„Toate cărțile posibile, pe toate limbile posibile, cu toate erorile posibile, toate adevărurile posibile și toate falsurile imaginabile există deja." Biblioteca devine astfel o metaforă matematică a totalității informației. Este o lume finit generată, dar infinit de vastă în conținut. O lume în care orice enunț poate fi formulat și unde fiecare enunț este condamnat să rămână îngropat sub tone de nonsensuri.
Cele mai multe cărți sunt complet incoerente: înșiruiri de litere fără sens. Dar datorită spectrului probabilităților, între aceste aberații se află și toate operele literare scrise vreodată, toate versiunile alternative ale acelorași opere, fiecare biografie posibilă, inclusiv a ta, fiecare interpretare și negare a acelei biografii, manualul care explică cum să găsești Cartea Adevărului, dar și milioane de falsuri ale acelui manual. Această hiperinflație a semnificației face cunoașterea indistinctă de confuzie.
Cei care trăiesc în acest univers sunt bibliotecari fără altă lume în afară de rafturi. Trăiesc acolo. Mor acolo. Caută acolo. „Multe au fost descoperirile acestor cercetători: s-a stabilit că toate cărțile au aceeași lungime; că fiecare carte este unică; că, undeva, trebuie să existe o Carte Totală care să conțină cheia celorlalte..." În fața acestei lumi infinite, reacțiile oamenilor se diferențiază. Dar nu prin ce știu, ci prin cum suportă abisul semantic. Borges descrie ereticii ca fiind cei care ard cărți inutile pentru a „curăța" biblioteca. Fanaticii sunt cei care cred că posedă Cartea Adevărului și îi ucid pe ceilalți. Nihiliștii se sinucid, ca victime ale deziluziilor epistemice, iar superstițioșii vânează cartea-cheie, un volum care ar conține indicele tuturor celorlalte cărți. „Unii au postulat existența unei cărți, Carte Totală, cartea tuturor cărților. Se spune că ea este gardianul sensului."
Biblioteca are și camere inaccesibile, spații misterioase, uneori cu oglinzi care reflectă infinitul, cu rafturi goale sau cu cărți scrise în limbi necunoscute. Borges lasă să se întrevadă o geometrie mistică: „Cei care susțin că Biblioteca este nelimitată postulează că, undeva, trebuie să existe un centru. Dar nimeni nu l-a găsit." Este o aluzie transparentă la ideea de transcendență inaccesibilă. Fiecare căutător crede că există un centru. Dar acest centru este poate o iluzie.
Naratorul însuși nu mai caută. Sau, mai exact, caută fără speranță. El nu este un nihilist, dar nici un credincios. Este un soi de stoic al cunoașterii. „Ca toți oamenii din Bibliotecă, am căutat sensul. Nu l-am găsit. Dar cred că trebuie să existe."
Povestea se încheie fără catharsis. Nu există revelație, nu există găsirea Cărții. Dar Borges încheie cu o frază enigmatică și aproape poetică: „Biblioteca este infinită și periodică. Dacă un etern călător o străbate în orice direcție, confirmarea unei ordini i se va revela, mai devreme sau mai târziu." Ordinea nu este garantată, dar este posibilă. Haosul poate fi perceput ca ordine dacă ai răbdarea unui nemuritor. Sensul nu știm dacă există, dar poate fi generat prin repetiție, răbdare și credință.
„Biblioteca din Babel" este o povestire imposibil de rezumat în mod liniar. E un text care se autosabotează, care conține în el însuși refuzul de a fi înțeles prea ușor. În doar șapte pagini, Borges ne oferă un univers în care cunoașterea este infinită, dar inoperabilă, adevărul este garantat matematic, dar imposibil de verificat, sensul este promis, dar niciodată oferit, în vreme ce omul este liber să caute, dar condamnat să nu găsească.
Este cea mai densă metaforă literară despre epoca hiper-informării, despre suprasaturația epistemică, despre speranța ironic-lucidă de a mai găsi, din când în când, o pagină care să pară adevărată. Într-o lume în care fiecare click e o filă deschisă într-o bibliotecă infinită, Biblioteca din Babel nu mai este o ficțiune. Este autobiografia secretă a fiecărui utilizator de internet.
Biblioteca din bibliotecă
Jorge Luis Borges (1899–1986), argentinian de origine, este autorul care și-a imaginat infinitul pe hârtia finită a povestirii. Crescut într-o familie poliglotă, Borges vorbea engleza înaintea spaniolei și descoperise Enciclopedia Britannica înainte de a împlini 10 ani. Nu este un scriitor sud-american tipic, în sensul magicului realist, ci un gânditor transnațional, un om care a respirat în același timp aerul bibliotecilor din Buenos Aires și pe cel al universurilor lui Schopenhauer, Berkeley și Pascal.
Orbirea sa progresivă, care s-a accentuat din anii 1950, nu l-a închis în întuneric, ci l-a obligat să vadă esențialul. Ca orb, nu se simte victimă, ci inițiat: „Nu pot citi, dar pot medita asupra lucrurilor scrise", spunea el. Este probabil singurul autor orb care a fost bibliotecar-șef al Bibliotecii Naționale a Argentinei. „Este o ironie divină: Dumnezeu mi-a dat, în același timp, 800.000 de volume și întunericul."
Această tensiune între lumina cunoașterii și orbirea concretă e un mod de a înțelege Biblioteca din Babel. Povestirea apare în 1941 în volumul El Jardín de senderos que se bifurcan, apoi este inclusă în Ficciones (1944), probabil cea mai celebră colecție a lui. Suntem în plină conflagrație mondială, iar umanitatea pare să fi descoperit nu doar bomba atomică, ci și abisul semantic al propagandei, al cenzurii, al relativizării adevărului. Într-un moment în care alți autori scriu despre război și disperare, Borges scrie despre cărți. De fapt, vorbește tot despre o apocalipsă, dar una semantică. „În această Bibliotecă există tot: istoria viitorului, autobiografia arhanghelului, catalogul fidel al Bibliotecii, mii și mii de cataloage falsificate, demonstrarea falsității catalogului fidel."
În anul în care naziștii invadau Iugoslavia, Japonia ataca Pearl Harbor și Statele Unite intrau în război, într-o cameră din Buenos Aires, un om aproape orb descria în șapte pagini labirintul în care ne-am trezit 80 de ani mai târziu. Ceea ce pare a fi o alegorie despre infinitul textual este, în realitate, un model epistemologic al epocii digitale, un arhetip al minții pierdute în surplusul de informație, un oracol tragicomic despre efectele colaterale ale hiperaccesului la cunoaștere.
Borges a înțeles ceva ce generațiile noastre încă se luptă să accepte, că atunci când orice este posibil, discernământul devine sacrul. Cunoașterea nu mai înseamnă descoperirea unei cărți, ci navigarea prin haosul tuturor cărților posibile. Textul este prezentat ca o relatare autobiografică a unui bibliotecar nenumit. Tonul este calm, cu o gravitate aproape religioasă. Dar limbajul este saturat de formule filozofice mascate. Spune că „există oameni care susțin că este inutil să cauți, fiindcă nimic nu poate fi găsit” și că „unii bibliotecari au ars cărți inutile. Alții s-au sinucis în fața absurdității sarcinii”. În fond, Borges nu scrie un text despre cărți. Scrie despre condiția umană într-o lume care nu mai poate fi sintetizată. El arată ce se întâmplă cu mintea umană când adevărul nu mai este ceva de găsit, ci doar de selectat.
Apare astfel figura mitică a Omului-Carte, acela care a găsit volumul ce conține Adevărul. Dar este doar o legendă. Sau poate o aspirație a fiecărui cititor. Infinitul, în Biblioteca din Babel, nu este o promisiune de universalitate, ci o capcană cognitivă. Borges era fascinat de Cantor și teoria mulțimilor, iar biblioteca este un construct inspirat direct din ideea de mulțime infinit numerabilă. „Cred că Biblioteca este infinită. Dar consider că este inutil să te întrebi: dacă este infinită sau nu, e irelevant – fiindcă din punctul de vedere al unui singur om, va rămâne întotdeauna inepuizabilă."
Cunoașterea totală e imposibilă nu pentru că nu ar exista, ci pentru că depășește durata de viață și capacitatea de discernământ ale oricărui individ. „Biblioteca din Babel" nu mai este o simplă ficțiune. Este un model cognitiv actual și o metaforă perfectă pentru era digitală, deși a fost scrisă când calculatoarele erau abia niște visuri mecanice.
Laureatul Nobel Daniel Kahneman nu-l citează pe Borges, dar îl confirmă empiric: creierul nostru nu este construit pentru a procesa infinite opțiuni. O bibliotecă totală nu ne face mai înțelepți, ci mai anxioși. Deciziile nu devin mai informate, ci mai distorsionate de biasuri și de „zgomot”. Borges o știa intuitiv: „Un număr de oameni s-au înșelat căutând Cartea Adevărată. Au crezut că au găsit-o. Au publicat teorii. Alții le-au urmat. S-au născut religii”. Sună cunoscut? Este exact ceea ce facem azi cu fiecare documentar conspiraționist, cu fiecare influencer iluminat care „a descoperit Adevărul" într-un podcast de trei ore. Cunoașterea, când nu e structurată, devine anxiogenă.
Pe vremuri, lumea avea Scriptura, apoi Canonul. Astăzi are Indexul, motorul de căutare, pagina cu rezultate. Nu mai întrebăm preotul sau profesorul, ci algoritmul. Iar acesta, asemenea Bibliotecii lui Borges, nu judecă, ci amestecă. La o căutare despre vaccinuri, primești și The Lancet, și blogul unui yoghin care crede că e reîncarnarea lui Pasteur. Adevărul? Se decide după numărul de clickuri. „Unele cărți sunt glorioase și profunde. Dar cum să le recunoști în oceanul celor absurde?" Borges anticipa algoritmul înainte de existența acestuia: un demiurg orb, care oferă totul, fără să selecteze nimic.
Foucault, în Cuvintele și lucrurile, descrie sfârșitul ordinii clasice a cunoașterii. Baudrillard vede simulacrul peste tot: realul este surogat, dublura e mai „reală" decât originalul. Derrida afirmă că „nu există în afara textului". Borges a fost acolo înaintea lor, cu un ton mai puțin sombru și mai ironic: „Există o carte care este cheia tuturor celorlalte. Dar poate fi și una care pare să fie, fără a fi cu adevărat." Aceasta este definiția perfectă a fake news-ului: un simulacru de autoritate, o carte care pare, dar nu este. Biblioteca este plină de ele. Internetul, mai ales.
Donald Trump a introdus conceptul filosofic contemporan de „fapte alternative". În Biblioteca din Babel, toate faptele alternative există. Și toate au acoperire textuală. „Un bibliotecar a susținut că a găsit cartea care dovedea inexistența Bibliotecii. Alții au scris tratate care dovedeau că era doar o glumă." În era post-adevărului, Borges este nu doar un autor, ci un martor involuntar al unei mutații culturale: când adevărul devine o chestiune de preferință, iar falsul devine doar o altă versiune a realului.
Suntem o cultură care a abandonat criteriul în favoarea confortului. Borges vorbea despre fanatici și prizonieri, dar și despre compilatori de sensuri. Exact ce sunt azi cei care citesc zilnic horoscopul, urmăresc video-eseuri despre teorii ale conspirației și salvează linkuri pe care nu le deschid niciodată. Totul pare plauzibil. Totul are un „ceva". Un rest de stil, o vagă coerență. Este ceea ce Umberto Eco numea „inflația de interpretări". Borges a fost primul care ne-a spus: „Într-o bibliotecă totală, semnele pierd legătura cu sensul." Psihologia de Instagram, filosofia de TikTok, horoscopul din aplicație: toate sunt fragmente de bibliotecă. Fragmente, dar nu fragmentele esențiale.
Cititorul contemporan este epuizat. Nu pentru că ar fi leneș, ci pentru că trăiește într-o hiperrealitate textuală. Borges a anticipat acest burnout cognitiv cu o intuiție aproape mistică: „Există bibliotecari care și-au petrecut viața citind fără să înțeleagă nimic. Și totuși nu au putut renunța." Este ceea ce trăiește azi studentul care parcurge 27 de surse pentru un eseu. Sau cetățeanul informat care citește tot despre un scandal politic și tot nu știe ce să creadă. Borges a văzut înaintea noastră că acumularea de informație poate deveni o formă de orbire.
În 2025, un asistent AI trăiește literalmente în biblioteca lui Borges. Nu selectează, nu crede, nu mărturisește, oferă toate variantele posibile. Și dacă n-ar avea o anume memorie a conversației, ți-ar putea da răspunsuri contradictorii fără nicio remușcare. Este o simulare a „omului-carte" pe care Borges îl visa și îl suspecta în același timp. Dacă ne simțim pierduți azi, nu e pentru că nu avem destule cărți, articole, podcasturi sau date. E pentru că n-am înțeles încă întrebarea pe care Borges o pune: „Ce cauți cu adevărat în această bibliotecă? O carte? Sau pe tine însuți?"
Atitudinea față de cunoaștere
Borges nu ne spune cine are dreptate. El ne descrie pe toți. La fel cum universul conține toate cărțile, și omul conține toate atitudinile în fața cunoașterii. Ești uneori prizonierul știrilor, alteori fanaticul unor credințe, alteori ironic față de tot și rar, poate prea rar, cel care discerne lucid.
„Biblioteca din Babel" nu este despre ce anume cauți, ci despre cine devii în căutare. Borges nu a inventat o povestire. A creat un sistem de referință. Într-o epocă în care fiecare click ne poate arunca într-o cameră nouă, într-o carte nouă, într-un adevăr dubios sau într-un fals seducător, identificarea propriei poziții în labirint e poate singura formă de ieșire reală. Nu ne putem sustrage bibliotecii. Dar putem alege cum locuim în ea. Iar această alegere, tăcută și zilnică, este miezul maturității epistemice. Într-un univers infinit de semne, caracterul nu e dat de ceea ce citești, ci de ce faci cu ceea ce înțelegi.
