Acest eseu investighează natura cunoașterii în relație cu adevărul, explorând distincția între formele de cunoaștere care oferă claritate și cele care induc confuzie sub aparența de rigoare. Pornind de la logica aristotelică și până la teoriile contemporane ale limbajului, epistemologiei și neuropsihologiei, propun o cartografiere critică a proceselor prin care cunoașterea umană poate ilumina sau, dimpotrivă, orbi. Sunt analizate concepte precum falsificabilitatea științifică (Popper), regimurile de adevăr (Foucault), distorsiunile limbajului (Korzybski, Lakoff), biasurile cognitive (Kahneman, Tversky) și pluralismul axiologic (Berlin). Pledez pentru o epistemologie a vigilenței: nu căutarea unui adevăr final, ci cultivarea lucidității critice într-o lume a certitudinilor concurente.
Ce este adevărul?
Pilat L-a întrebat: „Ce este adevărul?” Apoi a ieșit afară. Fără să mai aștepte un răspuns. De ce? Pentru că răspunsul nu îl interesa. Avea deja o convingere. „Eu nu găsesc nicio vină în El.” Făcuse deja diferența între o realitate și o construcție ideologică, între o prezență și o interpretare. Această scenă nu este doar o filă de Evanghelie, ci un rezumat violent al tensiunii dintre putere și cunoaștere, între judecată și adevăr. Într-un gest aparent banal, Pilat respinge ceea ce Hegel numea „nevoia spiritului de a-și înțelege lumea”. Când întrebarea despre adevăr devine doar o retorică a funcției, și nu o căutare vie, începe orbirea.
Încă din Antichitate, răspunsul părea cunoscut. Aristotel fixase criteriul adevărului într-o formulă canonică, reluată obsesiv de scolastică: a spune despre ceea ce este că este, și despre ceea ce nu este că nu este. Dar ceea ce merită să observăm este că Aristotel, în celebrul „Organon”, nu doar definea adevărul, ci îl încadra într-un sistem de evaluare discursivă. Nu realitatea era judecată direct, ci propozițiile despre realitate. Adevărul devenea astfel o calitate a enunțului, nu o prezență a lucrului. Iar această disociere a deschis poarta tuturor sofismelor moderne.
Ce poate fi mai logic decât faptul că structura lumii se reflectă întocmai în structura gândirii noastre, care se reflectă perfect în enunțurile noastre? Bunăoară, noțiunile noastre dau seamă de lucrurile care există. Definite corect, ele surprind esența obiectelor lumii. Așadar obiectul logic numit noțiune arată ceea ce este. Judecățile sau propozițiile din limbaj arată cum este ceea ce este. O noțiune-subiect și o noțiune-predicat (nu este vorba depre predicatul gramatical) sunt alăturate astfel încât cea din urmă spune ceva (predică) despre cea dintâi. Raționamentele, în cele din urmă, sunt cele care arată de ce lucrurile sunt cum sunt. Raționamentele, precum silogismul și formele lui mai comprimate ori mai complexe, descriu felul în care judecățile se deduc unele din altele păstrându-și calitatea de a fi adevărate.
Discursul - logos, de unde derivă logica, trebuia să se conformeze nu doar unei lumi exterioare, ci unui sistem de reguli interne. Și în acel moment, logica devine mai reală decât lumea. Așa începe ceea ce putem numi orbirea prin structură.
De la Aristotel încoace, s-a instituit un soi de autoritate epistemică a logicii: un discurs care respectă regulile logice pare mai adevărat decât o percepție directă care le încalcă. Dar ce este mai periculos decât o ficțiune coerentă? Tocmai pentru că este coerentă, și nu evident falsă, ea se impune. Și dacă în acel discurs se infiltrează o prejudecată, o metafizică, o ideologie sau o minciună sacralizată, acestea nu mai pot fi distinse. Astfel, adevărul nu luminează, ci se retrage în spatele unei aparențe de rigoare, într-un teatru al rațiunii.
Inclusiv religia a fost contaminată de această boală logică. Dogmele nu cer verificare, ci coerență internă. Iar logica, aplicată unor premise fantastice, produce construcții înfricoșător de elegante. „Tot ce este real este rațional și tot ce este rațional este real”, scria Hegel în „Principiile filosofiei dreptului” (1820). Este afirmația cea mai seducătoare și, în același timp, cea mai periculoasă a gândirii moderne. Căci dacă realul și raționalul se identifică, nu mai există criteriu exterior care să oprească o ideologie, oricât de monstruoasă, să se legitimeze ca adevăr.
Tot ce am spus mai sus nu e doar istorie a ideilor, ci angrenaj viu. Când azi un politician, un tehnocrat sau un influencer construiește un discurs perfect coerent, în care faptele sunt mai rare decât impresiile, dar argumentele curg într-o ordine de cristal, mulți confundă seducția logicii cu puterea adevărului. Dar adevărul nu e ceea ce te convinge, ci ceea ce rezistă. Iar ceea ce rezistă e uneori banal, contradictoriu, imprecis.
Prin urmare, logica poate fi un aliat al adevărului, dar poate fi și o mască. De aceea, Aristotel nu trebuie doar citat, ci reevaluat. Adevărul ca potrivire cu realitatea (aletheia în greacă, adică „neascundere”) nu trebuie redus la un exercițiu formal. Iar Pilat, cu întrebarea lui retorică, e mai actual decât oricând: trăim în epoca în care toți par să știe adevărul, dar nimeni nu mai întreabă sincer ce este.
Lebăda neagră sau renunțarea la adevăr
”Cunoașterea noastră nu poate fi decât finită, în vreme ce ignoranța ne este, cu necesitate, infinită” Karl Raymund Popper
Reacția firească a unor oameni cărora li s-au vândut drept adevăr numeroase ficțiuni, de-a lungul vremii, ar fi aceea de a le denunța ca neadevărate, pe criteriul aristotelic de la început: a spune că este ceea ce nu este înseamnă fals. Dar cum s-ar putea verifica, fără eșec, corespondența cu realitatea, când avem atâtea entități ideale printre care ne trăim viața și pe care nu le vedem, de la numere, idei, poezii și teoreme, până la schimbătoarele sentimente?
Știința a ales, în cele din urmă, să renunțe în mare parte la pretenția de adevăr. Ea își prezintă, astfel, teoriile care pot fi susținute pe baza faptelor, dar, principial, nu afirmă despre ele mai mult decât atât, că explică faptele observate și că nu s-au observat încă fapte care să le infirme. Nicidecum că ar fi necesar adevărate.
Karl Popper a fost, poate, cel mai radical dintre toți epistemologii secolului XX. Radical nu în sensul distrugerii, ci al reîntemeierii. În „Logica cercetării” (1934), el propune o revoluție tăcută: renunțarea la criteriul adevărului în favoarea falsificabilității. Un enunț este științific nu pentru că e adevărat, ci pentru că poate fi contrazis prin fapte. Adevărul devine, astfel, o ipoteză provizorie, supusă în permanență riscului anulării.
Acest principiu, de o simplitate brutală, detonează întreaga tradiție pozitivistă: nu căutăm certitudinea, ci vulnerabilitatea teoriilor. Cu cât o teorie se expune mai des riscului falsificării și supraviețuiește, cu atât e mai solidă. Dar niciodată „adevărată”.
Aceasta este o altă formă de cunoaștere care luminează: cunoașterea lucidă a limitelor. Știința autentică nu afirmă, ci interoghează. Nu dogmatizează, ci suspendă verdictul. Dar tocmai această modestie metodologică este greu de acceptat în afara laboratorului. Omul comun cere adevăruri, nu ipoteze. Iar mass-media, politicile publice sau educația continuă să livreze certitudini simplificate, transformând provizoriul în dogmă de circumstanță.
Pe fundalul acestei tensiuni, se ridică imaginea celebră a „lebedei negre”, preluată de Popper și mai târziu teoretizată spectaculos de Nassim Taleb. Timp de secole, Europa credea că toate lebedele sunt albe. Fiecare nouă lebădă observată părea să confirme teoria. Dar o singură lebădă neagră descoperită în Australia a prăbușit întreaga construcție. Exemplul e simplu, dar nemilos: niciun număr de observații nu poate garanta adevărul unei teorii. Dar o singură excepție poate demonstra falsitatea ei.
În realitate, trăim într-o lume epistemologică incertă. Teoriile științifice nu ne mai oferă adevăruri ultime, ci doar modele eficiente. Tot mai mulți oameni de știință, de la Richard Feynman la Thomas Kuhn, recunosc că știința nu progresează prin acumulare, ci prin revoluții paradigmatice. În „Structura revoluțiilor științifice” (1962), Kuhn arată cum știința trăiește în „paradigme” temporare, care intră în criză și sunt înlocuite brutal. Adevărul este, astfel, o construcție culturală de uz limitat, nu o revelație transcendentă.
Popper, Kuhn, Taleb, toți converg într-o idee simplă și incomodă: cunoașterea autentică presupune acceptarea instabilității. Ceea ce știm azi poate fi greșit mâine. Ceea ce respingem azi poate deveni valid peste o generație. Iar cine nu trăiește în acest risc al revizuirii trăiește în dogmă.
Broaște țestoase până jos. De ce oamenii mai inteligenți se înșeală mai ușor
”Stați tare și bărbătește, dragii mei! să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit.” Constantin Brâncoveanu
Se povestește că filozoful William James, în mijlocul unei conferințe despre structura universului, a fost întrerupt de o bătrână din public: „Universul nu stă în spațiu, tinere. El e așezat pe spinarea unei broaște țestoase.” James, amuzat, întreabă: „Și pe ce stă acea broască, doamnă?” Răspunsul șocant, hilar și absolut memorabil al băbuței: „Nu încerca să mă păcălești, tinere. Știu unde bați. Dar sunt broaște țestoase până jos.”
Această anecdotă, pe cât de simpatică, pe atât de profundă, este simbolul unei forme subtile de orbire cognitivă: regresul infinit. Când fiecare afirmație cere o justificare, iar justificarea duce la o altă afirmație, care la rândul ei cere altă justificare, mintea umană cedează la un moment dat și introduce un „postulat”, o dogmă, o ficțiune fundatoare. În religie, acest punct final este divinul. În ideologie, este poporul, națiunea sau progresul. În pseudoștiință, este energia universală sau karma. În toate cazurile, este ceva ce nu mai poate fi întrebat.
Problema nu este, însă, lipsa unui răspuns ultim, ci pretenția că acel răspuns este ultimul posibil. „Broaștele țestoase până jos” devin, astfel, metafora perfectă pentru gândirea circulară, în care concluzia este premisă și premisa concluzie. Nu există ieșire, ci doar un joc autoreferențial care menține iluzia adevărului prin repetiție.
Această formă de orbire nu este apanajul celor needucați, ci, paradoxal, al celor cu un nivel ridicat de sofisticare mentală. Daniel Kahneman și Amos Tversky, în cercetările lor despre biasuri cognitive, au arătat că oamenii inteligenți sunt mai buni în a raționaliza prostii, tocmai pentru că dispun de instrumente mentale mai rafinate pentru a-și apăra iluziile. Inteligentul nu este imun la eroare, ci doar mai eficient în a-i construi un castel aparent logic.
Un exemplu dureros este martiriul lui Constantin Brâncoveanu. Voievod luminat, umanist educat, spirit rafinat. Alege să nu abdice de la credință. Probabil că un om de rând nu ar fi răbdat, precum Constantin Brâncoveanu, să-și privească copiii decapitați, nicidecum să-i îndemne chiar el la nebunia acestui martiriu când putea atât de ușor să-i salveze. Numai un om de înălțimea inteligenței și culturii voievodului putea să fie atât de desprins de sentimentele profund umane, de insinctele naturale ale sufletului, de mila, de compasiunea, de iubirea elementară, de lumina sufletească de care nu e lipsită nici cea din urmă ființă, încât să ignore complet suferința fiilor săi în numele unei povești. Inteligentă, frumoasă, pe alocuri plină de sens și de logică, dar totuși o poveste. În realitate, tot ce presupunea acea trecere la Islam era un protocol simplu prin care un om spunea niște cuvinte. Putem admira tăria morală a marelui voievod român, dar trebuie să și întrebăm: este acest gest un triumf al credinței sau o orbire sacrificială, născută dintr-un sistem de idei în care moartea devine virtute?
Aceasta este întrebarea pe care puțini o pun. Filosofia este exact acel efort de a întreba ceea ce alții privesc ca dat. În termenii lui Bertrand Russell, „marea tragedie a lumii este că cei proști sunt atât de siguri, iar cei inteligenți sunt atât de plini de îndoieli.” De aici decurge și o morală epistemică: nu certitudinea este semnul gândirii profunde, ci capacitatea de a locui în îndoială fără panică. În același spirit, Gerd Gigerenzer introduce distincția între inteligența academică și ceea ce el numește euristici ecologice, adică forme de gândire simplificate, dar adaptate realității. Uneori, omul simplu, cu intuiții funcționale, se apropie mai mult de adevăr decât intelectualul prizonier în labirintul raționamentului sofisticat.
De aceea, respectul nostru pentru oamenii simpli, pentru bătrâna care nu se lasă păcălită, nu trebuie să fie condescendent. Ea intuiește, printr-un simț al limitelor, că nu poți construi infinitul pe temelii finite. Ceea ce lipsește nu este educația formală, ci onestitatea de a spune: „Nu știu.”
Semantica generală: între noi și lume se află limbajul
”Harta nu este teritoriul” Alfred Korzybski
Alfred Korzybski, părintele semanticii generale, a formulat o propoziție devenită axiomă a gândirii moderne: harta nu este teritoriul. Avertisment simplu, dar devastator pentru toate utopiile cunoașterii totale. Cuvintele nu sunt lucruri. Noțiunile nu sunt esențe. Limbajul nu redă lumea, ci o substituie printr-un sistem de semne, convenții și repere simbolice.
Oamenii sunt singurele ființe de pe fața pământului care își pot transmite de la o generație la alta cunoștințele dobândite, astfel încât cunoașterea să nu trebuiască să o ia mereu de la început, și tot acești oameni sunt singurele ființe care pot saliva la contactul cu noțiunea de lămâie acră, în absența lămâii propriu-zise. Putem cunoaște lumea destul de eficient, la un nivel tăcut, în care cunoașterea nu este cristalizată încă în cuvinte. Dar în momentul în care cuvintele o preiau și o transportă de la un om la altul și de la o generație la alta, cunoașterea nu mai este pură și tăcută, ci încărcată de o sumedenie de subiectivisme care se reflectă în limbaj. Ele par, astfel, încărcate de semnificații universale, în vreme ce, de fapt, fiecare le înțelege după capul său și după propriile experiențe (tăcute).
Aristotel credea că a spune adevărul înseamnă să spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este. El credea că definiția unei noțiuni (reflecția în discurs a ceea ce este) scoate la lumină esența lucrului, sau, cu alte cuvinte, trăsăturile care îl fac să fie ce este și fără de care n-ar fi ceea ce este. Dimitrie Cantemir a tradus acest termen, de esență, prin ceitate, în limba română, referindu-se la ”ce”-ul lucrurilor. Dar dacă lucrurile nu au, pur și simplu, esențe? Nu cumva acest concept, de esență, este doar un construct al minții omenești?
Corespondența dintre realitate și cunoștințele noastre, arată Korzybski, este una care ține de structură, nu de substanță sau esență, în aceeași manieră în care harta dă seama de structura teritoriului, nefiind însă teritoriul însuși.
Korzybski a fost, înainte de toate, un strateg epistemic. El a înțeles că între experiența directă și reflecția verbală se interpune un filtru gros, structurat de limbaj. De aceea, pentru a înțelege lumea, trebuie să înțelegem mai întâi cum o denumim. Și ce pierdem atunci când o traducem în cuvinte. În acest sens, sarcina semanticii generale ar fi aceea de a înțelege modul în care experiențele noastre se formează, la nivelul sistemului nervos, felul cum se consolidează în limbaj, felul în care sunt distorsionate, eventual, de limbaj, și transmise mai departe. Semantica generală nu este o teorie lingvistică, ci o formă de igienă cognitivă: un mod de a curăța percepția de distorsiunile induse de vorbire.
Această idee va fi reluată și radicalizată de George Lakoff și Mark Johnson în celebra lor lucrare Metaphors We Live By (1980). Acolo se arată că gândirea umană este, în proporții covârșitoare, metaforică, iar metafora nu este un ornament al limbajului, ci structura însăși a conceptelor noastre. Când spunem „timpul zboară”, nu facem poezie, ci gândim literal despre timp ca despre un obiect care se mișcă. Cunoașterea noastră este deja modelată metaforic înainte să devină științifică.
Pe alt palier, Noam Chomsky a demonstrat că limbajul nu este doar un produs cultural, ci are o structură sintactică adâncă, înnăscută, universală. Însă chiar această „gramatică universală” devine o dovadă a faptului că percepem lumea prin mediere lingvistică: ceea ce putem gândi este limitat de ceea ce putem formula. Iar ceea ce putem formula este deja restricționat de sistemele gramaticale și culturale în care ne-am născut.
De aici se naște o nouă formă de orbire: credința că limbajul ne apropie de adevăr, când adesea nu face decât să-l mascheze elegant. Spunem că o carte „nu e bună”, dar omitem cine o spune, în ce context, după ce criterii. Folosim verbe impersonale și adjective abstracte care ascund mai mult decât arată. Limbajul devine o rețea de omisiuni, distorsiuni și generalizări, exact cum au arătat Richard Bandler și John Grinder în modelul lor din NLP (Neuro-Linguistic Programming). Acestea sunt moduri prin care creierul reduce complexitatea lumii pentru a putea opera rapid. Dar dacă le luăm drept adevăruri, devenim prizonieri ai unei hărți pe care o confundăm cu teritoriul.
În final, între mine și realitate nu se află un geam transparent, ci o lentilă semantică. Între trăire și idee există un travaliu de traducere, selecție și construcție. Iar între două persoane care folosesc același cuvânt se poate întinde o prăpastie de semnificații. A spune „binele învinge răul” nu înseamnă același lucru pentru un soldat, un teolog, un activist sau un copil.
Cunoașterea care luminează este aceea care recunoaște fragilitatea semnelor. Cunoașterea care orbește este aceea care confundă precizia limbajului cu adevărul lucrurilor.
Metamodelul
”Abilitatea de a schimba procesul prin care experimentăm realitatea este cel mai adesea mai valoroasă decât schimbarea conținutului experienței noastre din realitate.” Richard Bandler
Richard Bandler și John Grinder, fondatorii NLP (Programarea Neuro-Lingvistică), au sesizat un paradox în limbajul uman: el poate produce suferință, dar și vindecare; poate induce iluzii distructive, dar și minciuni salvatoare. În lucrarea lor The Structure of Magic, au propus un instrument de demontare a enunțurilor: metamodelul lingvistic.
Metamodelul evidențiază trei mari tipuri de deformări ale limbajului: omisiunea (ce anume nu se spune?), generalizarea (este valabil pentru toți, mereu?) și distorsiunea (ce presupunem fără să știm?). Acestea nu sunt greșeli în sine, ci adaptări cognitive. Creierul, confruntat cu un univers de stimuli haotic, simplifică. Dar ceea ce este eficient într-o conversație de zi cu zi poate deveni periculos când e luat drept „adevăr”.
Spun: „Toată lumea mă critică.” Cine anume? Când? În ce fel? Sau: „Nu are rost.” De ce anume? Comparativ cu ce? Ori: „Știu că nu mă iubește.” Cum știi? Ai întrebat? Sau doar ai interpretat un gest? Aceste structuri lingvistice nu reflectă realitatea, ci starea emoțională a vorbitorului. Și, totuși, odată exprimate în cuvinte, ele capătă autoritate. Așa apare ceea ce psihologii numesc realitate interioară autonomă: o convingere care, deși născută din limbaj vag sau distorsionat, se comportă ca un fapt cert în mintea celui care o posedă.
Dar Bandler și Grinder au mers mai departe: dacă limbajul ne poate induce suferință, atunci poate fi folosit și invers, pentru a o dizolva. Așa se naște limbajul hipnotic, dezvoltat de Milton Erickson, unde imprecizia controlată devine o tehnică de acces la straturile profunde ale minții. Enunțurile vagi („Poate că, într-un anumit fel, începi să te simți diferit”) permit subconștientului să proiecteze propriile răspunsuri. Nu induc adevărul, ci îl catalizează din interior.
Această utilizare terapeutică a limbajului a fost ulterior confirmată de cercetări în neuroștiință și psihologie evoluționistă. Andrew Newberg, în lucrarea Words Can Change Your Brain, arată cum expresiile pozitive și structurile verbale sigure pot modifica activitatea cerebrală în regiunile asociate cu anxietatea și empatia. Cu alte cuvinte, felul în care vorbim ne poate rescrie creierul.
Dar și aici apare o limită: orice instrument poate fi și armă. Dacă limbajul poate vindeca prin imprecizie, atunci poate manipula prin aceeași imprecizie. În marketing, politică sau religie, limbajul hipnotic este folosit nu pentru a elibera mintea, ci pentru a o ancora într-un consens indus.
Exemplu simplu: sloganuri precum „E timpul pentru schimbare” sau „Fă ceea ce simți” funcționează pentru că nu spun nimic precis. Ele lasă spațiu proiecției. Tocmai această goliciune semantică le face eficace.
Cunoașterea care luminează este aceea care ne învață să detectăm mecanismele limbajului: să întrebăm ce se omite, ce se asumă, ce se presupune. Cunoașterea care orbește este cea care transformă orice metaforă într-un imperativ moral, orice repetiție într-o revelație, orice slogan într-o axiomă.
Adevărul meu și adevărul tău: între pluralism și luciditate
Trăim într-o epocă în care sintagma „adevărul meu” a devenit aproape un clișeu al conversației publice. Însă ceea ce ea anunță nu este doar o modă lingvistică, ci un simptom epistemologic profund: deziluzia față de universalitate. Nu mai trăim într-o lume a adevărurilor unice, ci într-un peisaj al perspectivelor concurente. În locul dogmei s-a instaurat pluralismul; în locul certitudinii, negocierea sensurilor.
Aceasta nu este o degenerare a gândirii, cum pretind nostalgicii idealurilor absolute, ci un progres al conștiinței critice. Nu pentru că „totul ar fi relativ”, ci pentru că nimic nu mai poate fi absolut fără o examinare severă a premiselor sale.
Isaiah Berlin, în The Crooked Timber of Humanity (1990), susținea că valorile fundamentale ale umanității sunt deseori incomensurabile. Ele nu pot fi reduse unele la altele fără pierderi de sens. Libertatea nu se echivalează cu egalitatea. Compasiunea nu se suprapune cu justiția. Când două persoane intră în conflict nu pentru că una ar minți și cealaltă ar spune adevărul, ci pentru că operează în matrici axiologice diferite, singura formă autentică de cunoaștere este înțelegerea pluralismului.
Dar pluralismul nu înseamnă abandonul adevărului. Înseamnă abandonul monopolului asupra adevărului.
În viața cotidiană, însă, lucrurile rămân tulburi. Nu trăim în laboratoare de filosofie morală, ci în piețe, în birouri, în familii. Avem nevoie de criterii, de judecăți rapide, de decizii clare. Nu putem interoga metafizic fiecare enunț. De aceea, cunoașterea noastră de zi cu zi este o combinație fragilă de intuiții, experiențe, emoții și prejudecăți rafinate. Iar în acest amestec, adevărul devine deseori ceea ce funcționează — ceea ce ne face să trăim cu sens, să ne simțim întregi, să-i protejăm pe cei dragi.
Așadar, este legitim să ne construim „adevăruri personale”? Da, dar numai dacă păstrăm conștiința limitelor lor. Să avem convingeri, dar să nu le tratăm ca revelații. Să le urmăm, dar să nu le absolutizăm. Să le transmitem altora, dar fără să le impunem.
Eu însumi nu vreau să fiu mințit, dar știu că uneori prefer o minciună care mă face mai bun decât un adevăr care mă distruge. Nu vreau să fiu manipulat, dar știu că anumite auto-iluzii mă salvează din prăpastii. Nu cred în doctrine, dar am încredere în oameni care, dincolo de propriile fantezii, știu să iubească și să repare.
Într-o epocă în care toți par să dețină adevărul, poate cea mai mare formă de înțelepciune rămâne să știi unde să te îndoiești, când să taci și cui să-i cedezi dreptatea, chiar dacă ai argumentele. Cunoașterea care luminează nu este cea care ne face atotștiutori, ci cea care ne face vigilenți și îngăduitori. Cunoașterea care orbește este aceea care, sub masca iluminării, anulează alteritatea, simplifică complexul, ignoră vulnerabilul.
Referințe
- Aristotel. (1996). Organon (ed. Loeb Classical Library).
- Bauman, Z. (2000). Liquid Modernity. Polity Press.
- Bandler, R., & Grinder, J. (1975). The Structure of Magic. Science and Behavior Books.
- Berlin, I. (1990). The Crooked Timber of Humanity. Princeton University Press.
- Chomsky, N. (1957). Syntactic Structures. Mouton.
- Erickson, M. H. (1980). Collected Papers on Hypnosis (ed. Ernest Rossi). Irvington.
- Feynman, R. (1999). The Pleasure of Finding Things Out. Basic Books.
- Gigerenzer, G. (2007). Gut Feelings: The Intelligence of the Unconscious. Viking.
- Hacking, I. (1983). Representing and Intervening. Cambridge University Press.
- Haidt, J. (2012). The Righteous Mind: Why Good People Are Divided by Politics and Religion. Vintage.
- James, W. (1907). Pragmatism. Longmans, Green & Co.
- Kahneman, D. (2011). Thinking, Fast and Slow. Farrar, Straus and Giroux.
- Kahneman, D., & Tversky, A. (1974). Judgment under uncertainty: Heuristics and biases. Science, 185(4157), 1124–1131.
- Korzybski, A. (1933). Science and Sanity: An Introduction to Non-Aristotelian Systems and General Semantics.
- Kuhn, T. S. (1962). The Structure of Scientific Revolutions. University of Chicago Press.
- Lakoff, G., & Johnson, M. (1980). Metaphors We Live By. University of Chicago Press.
- Lakoff, G. (2004). Don't Think of an Elephant!. Chelsea Green Publishing.
- Newberg, A., & Waldman, M. R. (2012). Words Can Change Your Brain. Hudson Street Press.
- Nussbaum, M. (1997). Cultivating Humanity: A Classical Defense of Reform in Liberal Education. Harvard University Press.
- Pinker, S. (2007). The Stuff of Thought: Language as a Window into Human Nature. Viking.
- Pinker, S. (2014). The Sense of Style: The Thinking Person’s Guide to Writing in the 21st Century. Viking.
- Popper, K. (1934/2005). Logica cercetării. (trad. rom., Ed. Trei).
- Ricoeur, P. (1990). Soi-même comme un autre. Éditions du Seuil.
- Russell, B. (1933). The Triumph of Stupidity.
- Taleb, N. N. (2010). Lebăda neagră. Curtea Veche Publishing.
