Ziua începea la ora 4.30, cu o trezire brutală, o cafea neagră improvizată din cenușă și surogate, apoi urmau ore întregi de muncă în aer liber, în ger sau ploaie, fără echipament: cărat pământ, turnat beton, tras vagoane, mutat țevi de oțel, până la epuizare totală. Cine cădea era lăsat jos sau împins afară din coloană. „Schwach” (slab) era verdictul, urmat de selecție, adică gazare.
Relațiile umane erau aproape complet distruse. Deportații erau bătuți ritualic de alți deportați, care erau extrem de violenți, pentru că altfel ar fi fost supuși aceluiași tratament. Se pornea de la 25 și se ajungea până la peste 50 de lovituri în cazul bătăilor publice. Iar spânzurările erau frecvente și ele, prizonierii fiind obligați să asiste.
Limba comună era o mixtură de germană, poloneză, idiș, italiană și franceză. Orice prietenie reală era un lux riscant. Foamea era regulă, frigul era normă, umilința era limbaj oficial. Spațiul era dominat de frică, dar și de o anume indiferență anesteziantă, un fel de moarte emoțională lentă. Hrana zilnică era o apă în care s-a fiert varză, purtând pe nedrept numele de supă. Povestea mea pornește de la o oală cu astfel de supă.
Dimineață cenușie, ger, zăpada amestecată cu noroi se lipea de tălpile desculțe. Totul gri: barăcile, hainele, fețele. Dungi negre pe piele și pe cer ca singur semn că lumea nu dispăruse complet, ci fusese doar suspendată. Primo Levi și Jean Samuel, camarazi în același Kommando, aveau sarcina să transporte o oală de supă de la bucătărie către unitatea lor de muncă. Samuel scria mai târziu: „În Monowitz nu am băut nicio picătură de apă, niciodată. Supa trebuia să fie suficientă ca sursă de hidratare. Știam bine că apa nu era potabilă, că provoca dizenterie gravă și, în consecință, o moarte rapidă prin slăbiciune”. Sarcina de a transporta oala nu era tocmai o corvoadă, presupunea deplasarea în doi, pe o rută relativ liberă, și aducea șansa unui moment de respiro, fără strigăte, fără bătaie.
Cu mâinile înghețate pe toartele oalei, cu tălpile pleoscăind prin zloată, cu acel miros de varză fiartă în nări, Primo Levi se oprește cu sentimentul straniu al unei miniscule ferestre de libertate. Își ia inima în dinți și îl roagă pe Jean Samuel să se oprească o clipă:
„Fii atent, Pikolo. Am ceva ce trebuie să-ți spun. Ai să înțelegi.”
După care se străduiește, cu un efort nu doar mental, ci fizic, tremurând, să transpună într-o franceză chinuită cu accent italian niște versuri din Dante. Există momente care nu par să conteze atunci când se petrec. Apoi, ani mai târziu, vezi că acolo s-a schimbat ceva definitiv.
Pikolo
Numele lui era Jean Samuel. Evreu alsacian, născut la Strasbourg, fiu de farmacist. În după-amiaza zilei de 2 martie 1944, la 22 de ani, este arestat de Gestapo pentru „infracțiunea” de a fi evreu și este deportat. Dintr-un lagăr în altul, ajunge la Auschwitz, unde, la început, a fost pus să strângă gunoaie, ceea ce i-a permis să treacă de prima barieră de sârmă ghimpată electrificată și să înțeleagă câte ceva despre cum era organizat lagărul și să valorifice orice se putea. „Pentru că totul avea o valoare: bucăți de săpun, cărămizi, sârmă, tacâmuri, dinți de aur, pâine, supă… Tabăra era un schimb imens în continuă fermentație”, povestea el mai târziu. Primul Kommando la care a fost repartizat a fost cel de transporturi, care opera pe șantier și era responsabil de transportul materialelor de construcție, o muncă foarte obositoare în care speranța de viață nu depășea câteva luni.
Apoi a trecut la Kommando-ul Chimic, unde era cel mai tânăr membru și trebuia să curețe rezervoarele și să transporte produse chimice. În principal, era vorba de saci de câte 60 - 70 de kilograme, care trebuia să fie ridicați de la pământ și cărați în spate. Era o muncă îngrozitoare, dar care totuși dădea o speranță ceva mai mare de supraviețuire în comparație cu munca celorlalte Kommando-uri. În cele din urmă, ajunge să fie Piepel, un fel de asistent al unui Kapo. Spăla, călca, administra coliba, făcea rapoarte, ținea evidența orelor de lucru și aducea supa pentru prânz. Primo Levi i-a spus Pikolo (nu în sensul italian, ci în cel german, pe care astăzi îl păstrăm ca ajutor de chelner).
Pikolo nu a fost un supraviețuitor în sensul instinctual al cuvântului. Era un om bun, în condițiile în care bunătatea în lagăr nu e deloc un avantaj. În cele din urmă l-a salvat poate faptul că știa să tacă, sau poate o anumită naturalețe a respectului. Dar și faptul că, într-o zi, a ascultat un om recitând din Dante în mijlocul iadului.
După război, Jean Samuel va deveni jurnalist. Se va întâlni, va coresponda cu Levi și va mărturisi că acea scenă a fost unul dintre momentele care i-au redat încrederea că există un sens. A murit în 2010, la 88 de ani, suficient cât să vadă cum acea clipă minusculă din viața sa devine istorie.
Levi
Primo Levi nu a fost un luptător. A fost un băiat studios, cu o sensibilitate aproape dureroasă, născut în 1919 într-o familie de evrei laici din Torino. A fost un elev cu performanțe bune, politicos, timid și silitor, cu un cuvânt, un tocilar foarte interesat de biologie și chimie, mai puțin de istorie și italiană; a manifestat intoleranță față de cunoștințele literare abstracte care i-au fost predate. A studiat la Universitatea din Torino, obținând licența în chimie chiar în timpul regimului fascist, care deja îi îngrădea accesul la educație și muncă. De altfel, avea să rămână chimist toată viața.
După 1943, Italia cade în haos politic. Ironia face că tatăl lui Primo se alăturase, cu reticență, partidului fascist. Legile rasiale au intrat în vigoare în Italia după cele din Germania, unde antisemitismul se manifestase deja prin acte de violență și opresiune, introducând o discriminare serioasă împotriva italienilor evrei.
Legile rasiale nu le-au interzis evreilor în mod absolut accesul la studii universitare, dar au introdus o distincție umilitoare: cei deja înscriși puteau finaliza ciclul început, însă în condiții din ce în ce mai restrictive. Levi, aflat deja în anii de facultate, frecventa cercuri studențești antifasciste și își igieniza mintea citind Darwin, Tolstoi, Thomas Mann. Era la zi cu examenele, dar n-a reușit să-și găsească un îndrumător, pentru că profesorii ezitau, unii din oportunism, alții din teamă. Abia în 1941 reușește să absolve cu onoruri, cu o teză de compilație în chimie intitulată L'inversione di Walden, coordonată formal de profesorul Giacomo Ponzio. În realitate, Levi discutase o teză și două subteze, dintre care una, în fizică experimentală, ar fi trebuit să fie tema principală, dar evreilor le era interzis accesul în laboratoarele de cercetare. Pe certificatul lui de absolvire apare mențiunea „de rasă evreiască”.
Levi se alătură unui grup partizan. Este capturat rapid. Când este întrebat dacă e evreu sau partizan, alege să spună „evreu”, crezând că riscă mai puțin. Greșeală care îi va schimba viața, pentru că este deportat la Auschwitz. Aici, este repartizat la Monowitz, la Kommando-ul Chimic. Avea să spună: „Atunci, pentru prima dată, ne-am dat seama că limbajului nostru îi lipsesc cuvintele pentru a exprima această ofensă, demolarea unui om. Într-o clipă, cu o intuiție aproape profetică, realitatea ni s-a revelat: am ajuns la fund. Nu putem coborî mai jos: nu există și este de neconceput o condiție umană mai mizerabilă. Nimic nu ne mai aparține: ne-au luat hainele, pantofii, chiar și părul; dacă vorbim, nu ne vor asculta, iar dacă ne-ar asculta, nu ne-ar înțelege. Ne vor lua și numele: și dacă vrem să-l păstrăm, va trebui să găsim în noi înșine puterea de a face acest lucru, pentru a ne asigura că în spatele numelui rămâne ceva din noi, din ceea ce am fost.”
Levi a supraviețuit datorită unei combinații dintre providență și abilități intelectuale. Învățase germana din facultate pentru a studia reviste științifice și deci știa suficient cât să înțeleagă ordinele. Apoi, un zidar italian angajat ca muncitor civil pe șantierul lagărului îi lăsa mâncare, o coajă de pâine, o supă, un măr. În fine, spre sfârșitul anului 1944, Levi este examinat de o comisie de selecție destinată recrutării de chimiști pentru Buna, fabrica de cauciuc sintetic a IG Farben. Această redistribuire în muncă specializată îl va scoate, pentru o vreme, din cercul cel mai vicios al lagărului și îi va prelungi viața.
În ianuarie 1945, internat la infirmerie pentru scarlatină, e abandonat de germani și scapă de marșul de evacuare de la Auschwitz, fiind astfel unul dintre cei 20 de supraviețuitori dintre cei 650 de evrei italieni care au ajuns odată cu el în lagăr.
Dacă te poți numi om
După întoarcerea în Italia, Levi lucrează într-o fabrică de vopsele. Dar scrie. În 1946, termină manuscrisul unei cărți neobișnuite. Nu o simplă confesiune lacrimogenă a supraviețuirii în lagăr, ci un adevărat experiment moral și intelectual. Titlul e un manifest „Se questo è un uomo” („Dacă acesta e un om”, în română tradus „Tratat despre supraviețuire”). Cartea e refuzată de edituri importante. În 1947, e publicată de o editură mică. Abia în 1958, la reeditare, explodează, fiind tradusă, citată, recitită. În 2007, Humanitas publică traducerea românească, cu o prefață de Horia-Roman Patapievici.
Capitolul 11 al cărții, intitulat Cântul lui Ulise, povestește acel moment în care s-a oprit și i-a spus lui Jean: „Fii atent, Pikolo. Am ceva ce trebuie să-ți spun. Ai să înțelegi”. Versurile recitate apoi, în traducere spontană, vin din Cântul XXVI din Infernul lui Dante, episodul cu Ulise. Acesta le spune oamenilor lui, înainte să plece pe mare spre necunoscut:
“Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e conoscenza”
„Gândiți-vă la natura voastră: n-ați fost făcuți să trăiți ca niște animale, ci să urmăriți virtutea și cunoașterea”
Jean se uită la el uluit, dar simte că asistă la ceva rar. Levi, tremurând de efortul memoriei, continuă să caute în minte versurile, să le ticluiască, să le traducă. Acel moment, atât de banal privit din afară, doi oameni ducând o oală prin noroi, devine un diamant de umanitate. Într-o lume care ștergea tot ce e intim și personal, ei au aprins o scânteie de sens, cu cuvinte vechi de șase secole, despre ceva rămas în cultura umană de și mai multe secole. Ulise e un aventurier al cunoașterii, nu se mulțumește cu ce i s-a dat, caută, chiar cu prețul vieții. Pe Levi, în acel context al Auschwitzului, versurile îl fac nu doar să știe, ci să simtă că a fi om înseamnă a nu accepta degradarea, a căuta sens și libertate, a nu deveni animal, chiar dacă ești tratat așa.
În limba lagărului, acele trei versuri par a sfida gardurile electrificate, foamea, moartea, întunericul, selecția, cinismul nazismului, absurdul SS-ului, uitarea. Jean nu cunoaște poezia, dar înțelege că se află în fața unei revelații. Levi se oprește. Nu-și amintește restul. Se chinuie să reconstituie din memorie. Repetă acele versuri, obsesiv. Din nou și din nou. N-ai fost făcut să trăiești ca o vită, ci pentru a urma virtutea și cunoașterea.
În acel moment, Jean devine discipol. Nu al lui Levi, ci al unei culturi umane mai vechi decât lagărul. O cultură în care omul nu e un număr, ci un căutător. Levi notează mai târziu în carte: „Aceasta este povara pe care o simțeam atunci. Dacă eu acum uit sau greșesc vreun vers, dacă îl pierd pentru totdeauna, înseamnă că și cultura noastră moare aici cu mine, în această mocirlă. Dacă îl salvez, dacă îl transmit, rămâne vie”.
Ce nu-ți poate lua nimeni
Nu poți face o pedagogie mai sfâșietoare despre demnitatea umană decât a recita versuri din Dante în timp ce duci o oală cu zeamă, desculț, pe zăpadă, printre cadavre. Versuri despre ce înseamnă să fii om. Să nu consimți. Lagărul a fost proiectat pentru a elimina umanitatea nu prin moarte, ci prin degradare. Moartea era un accident secundar. Ce voiau era să transforme omul într-un număr fără memorie. Levi a refuzat asta. Cu o oală de supă în mână, desculț, flămând și murdar, a recitat trei versuri. Trei versuri care ne arată că, indiferent unde îl aruncă viața, valoarea minimă a omului rămâne în capacitatea lui de a gândi, de a simți, de a crea, de a dori, de a-și aminti.
În lagăr, Levi a devenit, pentru o clipă, purtător al gândurilor umanității, de la Homer, care a cântat curajul lui Ulise, la Dante, care i-a dat glas în Infern. A fost probabil singurul moment din viața lui în care a luat contact direct cu adevărul interior, când alături de un prieten a descoperit în el ceva ce nimeni nu îi putea lua.
Și apoi, viața a mers mai departe. A lucrat, a scris, a publicat, a suferit. Dar n-a mai trăit vreodată acea formă de adevăr pur. Levi avea să moară în 1987 din cauza unei căzături pe scările clădirii în care locuia. Se consideră că s-a sinucis. Cineva a spus că acel salt în gol a fost o revenire în vidul pe care îl cunoscuse deja. Dar în urma lui ne-a rămas momentul acela, care a rulat probabil pe genericul de final al filmului vieții lui, un moment pe care acest chimist ni l-a lăsat ca pe o esență de viață pură distilată în laboratorul cel mai intim din univers.
