucra cu numere. La nivelul părerilor (doxa), procesele sunt ireversibile.
Dacă toate acestea par trăznăi, atunci ştiinţa ca atare şi fizica mai ales este o trăznaie, pentru că ea pe aceste tipuri de raţionamente s-a clădit şi încă le presupune.
Etica
Filozofilor le-a plăcut întotdeauna să deducă şi partea morală a metafizicii lor. Într-un sistem al lumii complet determinat, singura libertate a omului este aceea de a gândi corect.
Spinoza nu-l poate accepta pe cel care cere să aibă putere (libertate) asupra destinului inexorabil. N-ar putea, pentru că asta e ca şi cum ar cere să existe libertatea lui 2 şi cu 2 de a face 5. Or, cum zice şi eroul lui Orwell din 1984, "libertatea este dreptul de a spune că 2+2=4". Libertatea este necesitatea înţeleasă.
Într-o epocă în care mulți oameni încă mai cred că libertatea e capacitatea de a alege între branduri de detergent, Spinoza propune ceva infinit mai profund: o libertate ca iluminare, ca revelare a structurii profunde a lucrurilor.
O astfel de concepţie nu putea fi acceptată de biserică, în niciuna dintre formele ei. A spune că totul e Dumnezeu, logic, echivalează cu a spune că nu există Dumnezeu, în sens religios.
Este însă o concepţie a înţelegerii lumii, a ştiinţei. Mulţi ani mai târziu, un alt evreu genial dobândise o uriaşă celebritate mondială pentru o teorie care a schimbat fundamental modul ştiinţific de a înţelege lumea. Când, în delirul oamenilor de a afla direct marile taine ale Universului de la un om ca el, a fost întrebat dacă crede în Dumnezeu, Albert Einstein a răspuns: "Cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează ca armonie a tuturor lucrurilor, iar nu într-un Dumnezeu personal, care-şi vâră nasul în destinele oamenilor." Aceasta nu era o metaforă. Einstein studia Etica lui Spinoza în originalul latin și considera că a înțeles-o abia după vârsta de 50 de ani.
El singur
Spinoza a fost considerat ateu de contemporani, iar numele lui a fost rostit în șoaptă timp de un secol. Dar în secolul al XVIII-lea, Goethe, Lessing, Herder și alți iluminiști germani îl vor reabilita. Hegel îl va numi „punctul de plecare al întregii filozofii moderne”. Schleiermacher va spune: „Cine nu e spinozist, nu e filozof”.
Subţiraticul şi singuraticul Spinoza a supravieţuit expulzat din comunitate, umplându-şi sufletul cu marea lui înţelepciune. Nu a fost o inimă pustie, ci una care a fost în stare să înţeleagă şi să spună că "întreaga fericire sau nefericire este pusă în structura obiectului de care legăm dragostea noastră."
Puțini au știut să piardă lumea și să câștige eternitatea cu atâta discreție.
