Una dintre cele mai mari și, aparent, îndreptățite rețineri ale părinților în relația cu copiii, indiferent de vârstă, este teama de a nu-i răsfăța. Într-adevăr, copilul răsfățat riscă să devină, mai întâi de toate, un inadaptat, iar apoi un nesuferit care nu face decât să ceară de la toată lumea, fără a fi dispus să ofere ceva în schimb. Decât să ajungă copilul așa, își spune cu o formă distorsionată de înțelepciune părintele, mai bine să nu-i arăt prea des sentimentele mele. Să-l las să se descurce, ca și cum nimănui nu i-ar păsa prea mult de el, să lupte pentru tot ce e de obținut în această viață dură.
Această pseudo-înțelepciune, care confundă autocontrolul cu frugalitatea emoțională, este însă contrazisă sistematic de cercetările recente în psihologia dezvoltării. Numeroase studii, inclusiv cele ale lui Daniel Siegel și Mary Ainsworth, arată că baza unei dezvoltări sănătoase este o relație de atașament sigur. Un copil care nu se simte iubit sau văzut cu adevărat în propria familie nu dezvoltă nici motivație internă, nici o imagine de sine stabilă. În loc să lupte pentru afecțiune, el învață să o evite: fie devine distant, fie anxios, fie neîncrezător în constanța relațiilor.
Educația de tip spartan, care privilegiază duritatea și minimizarea emoțiilor, nu produce caractere tari, ci structuri fragile, pline de mecanisme de apărare. În schimb, educația bazată pe afecțiune, predictibilitate și sprijin emoțional favorizează autoreglarea, empatia și un tip de încredere în lume care este esențială pentru funcționarea adultului sănătos.
S-ar putea conchide, deci, că secretul e calea de mijloc: o proporție înțeleaptă între fermitate și tandrețe, între sprijin și autonomie. Copilul să fie mângâiat, dar și tras la răspundere. Băgat în seamă, dar și lăsat să se plictisească. Ajutat, dar și provocat.
Și totuși, eu cred altceva!
Această cale de mijloc nu trebuie căutată ca un echilibru contabil între "prea mult" și "prea puțin". Părintele trebuie să-și exprime, cât poate de deplin, dragostea pentru copil: sincer, nedisimulat, fără rețineri dictate de teamă sau de doctrine educaționale rigide. Afectivitatea constantă și vizibilă nu strică, ci structurează. Ea oferă copilului o matriță internă a iubirii: ceea ce Daniel Stern numea „core self”, sinele de bază care se formează în relație.
Nicio altă cale nu garantează o relație sănătoasă între generații. Nicio altă cale nu formează oameni responsabili emoțional, serioși în promisiuni și deschiși în vulnerabilitate. Numai așa putem avea pretenția de a crește oameni maturi în cel mai important sens al cuvântului: maturi emoțional.
Problema răsfățului este, în realitate, mult mai simplă decât pare și nu ar trebui să afecteze căldura relației dintre părinte și copil. Răsfățul devine toxic doar atunci când copilul devine stăpânul casei, prin șantaj emoțional, nu prin iubire.
Dacă plânge pentru o prăjitură și părintele cedează doar ca să nu mai plângă, acela nu este un act de dragoste, ci o evitare a conflictului, un act leneș și laș pentru liniștea de moment. Afecțiunea nu înseamnă a spune „da” la orice. Înseamnă a spune „nu” într-un mod cald, conținător, explicativ. A iubi înseamnă, uneori, a frustra conștient, dar cu prezență emoțională. A-l face pe copil să înțeleagă, nu doar să tacă.
Răsfățul adevărat, cel care distruge, este acela în care părintele cedează pentru a evita disconfortul personal, nu pentru binele copilului. Iar marea artă parentală, mai ales când copilul devine isteric pentru un „nu” care vine la timpul potrivit, constă în două lucruri esențiale: a nu ceda sub nicio formă.și a reuși să-l liniștești cu blândețe și inteligență – fie prin explicații, fie prin distragerea atenției, fie pur și simplu prin calmul tău contagios.
Studiile din neurobiologia interpersonală (Allan Schore, Siegel) arată clar că părintele care își reglează propriile emoții îl ajută pe copil să-și regleze și el cortexul prefrontal, sediul autoreglării. Prin urmare, reacțiile părinților nu sunt doar exemple. Sunt modele neuronale care se imprimă adânc.
A refuza o înghețată nu e o traumă. A refuza afecțiunea, da!
De aceea spun: daunele produse de lipsa de afecțiune sunt incomparabil mai grave decât cele produse de un „exces” de iubire. Și oricum, prea multă iubire autentică nu există. Ceea ce numim adesea „prea multă iubire” este, de fapt, o formă mascată de control, frică sau compensație – ceea ce Winnicott ar numi „false self parenting”.
Copiii nu rămân multă vreme copii. Timpul pe care îl avem cu ei e, în realitate, o clipă. O clipă plină de responsabilitate, dar și de șansă. Să-i iubim cât putem de mult și cât putem de prezent! Fără să ne temem de riscul de a-i răsfăța. Singura condiție: să nu confundăm iubirea cu capitularea. Să nu transformăm emoțiile în monedă de schimb.
Pentru lume, un copil neiubit este o pierdere mult mai mare decât unul alintat. Răsfățul, în sensul blând al cuvântului, înseamnă afecțiune vizibilă, joc, tandrețe, mângâiere. Iar acestea trebuie oferite nu doar când copilul „le merită”, ci mai ales când pare că nu. Atunci când e obosit, obraznic, furios, sau pur și simplu greu de iubit. Acelea sunt, de fapt, momentele-cheie în care se scrie alfabetul maturității viitoare.
