Când am pășit în interior, am fost copleșiți de o tăcere de marmură. Aici, în acest labirint de camere măreț și solemn, timp de cinci secole s-a desfășurat una dintre cele mai fascinante povești de putere din Florența. Palatul stă pe fundații din secolul al XV‑lea, extins în 1627 prin unirea mai multor case, dar forma sa actuală s-a realizat între 1738 și 1769, sub supravegherea arhitectului Bernardino Ciurini. Familia și-a extins, de-a lungul generațiilor, nu doar spațiul interior, ci mai ales perimetrul cu care tindea să domine trei puncte cardinale ale Florenței.
Înăuntru, pereții vorbesc. Vincenzo Meucci, Tommaso Gherardini, Luigi Sabatelli, maeștri care au împodobit saloanele cu fresce baroce incredibile. Scara monumentală găzduia inițial statuia lui David realizată de Donatello, azi mutată la Bargello. Stema familiei, opera aceluiași genial sculptor, se află acum la National Gallery din Washington. Dar chiar și fără aceste capodopere în original, palatul respiră grandoare, o magnificență care te copleșește și te face să înțelegi ce înseamnă cu adevărat puterea când se cristalizează în piatră și artă.
Numele Martelli derivă din martello, adică ciocan, și într-adevăr, primii membri ai familiei au fost meșteșugari, poate fierari, într-o epocă în care munca cu metalul însemna forță și influență. Au învățat repede că puterea adevărată nu se mai turna în fier, ci în monedă. Au devenit bancheri, investitori în războaie, patroni ai artelor, aliați de încredere ai Medicilor de-a lungul întregii Renașteri.
În salonul principal, privind frescele care acoperă tavanul, îmi imaginam Florența de dincolo de aceste ziduri. Dar nu cea de acum. Florența de atunci. În secolul al XV‑lea, când Martelli își consolidau puterea, existau în Europa doar câteva familii care le puteau sta alături. Medici, evident, în propria lor cetate. Dar și Borgia, cu tentaculele lor întinse din Roma până în Spania, cu Cesare și Lucrezia, cu intrigile și crima lor rafinată. Aceste trei nume defineau ceea ce însemna noblețea absolută: Medici prin diplomație și artă, Borgia prin violență și seducție, Martelli prin loialitate și perseverență.
Martelli disciplinau succesiunea ca o într-o partidă de șah: întâiul fiu pentru politică, al doilea pentru cler. În secolul al XVI‑lea, Camilla Martelli a devenit a doua soție morganatică a lui Cosimo I de' Medici, un episod care a însemnat mai curând marginalizare decât înnobilare, dar care demonstrează până unde ajungeau conexiunile familiei. Prin unirea caselor mai multor ramuri, palatul a ajuns la o suprafață de 5.000 de metri pătrați, un complex care era practic o cetate în inima Florenței.
Colecțiile de artă vorbeau despre gustul rafinat și resursele infinite: Piero di Cosimo, Beccafumi, Luca Giordano, Salvator Rosa. Fiecare cameră este un muzeu în sine, fiecare obiect o mărturie a unei epoci în care arta și puterea se întrepătrundeau până la identitate. Dar după câteva secole de influență, familia Martelli a început să se subțieze, ca atâtea linii aristocratice europene. Nu mai erau războaie de finanțat, nici principate de negociat. Italia unită adusese noi taxe asupra proprietăților, averea se erodasе. În secolul XX au început să vândă: tablouri, mobilier, obiecte de argint, un proces accelerat între anii 1940 și 1960.
Totul se termină în 1986, când s-a stins ultima lor descendentă, Francesca Martelli, în vârstă de 93 de ani. Fără moștenitori, fără prieteni cunoscuți, fără niciun fel de „urmă" vie. A lăsat palatul și colecția prin testament Curiei florentine. Au supraviețuit marilor familii împreună cu care au scris o mare parte din istoria Europei, ca apoi să se stingă într-o uitare cel puțin nefirească. Un ciclu de cinci secole se închidea în tăcere absolută.
Cine a fost Francesca Martelli
Nimeni nu știe. Am petrecut ore întregi încercând să aflu ceva, orice, despre Francesca. Nu cine a fost din punct de vedere genealogic, despre asta se mai găsesc câteva rânduri în registrele istorice. Ci cine a fost ea, ce a iubit, ce a urât, dacă a avut un câine, un tabiet, un poem preferat, o farfurie ciobită, o iubire tăcută. A rămas de pe urma ei un set de ceai, o pereche de pantofi, o rochie, o scrisoare, ceva, orice?
Ghizii ne povestesc că s-au scotocit arhivele, inventarul Curiei și orice alte surse. Nimic. Niciun rând scris de ea, nicio carte subliniată, nicio fotografie cu silueta ei pe coridoare. Niciun plic cu nume uitate. Niciun parfum rămas în sertare. Inventarul realizat la moartea ei este un epitaf al absenței. Lipsesc aproape complet vasele, foarte puține haine, nicio lenjerie. „mancano quasi completamente... vasellame, scarsissimi abiti, nessuna biancheria", după cum spunea Monica Bietti, curator al inventarului din 1986.
Există o fotografie foarte veche în care se bănuiește că apare Francesca pe vremea când era copil. În rest, e aproape definiția unei fantome. Deși contemporană cu mulți florentini de astăzi, e totuși o fantomă totală, fără corp, dar și fără spirit. Tot ce știm este că a trăit în palatul care a continuat să se degradeze de-a lungul vieții ei, cu servitorii pe care și-i permitea din ce în ce mai greu, până când s-a apucat să vândă din casă ce se mai putea. Apoi le-a permis celor care o ajutau să fure literalmente tot ce aveau poftă de acolo. În principal era vorba de oameni ai bisericii, cu care se pare că a avut singura ei relație. De altfel, proiectul digital „caccia al tesoro” caută în prezent obiectele pierdute, de la cești de ceai la tacâmuri, jurnale, tablouri și altele (se găsește aici, e o speranță dureroasă).
Singurele probe să Francesca a existat sunt testamentul prin care a lăsat totul Curiei florentine și camera în care își construise un altar de rugăciune. Nedorind, apoi nemaiputând merge la biserică, își făcuse condițiile pentru a primi serviciul religios la domiciliu. În plină epocă a obiectului și a imaginii, Francesca a aruncat în neant orice indiciu personal. Dintr-o credință comodă, dintr-o nepăsare metafizică, a comis actul ideologic de a refuza să lase o mărturie cât de fragilă a trecerii sale prin lume. Dar și a unei familii care a adunat mărturii de cea mai înaltă valoare istorică și culturală timp de o jumătate de mileniu. A trăit între fresce semnate, într-un palat documentat până în cele mai mici detalii, dar ea, ultima Martelli, a devenit cea mai nedefinită siluetă din întreaga sa genealogie. A închis ușa lumii și s-a închis și pe sine într-un ritual, uitat și el.
Cine a fost Francesca da Rimini
Tot în Florența, la câțiva pași de tumultul modernității, am pășit în casa unde a locuit Dante Alighieri. În acest spațiu care pare o punte între lumi, ne-am amintit de o altă Francesca, nu cea din palatul Martelli, ci cea din povestea eternă a Divinei Comedii. Dante a evocat prezența în lume a aceastei femei cu o delicatețe rară și o înțelegere profundă a complexității umane, ca o figură rară și fără precedent în peisajul medieval, o femeie care iubește real și care, pentru prima oară în literatură, îndrăznește să acceadă la cultură și, mai ales, să dorească altceva decât destinul prescris.
Francesca da Rimini a fost în realitate o nobilă din secolul al XIII-lea, prinsă în constrângerile căsătoriei aranjate, dar care a găsit în Paolo Malatesta, fratele soțului său, o iubire interzisă și sfântă în același timp. Povestea lor s-a încheiat tragic când soțul i-a surprins și i-a ucis pe amândoi, dar, mai presus de faptele istorice, a supraviețuit legenda lor transformată în poezie.
Dante o aduce în fața noastră în Cântul al V-lea al Infernului, unde ea povestește momentul în care, citind împreună cu Paolo, au fost copleșiți de o iubire care a explodat dincolo de cuvinte, dincolo de timp: „Galeotto fu 'l libro e chi lo scrisse: quel giorno più non vi leggemmo avante." („Galeot a fost cartea și cel care a scris-o: în ziua aceea nu am citit mai departe"). Cu o eleganță ce ține loc de cuvinte, Dante lasă să se înțeleagă un posibil sărut, sau poate doar o îmbrățișare, ori cel puțin o privire semnificativă care a urmat lecturii, un gest mult prea plin de emoție pentru a fi spus direct.
De altfel, povestea ei este atât de plină de emoție, atât de puternică prin sensul ei, încât pelerinul din poem – Dante însuși, cu toată stăpânirea de sine, este copleșit: își pierde cunoștința și cade la pământ. Dante leșină rămas fără cuvinte în fața unui destin care a refuzat resemnarea și a căutat să treacă dincolo de zidurile normei: un amestec de admirație, teamă și recunoaștere a prețului plătit pentru autenticitate.
Această Francesca este prima femeie modernă a literaturii, cea care a îndrăznit să citească, să simtă, să încalce legile stricte ale propriei epoci. Când Dante o pune pe scenă, o așează în Infern, dar nu o condamnă sec; dimpotrivă, îi dă o umanitate care zguduie. Astfel, Francesca da Rimini, dincolo de tragedia istorică, rămâne o emblemă a dorinței de libertate și expresie, un far al unei alte epoci care încă luminează în tenebrele unei societăți rigide.
În opoziție tacită cu tăcerea palatului Martelli, povestea ei este un strigăt de viață care nu poate fi îngropat nici de timpul care trece, nici de codurile morale care încearcă să o reprime.
Adevărata viață de dincolo
Între zidurile palatului Martelli, unde ultima Francesca și-a trăit existența în tăcere și renunțare, și aripa înflăcărată a lumii dantești, unde Francesca da Rimini se înalță printr-un strigăt de pasiune eternă, se conturează o revelație despre ceea ce numim „viața de dincolo".
Francesca Martelli, cu toată bogăția moștenirii și influența istorică a familiei ei, a ales un destin al neființei. Nu a lăsat nimic palpabil în urmă, nici măcar un ecou al unui gând, al unei emoții, al unei fapte. A trăit într-un palat cu fresce, servitori și statui, dar în singurătate și anonimat. A lăsat să cadă o istorie de 500 de ani în iadul uitării, un neant care ar fi înghițit totul dacă biserica ar fi fost mai puțin pragmatică și realistă și nu ar fi decis, după 20 de ani în care nu a reușit să monetizeze moștenirea, să o cedeze statului italian, încărcată de datorii pe care, probabil, nu le va putea plăti niciodată. Statul însă are o datorie mult mai mare față de memoria și istoria pe care acum încearcă să le recupereze.
Francesca da Rimini, cu toate păcatele și tragedia ei, trăiește o altă viață de dincolo: o legendă care a depășit epoca, rămânând o sursă de emoție și reflecție pentru fiecare generație care o redescoperă. Posteritatea nu judecă prin prisma conformării exterioare, a respectării normelor sau a supunerii. Ea premiază curajul de a trăi autentic, de a risca, de a-ți asuma povestea ta, fie ea și tragică.
Aceasta este lecția pe care lumea o ignoră: miturile despre viața de apoi, imaginarul uman despre rai și iad, ne arată că ceea ce rămâne cu adevărat nu este niciodată conformitatea cu codurile vremelnice, ci expresia profundă a sinelui. Francesca din Infern, o femeie care a ales dragostea și libertatea în fața constrângerilor, trăiește o eternitate semnificativă și emoționantă până la leșin. Francesca din Paradis moare etern în tăcere, cu o supunere stearpă care nu a făcut decât să-i șteargă orice urmă a sufletului.
În palatul Martelli, turiștii vor continua să descopere istoria unei familii legendare. Statul italian va continua să caute valorile de patrimoniu rispite de Francesca. Pe ea nu o va mai căuta nimeni, pentru că nu există, a ales dispariția, nimicul, în numele unei metafizici obscure. Cealaltă Francesca rămâne plină de viață în Infernul lui Dante, nemuritoare, împreună cu Paolo al ei.
