Cum ne măsurăm valoarea

Bunicul meu a studiat filosofia și toată copilăria mea am auzit termenul de axiologie fără să știu ce înseamnă. Acum știu și mai puțin.

Există o întrebare pe care o poți evita cu succes zeci de ani. O poți acoperi cu deadline-uri, ambiții și city-break-uri de tip „scapă de tine însuți două zile”. Dar vine un moment care te poate surprinde oriunde, singur sau între prieteni, în aglomerație sau în natură, când se face tăcere în jur și sufletul tău îți livrează o întrebare tăioasă, insolentă și intransigentă: viața ta are valoare?

Valoare. Cuvântul e uzat, poate chiar corupt. Folosit la bursă, în marketing, în relații. Dar când îl aplici asupra propriei vieți, se cere redefinit cu acribia unui călugăr benedictin. Valoarea vieții nu e plăcerea de moment, nici succesul care cere dovada cifrelor. E acel lucru care rămâne atunci când tot ce e decor se evaporă. E trăirea congruentă, creativă, lucidă și generoasă.

E o formulă, da. Dar nu una de manual, ci de laborator interior: Claritate în gând, Creativitate în acțiune, Contribuție în lume – toate ținute la un loc printr-o forță tăcută numită Coerență.

Când ai claritate, știi ce cauți. Nu alergi după tot ce lucește, ci urmărești cu încăpățânarea unui vin bun acel singur lucru care face să merite tot restul. Claritatea nu e zgomotoasă, nu dă interviuri, nu postează pe Instagram. Dar absența ei se simte: în zilele pierdute făcând „ce trebuia”, în proiectele care nu-ți mai spun nimic, în acel „nu știu de ce mă simt așa” care apare între două ședințe.

Creativitatea, pe de altă parte, e aerul proaspăt dintr-o cameră în care toate geamurile păreau închise. Nu are treabă doar cu pictura sau cu ideile mari. Ci cu acel mod inedit în care rezolvi o situație incomodă sau reinventezi rutina de luni dimineață. O viață fără creativitate e o viață care se repetă cu decoruri diferite. Una cu creativitate, în schimb, nu are nevoie de decoruri: e spectacolul în sine.

Contribuția este ceea ce faci pentru ceilalți când nu mai vrei nimic în schimb. Nu vorbim aici de filantropii cu poze la gală, ci de gesturile mici care schimbă configurația invizibilă a unei zile. Un sfat dat bine, o prezență reală, un talent folosit în beneficiul altora. Când contribui, ai senzația stranie că viața nu ți se scurge printre degete, ci că se transferă în ceva durabil.

Iar Coerența e ceea ce ține totul în echilibru. Dacă celelalte trei sunt culori, Coerența e pânza. Fără ea, claritatea poate deveni rigiditate, creativitatea un haos, iar contribuția o formă de sacrificiu. E ușor de recunoscut un om coerent: nu are nevoie să demonstreze nimic. E în acord cu sine și asta se simte. Și mai ales: e greu de falsificat.

Poți să-ți măsori evoluția în direcția acestor patru C? Da. Nu cu grafice, ci cu alt gen de metrici: regretele scad, recunoștința crește. Relațiile devin mai simple, dar mai profunde. Deciziile grele se iau cu mai puțină frică. Te surprinzi zâmbind fără motiv. Iar când te trezești dimineața, nu te mai întrebi „de ce?”, ci „ce urmează?”

Viața nu are un preț. Dar are, cu siguranță, o valoare. Și, din fericire, e una pe care o poți construi, rafina, recalibra. În fiecare dimineață. Ca un meșteșug fin. Ca o artă tăcută a trăitului cu sens.

Cum au fost pedepsiți Spinoza și Galilei pentru opiniile lor

Spinoza a fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele. Printre alții, Albert Einstein i-a împărtăşit această concepţie.

A trăit în Olanda şi a fost toată viaţa şlefuitor de sticlă. Colosalul gânditor Baruch Spinoza făcea lentile pentru a supravieţui. A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. Ca tânăr, genial. A îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde.

Urmarea ar fi putut fi ca membrii comunităţii respective să plece urechea la îndoielile tânărului. S-ar fi putut întreba în ce măsură problemele sale sunt justificate. Dar atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat în felul următor:

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua pe Jericho, cu anatema cu care a blestemat Elisa băiatul şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”

E greu să-mi imaginez cum e să plăteşti astfel îndrăzneala de a gândi liber. Şi corect. Dar dacă tânărul filozof a suferit astfel, bătrânul filozof Galileo Galilei nu a avut parte de o judecată mai puţin aspră. Îl numesc filozof pentru că, în activitatea lui, anii în care s-a ocupat cu filozofia au depăşit ca număr lunile în care s-a îndeletnicit cu fizica. 

Galilei a devenit părintele ştiinţei având convingerea că lumea e guvernată de legi care se pot descrie în limbaj matematic. A considerat că lumea e un mecanism enorm, alcătuit din atomi materiali.

A făcut o lunetă, a explorat cerul, a aruncat pietre din turnul din Pisa şi a stabilit astfel legile mecanicii (căderea corpurilor, planul înclinat, paralelogramul forţelor, legea inerţiei etc.) şi a făcut printre altele observaţia că teoria heliocentrică e justă, că se verifică faptic.

Totuşi, ce matematică, ce fizică, ce filozofie şi care bun simţ ar putea contrazice autoritatea celor care ştiu prin harul numai de ei înţeles care este supremul adevăr? Puteau puternicii zilei să acorde atenţie uluitorului salt al inteligenţei umane făcut de contemporanul lor? Din contră, pus faţă în faţă cu legendele tipărite ale religiei care a avut şansa să-l protejeze, bătrânul a fost umilit şi forţat să rostească această retragere:

“Eu, Galileo Galilei, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre inchizitoriale, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”. Faptul că ar fi şoptit: "şi totuşi se mişcă!" este o legendă, venită probabil din imposibilitatea spiritelor fine de a înţelege cum ar putea suporta o pedeapsă ca asta un geniu de talia lui Galilei şi care a dat omenirii şi fiecăruia din noi mai mult decât toţi inchizitorii lumii.

Galileo Galilei este îngropat la Basilica di Santa Croce.

Pe piatra funerară se înțelege că: Aici se odihnește în pace Galileo Galilei, cel mai mare restaurator al geometriei, astronomiei și filosofiei în comparație cu oricine din vremea lui.