Ce le facem copiilor cu poveștile
Cercetările demonstrează că literatura de copii nu doar distrează. Ea reprogramează sistemele moral și cognitiv ale tinerei minți. Între basmele clasice și alternativele moderne, să lămurim dacă poveștile produc formare, conformare sau deformare, pur și simplu.
Într-un laborator din Northwestern University, un grup de psihologi și juristi au analizat cadru cu cadru filmele Disney din perioada de aur, de la Jungle Book la Lion King, de la Little Mermaid la Beauty and the Beast. Nu căutau erori de animație sau referințe culturale. Căutau ceva mult mai profund: cum învață copiii să diferențieze binele de rău atunci când personajele lor preferate mint, fură și ucid. Și sunt răsplătite pentru asta.
Studiul lor, publicat în 2013 în Law, Culture and the Humanities, a ajuns la concluzii mai interesante decât se așteptau. Laura Beth Nielsen, profesor de sociologie la Northwestern și cercetător la American Bar Foundation, împreună cu colegii săi Nehal A. Patel și Jacob Rosner, au descoperit că între 1960 și 1998, Disney a livrat generație după generație un model narativ în care legea și morala sunt în conflict permanent, legea fiind prezentată ca obstacol, iar morala ca triumf individualist.
Contractul cu vrăjitoarea: ce învață copiii despre lege
Exemplul cel mai grăitor este Mica Sirenă. Ariel, adolescenta de 16 ani, semnează un contract cu Ursula prin care își vinde vocea pentru a deveni om. Contractul este semnat sub presiunea emoțională a fugii de acasă, lipsit complet de consimțământ informat, cu o clauză de pierdere a sufletului, dar validat formal ca fiind „legal și obligatoriu”, imposibil de anulat chiar și de regele mării, cel care reprezintă legea în regatul mărilor.
Ceea ce învață un copil din această secvență este că un contract imoral poate fi invincibil, că emoția justifică încălcarea oricărei reguli, iar când legea nu oferă remedii în fața răului, aceasta trebuie înfrântă cu forța. Ursula este ucisă de protagoniști într-un act de violență extralegală, iar moralitatea nu vine din dreptate, ci din simpatie afectivă. E just ce face, pentru că ne place.
În Aladdin, hoțul devenit erou fură din piață, dar împarte cu copiii săraci. Este urmărit de gardieni corupți și umiliți, iar filmul îl glorifică drept „diamantul neșlefuit”, bun la suflet, dar victima unui sistem injust. Mesajul implicit: hoția este acceptabilă dacă ai un motiv emoțional valid, legea este coruptă și trebuie ocolită, iar ascensiunea socială se face prin trișare simpatică, nu prin merit sau procedură.
Regele Leu completează acest tablou moral: Scar își omoară fratele și uzurpă tronul, dar Simba nu face apel la vreo formă de justiție instituțională. Provoacă o luptă brutală în care Scar este omorât de hiene, fără proces, fără echivoc. Răzbunarea devine justă dacă ești de partea binelui, legea este irelevantă într-un conflict moral major, iar moartea poate fi un final corect dacă este aplicată răului absolut.
Până la vârsta de patru până la șase ani, copiii au deja conturat un cod moral și o anumită înțelegere a conceptelor juridice, spune Laura Beth Nielsen. Până în clasa întâi, ordinea morală și regulile devin repere care le modelează comportamentul. Cercetările arată că această ordine morală este variabilă, relativistă și încă în formare la copiii de patru-șase ani. Până la vârsta la care îi întâlnim ca studenți ai unei facultăți de drept, devin parțial incapabili să înțeleagă principiile elementare ale unui stat de drept.
Să mai spun despre încă o poveste, că nu rezist: Belle este sechestrată de Bestie, un individ agresiv și tiranic. În timp, ea dezvoltă sentimente pentru el, îl „îndreaptă” prin iubire și suferință, iar finalul o recompensează cu transformarea lui în prinț. Copilul rămâne cu impresia că comportamentele abuzive sunt scuzabile dacă vin de la cineva „rănit”. Dragostea are putere de mântuire morală. Victima trebuie să fie empatică cu agresorul. Transformarea nu vine din conștiință sau justiție, ci din iubire romantică. Afectiv, povestea, care pentru adulți are cu totul altă morală, îl programează pe copil să simtă ca normale relațiile toxice și îi întărește ideea că femeia trebuie să se sacrifice și să vindece. Este un prototip narativ pentru dinamici abuzive acceptate emoțional.
Tehnologia emoțională a poveștilor
Angus Fletcher, profesor la Ohio State University și cercetător la Project Narrative, susține în lucrarea sa Wonderworks: The 25 Most Powerful Inventions in the History of Literature că literatura funcționează ca o „tehnologie emoțională” care nu doar comunică idei, ci creează transformări în creierul cititorului. Fletcher, care are studii duale în neuroștiință și literatură, utilizează experimente de laborator, istorie literară și teorie retorică pentru a explora efectele psihologice ale diferitelor tehnologii narative.
În cazul copiilor, poveștile reprezintă prima expunere controlată la ambivalență emoțională, reglare afectivă, proiecție morală și rezolvare simbolică a conflictelor. Dar Fletcher atrage atenția asupra unei diferențe fundamentale: poveștile tradiționale ofereau acces la un univers plin de paradoxuri, fără judecăți explicite. Copilul nu învăța o lecție, ci trăia o experiență. Perspectiva aceasta contrastează foarte mult cu poveștile moderne care aplică un șablon moral clar: cine e bun e frumos, cine e rău merită moartea. Este, în esență, o reducere brutală a complexității morale la un algoritm de recompensă.
Albert Bandura, psihologul care a dezvoltat teoria învățării sociale, a demonstrat că observația pasivă a comportamentelor poate genera internalizări profunde, chiar și fără intenția de învățare. Fenomenul este bine cunoscut în studiile despre fumat sau violență la televizor. În cazul filmelor Disney, mecanismul e identic: pentru ca învățarea să apară, absența rezistenței este suficientă; conținutul de divertisment poate fi prins, nu e nevoie să fie explicit predat.
Mai multă suferință, mai puține certitudini
Pentru a înțelege amploarea acestei schimbări, trebuie să comparăm versiunile moderne cu originale. În Mica Sirenă de Disney, Ariel câștigă iubirea prințului și înfrânge răul prin dragoste și curaj. În versiunea lui Hans Christian Andersen, sirena moare. Iubirea nu este reciprocă, ea nu își recuperează vocea și se dizolvă în spumă. E o poveste despre sacrificiu, despre ceea ce nu se poate avea și despre noblețea durerii.
Regele Leu e un Hamlet animat. În ambele povești, unchiul își ucide fratele și uzurpă tronul. Dar în Shakespeare, Hamlet este paralizat de îndoieli, de întrebări morale, de ideea că răzbunarea s-ar putea să nu fie corectă. În Disney, Simba se întoarce și aplică justiția cu forța. Nu există procese, nu există confruntare morală reală. Doar o luptă care restabilește ordinea. Hamlet reflectează asupra nedreptății, asupra crimei, asupra sinelui. Simba dă cu gheara.
În Cenușăreasa, Disney ne oferă o poveste dulce despre o fată bună care, cu ajutorul unei zâne, ajunge la bal și devine prințesă. În versiunea fraților Grimm, surorile vitrege își taie din degete și călcâie ca să încapă în pantoful de sticlă, iar păsările le ciugulesc ochii la final. Justiția nu e poetică, ci sângeroasă. Frații voiau să îi învețe pe copii ceva dur și adevărat despre morala creștină. Disney vrea să te simți bine.
Jean Piaget susținea că copiii învață moralitatea prin experiență socială, nu prin predici. Normele se cristalizează în contact cu reacțiile celor din jur. Disney oferă exact acest tip de context, dar artificial: copilul nu mai trebuie să-și imagineze consecințele, vede cu ochișorii lui că un comportament ilegal produce rezultate bune, deci îl internalizează ca moral.
Lawrence Kohlberg, psihologul american renumit în primul rând pentru teoria stadiilor dezvoltării morale, a arătat că felul în care copilul ajunge să se raporteze la societate și la normele ei este etapizat în felul următor: preconvențional (copiii evită pedeapsa și caută recompense), convențional (se conformează regulilor pentru a fi acceptați) și postconvențional (dezvoltă principii morale independente).
Studiul Nielsen-Patel-Rosner arată că poveștile se adresează exact primelor două etape, în care moralitatea e echivalată cu lipsa pedepsei, iar empatia față de protagonist eclipsează gândirea normativă. Iar una dintre preocupările majore ale autorilor este faptul că adulții percep poveștile într-un mod radical diferit față de copii. Analiza noastră, ca adulți, e inevitabil distorsionată de anii de experiență de viață, în timp ce copiii, publicul țintă real, s-ar putea să nu observe deloc mesajele deformate despre lege și morală pe care le percepem noi.
David Buckingham este unul dintre cei mai influenți autori în studiile despre media și copilărie, criticând atât subestimarea, cât și supraestimarea influenței poveștilor asupra dezvoltării copiilor. El atrage atenția (în Moving Images: Understanding Children’s Emotional Responses to Television) asupra riscului de a părea „pretențioși” atunci când analizăm aceste povești prea serios și avertizează că pericolul cel mai mare este să presupunem că ceea ce ni se pare nouă important va fi perceput ca atare și de copii, sau că va fi măcar observat de ei.
Poveștile clasice conțin o doză de violență considerată periculoasă, sau, cel puțin, neplăcută ori nepotrivită pentru copii. Sau cel puțin așa o percep adulții. Până aici, corect, probabil. Dar în poveștile clasice nu era gratuită. Ele reușeau să creeze tensiune cognitivă. Copilul era obligat să reflecteze, să suporte incertitudinea, să negocieze între norme. Poveștile moderne induc o stare emoțională închisă: totul este „rezolvat”, ceea ce produce o formă de lene morală și o expectativă nerealistă asupra lumii. Copilul devine nu explorator, ci consumator afectiv: caută povestea care îl face să se simtă bine, nu pe cea care îl face să se înțeleagă pe sine.
Nu cred că se va demonstra vreodată că Cei trei purceluși sau Capra cu trei iezi au creat oameni violenți, deși pentru imaginația unui adult sunt destul de sadice. Nu cred nici că mai sunt minunate în ziua de azi. Dar iată că poveștile făcute artificial frumoase, desprinse de logica, uneori nemiloasă, a lumii, fac efectiv rău.
Când iepurașii nu mai fug de acasă
Există însă o alternativă. În anii '40, Margaret Wise Brown a revoluționat literatura pentru copii prin refuzul ei categoric de a folosi conflictul ca motor narativ. Autoarea lucrărilor Goodnight Moon și The Runaway Bunny a propus un model în care copilul nu este un proiect de implementat, ci o prezență de respectat.
Margaret Wise Brown (1910–1952) este o enigmă luminoasă în literatura pentru copii, o scriitoare care a transformat genul nu prin educație moralizatoare, ci printr-o formă de poezie senzorială, intimă, aproape metafizică. A înțeles că lumea interioară a copilului nu are nevoie de predici, ci de confirmare. Iar confirmarea nu vine prin idei, ci prin ton, ritm, tăcere și repetiție.
A scris pentru copii ca și cum i-ar fi ascultat visând.
Margaret a arătat că literatura pentru copii poate și trebuie să pornească de la experiențele reale ale copilului, nu de la idealurile adulților. S-a născut într-o familie privilegiată din Brooklyn, dar nu a urmat o traiectorie convențională. A fost o tânără rebelă și sofisticată, cu un spirit boem și o sexualitate fluidă. A murit subit la doar 42 de ani, în timpul unei călătorii în Franța, în urma unei embolii după o operație aparent minoră. În ultimele ei zile, a dansat prin cameră pentru doctori, spunându-le: „Am o viață nouă care mă așteaptă.” Ironia tragică a fost că nu a mai apucat să o trăiască.
Mult timp, a fost ignorată de establishmentul literar. Criticii nu știau ce să facă cu o scriitoare care scria „despre nimic”. Dar acest „nimic” era esențialul: cum se aude timpul când stai în pat, cum se simte dragostea fără să fie spusă, cum arată lumea de la înălțimea și din unghiul de vedere al unui copil.
A fost redescoperită în anii '80-'90 de către istoricii literari care i-au apreciat curajul formal, ambiguitatea identitară și refuzul de a infantiliza copilul.
În The Runaway Bunny, un mic iepuraș amenință că va fugi, dar mama îi răspunde cu un contra-joc de imaginație: „Dacă vei deveni o pasăre, voi fi vântul care te poartă”. O parabolă despre atașament și iubire necondiționată, care refuză conflictul pentru a păstra ludicul.
În Goodnight Moon, un iepuraș spune noapte bună lucrurilor din cameră. Atât. Nicio acțiune, niciun conflict. Doar liniștea ritualului, observarea lumii ca o incantație. „Goodnight stars, Goodnight air, Goodnight noises everywhere”. Această poezie a simțurilor este un răspuns literar la anxietatea de separare, la frica de noapte, dar o face fără să le menționeze vreodată.
Brown aduce câteva inovații narative majore: repetiția ca încantație afectivă, tăcerea ca spațiu de respirație psihică, absența conflictului ca formă de siguranță, obiectele banale ca purtătoare de sens afectiv și prezentul ca valoare totală, nu ca etapă spre ceva. Nu e o literatură minimală, ci una esențialistă.
Programarea nevinovată
Cercetările demonstrează că expunerea repetată la ideea că legea este irelevantă poate face ilegalitatea mai ușor justificabilă moral. Se produce o confuzie între legal și legitim: protagoniștii sunt eroi pentru că sunt iubiți, nu pentru că acționează just. Se instalează ceea ce psihologii numesc „vigilantism psihologic” (nu cunosc un echivalent românesc suficient de bun, termenul justițiarism mi se pare rău, dar în esență este vorba despre luarea legii în propriile mâini sau pornirea de a-ți face singur dreptate), un pattern în care violența devine soluție acceptabilă dacă vine din partea celor „buni”.
Poveștile pentru copii, așa cum sunt majoritar transmise astăzi, nu mai sunt un drum inițiatic, ci un instrument de orientare emoțională spre supunere, justiție informală și reducționism etic. Ele nu sunt „minciuni” în sensul vulgar, dar reprezintă totuși simulări narative menite să reproducă un model de lume acceptabil pentru adulți și convenabil pentru status quo.
Întrebarea mea nu e dacă poveștile influențează copiii. Știm că o fac. Întrebarea e ce fel de influență alegem să exercităm: una care îi învață să gândească cu mintea lor și să simtă autentic sau una care îi programează să simtă „ce trebuie”, din punctul nostru de vedere? Diferența dintre cele două ar putea defini nu doar copilăria unei generații, ci și societatea pe care o va construi.
Cred că un copil care trăiește într-o lume hiperstimulantă, suprainterpretată, plină de zgomot cognitiv și anxietate, are nevoie nu de eroi, ci de conexiune. Nu de glorie, ci de reverie. Poveștile ar trebui probabil să devină mai puțin bazate pe intrigi și mai mult pe percepții. Să lase loc simțurilor, nu moralelor. Să nu îndoctrineze, ci să confirme.
