Cum au fost pedepsiți Spinoza și Galilei pentru opiniile lor

Spinoza a fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele. Printre alții, Albert Einstein i-a împărtăşit această concepţie.

A trăit în Olanda şi a fost toată viaţa şlefuitor de sticlă. Colosalul gânditor Baruch Spinoza făcea lentile pentru a supravieţui. A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. Ca tânăr, genial. A îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde.

Urmarea ar fi putut fi ca membrii comunităţii respective să plece urechea la îndoielile tânărului. S-ar fi putut întreba în ce măsură problemele sale sunt justificate. Dar atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat în felul următor:

“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua pe Jericho, cu anatema cu care a blestemat Elisa băiatul şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”

E greu să-mi imaginez cum e să plăteşti astfel îndrăzneala de a gândi liber. Şi corect. Dar dacă tânărul filozof a suferit astfel, bătrânul filozof Galileo Galilei nu a avut parte de o judecată mai puţin aspră. Îl numesc filozof pentru că, în activitatea lui, anii în care s-a ocupat cu filozofia au depăşit ca număr lunile în care s-a îndeletnicit cu fizica. 

Galilei a devenit părintele ştiinţei având convingerea că lumea e guvernată de legi care se pot descrie în limbaj matematic. A considerat că lumea e un mecanism enorm, alcătuit din atomi materiali.

A făcut o lunetă, a explorat cerul, a aruncat pietre din turnul din Pisa şi a stabilit astfel legile mecanicii (căderea corpurilor, planul înclinat, paralelogramul forţelor, legea inerţiei etc.) şi a făcut printre altele observaţia că teoria heliocentrică e justă, că se verifică faptic.

Totuşi, ce matematică, ce fizică, ce filozofie şi care bun simţ ar putea contrazice autoritatea celor care ştiu prin harul numai de ei înţeles care este supremul adevăr? Puteau puternicii zilei să acorde atenţie uluitorului salt al inteligenţei umane făcut de contemporanul lor? Din contră, pus faţă în faţă cu legendele tipărite ale religiei care a avut şansa să-l protejeze, bătrânul a fost umilit şi forţat să rostească această retragere:

“Eu, Galileo Galilei, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre inchizitoriale, având dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mâini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pământului”. Faptul că ar fi şoptit: "şi totuşi se mişcă!" este o legendă, venită probabil din imposibilitatea spiritelor fine de a înţelege cum ar putea suporta o pedeapsă ca asta un geniu de talia lui Galilei şi care a dat omenirii şi fiecăruia din noi mai mult decât toţi inchizitorii lumii.

Galileo Galilei este îngropat la Basilica di Santa Croce.

Pe piatra funerară se înțelege că: Aici se odihnește în pace Galileo Galilei, cel mai mare restaurator al geometriei, astronomiei și filosofiei în comparație cu oricine din vremea lui.

Academia Olympia

Un tânăr român, care studia filozofia în Elveţia, simţea nevoia de a invăţa mai mult, în special în domeniul ştiinţelor naturii. Astfel, a răspuns unui anunţ publicat în ziarul "Berner Tagblatt" referitor la meditaţii particulare de fizică.

Cel care dăduse anunţul era, la rândul său, un tânăr care tocmai terminase facultatea, obţinuse un post la Biroul Elveţian de Brevete şi avea nevoie de bani până la preluarea slujbei. El i-a mărturisit românului nostru că, de fapt şi el ar fi dorit să urmeze filozofia, nu fizica, însă, pentru că nu avea diplomă de bacalaureat (!!!), fusese nevoit să se înscrie la o facultate care să-l admită în aceste condiţii.

A reieşit destul de repede că studentul român nu avea efectiv ce să înveţe în plus de la neamţ. Cei doi s-au împrietenit însă repede şi au renunţat curând la orice discuţii mai mult sau mai puţin sterile despre formulele de fizică. La propunerea românului, au construit, formal, grupul care avea să se numească mai apoi Academia Olympia. Un alt coleg li s-a alăturat şi, rezervându-şi pentru întrunirile lor câteva ore pe săptămână, citeau texte fundamentale şi discutau pe marginea lor.

Se întâleau într-o cameră cu trei scaune, o măsuţă şi o scrumieră. Regula era aceea de a citi un fragment, un singur fragment important dintr-o carte importantă a unui autor important.

În următorii ani, au trecut prin studiul unor autori precum Ernst Mach, John Stuart Mill, David Hume, Poincare, Spinoza, Ampere, Avenarius, Helmoltz, dar i-au citit şi pe Sofocle, Racine, Dickens...

Discutau ore întregi după aceea, câteodată chiar despre o singură pagină lecturată sau poate doar despre o frază. Conceptul de cauzalitate al lui Hume le-a oferit mai multe săptămâni de discuţii. Dura puţin timp lectura, însă durau mult discuţiile asupra textului.

E incredibil ce inflorescenţă de gânduri se poate dezvolta din germenele unei idei bine formulate. Pornind de la o problemă mare, cristalizau în jurul ei atâta gândire pură, genuină, interesantă şi dezinteresată încât, la capătul discuţiei, acel mic text le prilejuia întâlnirea cu mai mult spirit, mai multă inteligenţă şi visare vie decât întâlneşti într-o întreagă facultate.

Această metodă de a învăţa, punând pe primul loc nu cunoştinţele, ci dorinţa de a cunoaşte, curiozitatea naturală, fusese specifică şcolilor din Antichitate. Ideea Academiei Olympia l-a reînviat pentru o scurtă vreme.

Nimeni n-a ajuns vreodată învăţat datorită şcolii, adevărata cunoaştere însemnând de fapt a da o nouă viaţă vechilor idei.

Pe lângă cunoaşterea brută, a memoriei, au existat mereu şi dorinţa de afla lucruri noi, şi pasiunea de a gândi, şi curiozitatea aceea anume care ne face oameni din animale.

Dar ce folos a adus Academia Olympia omenirii? Să dăm nişte nume.

Pe studentul român îl chema Maurice Solovine. Colegul lui se numea Conrad Habicht. Iar fizicianul-filosof al cărui anunţ a declanşat întreaga poveste avea să scrie, o jumătate de secol mai târziu, această scrisoare neexpediată:

Către nepieritoarea Academie Olympia!

     În scurta ta existenţă activă te-ai bucurat cu încântare copilrească de tot ceea ce era clar şi inteligent. Membrii tăi te-au creat pentru a se amuza pe seama surorilor tale mari şi îngâmfate. Am învăţat să apreciez din plin, printr-o observare minuţioaă, de-a lungul anilor, cât de mult acest demers şi-a atins ţinta. Toţi cei trei membri ne-am dovedit cel puţin durabilitatea. Chiar dacă acum suntem cam ramoliţi, mai străluceşte încă lumina ta senină şi dătătoare de viaţă pe cărarea însingurată a vieţii noastre; căci tu nu ai îmbătrânit odată cu noi şi nu te-ai sufocat ca o salată între buruieni.

     Îţi vom rămâne credincioşi până la ultima sforăială erudită!

Acum doar membru corespondent,

Albert Einstein,

Princeton, 03.04.1953