Mașinăria justificării
Să începem cu o întrebare simplă: de ce nu ne simțim vinovați când știm că greșim? Răspunsul lui Bandura este că mintea umană posedă o mașinărie sofisticată de autoprotecție, formată din opt mecanisme precise. Ele funcționează ca un sistem de filtrare morală, transformând acțiunile reprobabile în fapte acceptabile, chiar virtuoase.
Prima categorie de mecanisme operează asupra actului în sine. Justificarea morală transformă fapta condamnabilă într-o necesitate nobilă: "fac asta pentru o cauză superioară". Eufemizarea îmbracă realitatea brutală în cuvinte frumoase: "daune colaterale" în loc de "morți civili", "restructurare" în loc de "concedieri în masă". Comparația avantajoasă minimizează gravitatea prin prisma unor fapte mai grave: "alții fac mai rău".
A doua categorie se concentrează asupra responsabilității. Deplasarea responsabilității o transferă către autorități superioare: "doar îmi fac datoria", "am primit ordine". Disiparea responsabilității o împarte între mai mulți actori: "toată lumea făcea la fel", "eram parte dintr-un grup" sau cunoscuta și grețoasa invocare a „sistemului”.
Ultima categorie vizează consecințele și victimele. Distorsionarea consecințelor neagă sau minimizează efectele negative: "nu s-a întâmplat nimic grav". Dezumanizarea transformă victimele în obiecte fără valoare umană. Nu vreau să dau exemple, dar sunt foarte frecvente, mai ales la noi, comportamentele care îi desconsideră pe ceilalți și îi tratează de ca și cum nu ar fi și ei tot oameni. Atribuirea vinovăției pune răspunderea pe umerii victimelor: "și-au căutat-o", "sunt ei de vină".
Aceste mecanisme nu sunt doar concepte abstracte. Ele se manifestă zilnic, în fiecare birou, în fiecare familie, în fiecare decizie morală ambiguă pe care o luăm. Dar pentru a înțelege cu adevărat puterea lor, să privim cum funcționează într-un domeniu unde devierile morale sunt deosebit de mari: politica.
Laboratorul thailandez
Înainte să ajungem la politică, să vedem teoria în acțiune într-un context aparent îndepărtat. În Thailanda, un grup de cercetători a intervievat zeci de persoane implicate în industria sexului, lucrătoare sexuale și clienții lor («Exploring Moral Shame and Guilt Disengagement in Illegal Consumption: The Case of Sex Workers and Their Clients» (SSRN), papers.ssrn.com). Scopul era să înțeleagă cum gestionează acești oameni conflictul moral din viața lor. Rezultatele au fost o demonstrație perfectă a teoriei lui Bandura. Lucrătoarele sexuale apelau la justificarea morală ("fac asta să-mi hrănesc familia"). Foloseau eufemisme: "servicii de companie" în loc de prostituție. Se comparau avantajos: "cel puțin nu fur și nu ucid". Își deplasau responsabilitatea: "societatea m-a adus în situația asta". Distorsionau consecințele: "nu fac rău nimănui".
Clienții, la rândul lor, disipau responsabilitatea: "toți bărbații fac asta". Dezumanizau femeile, referindu-se la ele ca la obiecte, nu ca la persoane. Le și învinovățeau: "ele au ales viața asta".
Studiul thailandez ne arată că oamenii nu se trezesc într-o dimineață hotărâți să devină imorali. Ei își construiesc, pas cu pas, un sistem de justificări care le permite să trăiască cu propriile acțiuni. Este exact ceea ce se întâmplă în politică, doar că acolo consecințele sunt infinit mai grave. La modul serios, comparația dintre politică și prostituție avantajează prostituția.
Scena politică: teatrul dezangajării morale
Politica românească oferă un laborator fascinant pentru studiul dezangajării morale. Aici, sub ochii a milioane de oameni, se desfășoară zilnic un spectacol în care factorii de decizie își justifică alegerile care afectează destine.
Justificarea morală: "Servim Patria". Când un fost strateg politic obsedat de control și mântuirea personală prin putere a încercat, împreună cu colegii, să modifice Codurile Penale, nu au spus niciodată că vor să scape de pușcărie. A invocat "reforma justiției", "independența magistraturii față de servicii", "protejarea cetățenilor de abuzuri". Era o justificare morală perfectă: transformarea unui interes personal într-o misiune nobilă de salvare națională. Același mecanism l-am văzut la un fost lider politic cu o carieră remarcabilă și o imagine publică extrem de controlată când și-a justificat numărul mare de case prin "investiții în economia locală" și "sprijinirea sectorului imobiliar". Sau la un lider de ocazie care a văzut în criză o rampă pentru glorificarea deficitului când a prezentat creșterea dramatică a datoriei publice ca pe o "investiție în viitorul României".
Eufemizarea: limbajul tehnocrat. Politicienii români sunt maeștri ai eufemismului. "Optimizarea cheltuielilor" înseamnă tăieri de salarii și pensii. "Eficientizarea sistemului" înseamnă concedieri în masă. "Măsuri de austeritate" înseamnă sărăcirea populației. "Reformă" înseamnă demolarea unor instituții funcționale. Când un politician cu fler retoric și un doctorat fragil a plagiat, nu a "copiat", ci a făcut "citări inadecvate". Când un premier cu o carieră meteorică a fost demis de propriul partid, nu a fost o lovitură de stat, a fost o "restructurare a echipei de guvernare". Când o politiciană ajunsă în vârf făcea gafe monumentale, nu era incompetentă, ci avea "un stil personal de comunicare".
Comparația avantajoasă: "Alții fac mai rău". "La bulgari e mai rău", "în Moldova nu au deloc", "americanii au și ei probleme" - acestea sunt manrtele cu care se acoperă politicienii români când sunt prinși în flagrant. Un lider de stânga se compara cu lideri europeni care "au avut și ei probleme cu legea". Un lider de dreapta invoca "tradiția democratică americană" când își justifica interceptările. Un liberal cu reflexe conservatoare vorbea despre "standardele occidentale de transparență" când refuza să-și declare averile.
Deplasarea responsabilității: "Nu eu am decis". Politicianul român perfect nu decide niciodată nimic personal. El "respectă hotărârile partidului", "implementează programul de guvernare", "urmează directivele europene", "execută ordinele de la centru". Când un fost ministru a atacat un magistrat cunoscut, nu făcea o vendetă personală, ci "respecta mandatul primit de la Parlament". Când un procuror general nu deschidea dosare penale evidente, nu proteja pe nimeni, el "se conforma procedurilor legale". Când un șef de partid conducea România prin interpuși, nu dicta, el "își exercita drepturile constituționale de lider al majorității parlamentare".
Disiparea responsabilității: "Toată lumea știa". În politica românească, nimeni nu e niciodată singurul vinovat. "Toată clasa politică știa", "era o practică generalizată", "așa se făcea peste tot" sunt scuzele standard. Când a ieșit la iveală scandalul unei firme de produse medicale, nimeni nu a avut vreo responsabilitate individuală. "Sistemul era deficitar", "controalele erau insuficiente", "era o problemă sistemică". Când s-a produs un dezastru, vinovați au fost "sistemul", "mentalitatea generală", "lipsa unei culturi a siguranței", orice, numai persoane concrete nu.
Distorsionarea consecințelor: "Nu s-a întâmplat nimic grav". Politicienii români sunt virtuozi ai minimalizării. Când 65 de oameni au murit, autoritățile vorbeau despre "un incident regretabil". Când o criză medicală făcea ravagii din cauza măsurilor haotice, un ministru declara că "România gestionează bine criza". Când sistemul de educație își manifesta eșecul, politicianul român spunea că "avem cea mai bună educație din regiune". Un ministru transforma creșterea dramatică a inflației într-o "ajustare normală la standardele europene". Un primar recent prezenta colapsul sistemului de termoficare ca pe "o criză temporară de tranziție". Un lider de partid și de guvern vorbea despre creșterea prețurilor la energie ca despre "o oportunitate de modernizare a sectorului".
Dezumanizarea: electoratul ca masă anonimă. Pentru politicianul român, cetățenii nu sunt persoane cu nume, povești și dureri. Sunt "electorat", "segmente demografice", "grupuri țintă", "capital electoral". Sunt "pensionarii care nu înțeleg economia de piață", "tinerii care nu au experiență", "țăranii care nu știu ce vor". Un vechi liberal vorbea despre "românii care nu înțeleg necesitatea reformelor". Un tehnocrat vorbea despre "cei care nu acceptă modernizarea". Un fost președinte, despre "o parte din societate care rezistă schimbării". Această dezumanizare le permite să ia decizii care distrug vieți fără să simtă empatie pentru victimele concrete.
Atribuirea vinovăției: "Ei și-au ales soarta". Ultimul mecanism este și cel mai perfid. Când românii sărăcesc din cauza politicilor economice dezastruoase, vinovați sunt românii care nu se adaptează la economia de piață. Când tinerii pleacă din țară, problema e că nu au spirit patriotic. Când bătrânii mor în spitale, explicația e că nu s-au îngrijit de sănătatea lor. Când niște protestatari au fost abuzați, și-au căutat-o cu lumânarea venind în Piață. Când familiile din Valea Jiului se îmbolnăvesc de cancer din cauza poluării, oficialii locali spun că ar trebui să se mute dacă le pasă de sănătate. Când copiii din sate nu au acces la educație digitală, ministrul educației explică că "părinții trebuie să-și facă datoria".
Ceea ce face politica românească un caz de studiu perfect pentru teoria lui Bandura nu sunt exemplele izolate de dezangajare morală. Este faptul că aceste mecanisme au devenit sistemice, instituționalizate, normalizate. Nu mai vorbim despre politicieni individuali care își justifică greșelile, ci despre o clasă politică întreagă care și-a construit identitatea pe aceste justificări.
Studiul thailandez ne-a arătat că dezangajarea morală poate fi adaptativă pe termen scurt. Ajută indivizii să supraviețuiască într-un mediu ostil. Dar pe termen lung, ea devine toxică, împiedicând schimbarea și perpetuând suferința. În politica românească, vedem exact această dinamică la scară națională.
Justificările morale devin atât de elaborate încât politicienii ajung să-și creadă propriile minciuni. Eufemismele se înmulțesc până când nimeni nu mai poate numi lucrurile pe nume. Comparațiile avantajoase devin atât de frecvente încât mediocritatea devine norma. Deplasarea responsabilității devine atât de sistematică încât nimeni nu mai răspunde pentru nimic. Disiparea responsabilității transformă vinovăția individuală în "probleme sistemice" abstracte. Distorsionarea consecințelor face ca dezastrele să pară succese. Dezumanizarea transformă cetățenii în statistici. Atribuirea vinovăției face ca victimele să devină răspunzătoare pentru propriile suferințe.
Anatomia unei scuze perfecte
Bandura a observat că dezangajarea morală nu este un eveniment singular, ci un proces progresiv. Cu fiecare justificare acceptată, următoarea devine mai ușoară. Cu fiecare scuză internalizată, standardele morale se relaxează puțin mai mult. Ceea ce ieri părea de neacceptat, azi devine regretabil dar necesar, iar mâine devine normal.
În politica românească, acest ciclu funcționează la perfecție. Corupția mică a fost justificată prin "tradiția locală" și "nevoia de a unge angrenajele". Corupția mare prin "complexitatea tranziției" și "învățarea regulilor europene". Corupția sistemică prin "slăbiciunea instituțiilor" și "lipsa unei culturi democratice". Astăzi, politicienii români pot jefui bugetul public fără să clipească, pentru că și-au construit, pas cu pas, un sistem complet de justificări.
Bandura a mai observat ceva crucial: dezangajarea morală este contagioasă. Când o persoană dintr-un grup începe să folosească aceste mecanisme și nu este sancționată, ceilalți încep să le adopte și ei. În politica românească, vedem acest proces în acțiune de trei decenii. Ceea ce a început cu câțiva politicieni care își justificau compromisurile a devenit o cultură politică întreagă bazată pe dezangajarea morală sistematică.
Pentru a înțelege cu adevărat puterea acestor mecanisme, să analizăm o scuză politică românească completă, care folosește aproape toate cele opt instrumente ale lui Bandura. Să luăm cazul deficitului public și măsurile de "corectare" din 2024-2025. Iată cum ar suna o justificare perfectă din partea unui politician român, care ar dori să păstreze"scurgerile" și să le "bandajeze" din munca celor care contribuie:
"Am luat măsurile pe care le-am luat pentru a salva România de la faliment și a proteja viitorul copiilor noștri [justificare morală]. Am implementat o strategie echilibrată de optimizare a cheltuielilor publice [eufemizare]. România are unul dintre cele mai mici deficite structurale din Europa, mult mai mic decât alte state [comparație avantajoasă]. Am respectat întocmai cerințele Comisiei Europene și ale partenerilor internaționali [deplasarea responsabilității]. Toate partidele din coaliție au fost de acord cu măsurile, a existat consens politic deplin [disiparea responsabilității]. Nu vorbim despre tăieri drastice, ci despre ajustări normale care nu afectează serviciile esențiale [distorsionarea consecințelor]. Bugetarii nu înțeleg realitățile economice moderne și reacționează în mod emoțional la schimbări necesare [dezumanizarea]. Cei care protestează sunt exact aceia care au trăit pe banii publici fără să producă valoare reală pentru societate [atribuirea vinovăției]."
În câteva fraze, politicianul și-a justificat perfect orice măsură nedreaptă, și-a transferat toată responsabilitatea, și-a atribuit toate meritele, și-a minimalizat toate efectele negative, și-a dezumanizat toți criticii și și-a învinovățit toate victimele. Este o capodoperă a dezangajării morale, un mecanism psihologic atât de bine calibrat încât poate transforma orice decizie irațională într-una logică, orice nedreptate într-o necesitate.
Absurditatea acestei logici devine cristalină când ne uităm la una dintre primele categorii vizate: specialiștii în fonduri europene. Avem o economie bună, bazată însă pe consum și pe fonduri europene. Aceștia sunt exact oamenii care aduc bani în țară, care asigură venituri suplimentare pentru bugetul de stat, care transformă investițiile europene în dezvoltare locală. Să îi jupuiești pe cei care aduc bani ca să rezolvi lipsa banilor este ca și cum ai concedia vânzătorii pentru că magazinul nu are suficiente încasări. Dar prin prisma dezangajării morale, această decizie irațională devine perfect logică: "bugetarii" sunt vinovați pentru deficit, indiferent că unii dintre ei sunt tocmai cei care contribuie la reducerea lui.
Prețul scuzelor
Dezangajarea morală ajută indivizii să supraviețuiască psihologic în situații dificile, dar îi împiedică să schimbe cu adevărat ceva. În politica românească, fenomenul este amplificat. Politicienii care și-au perfecționat arta justificării pot să doarmă liniștiti în ciuda dezastrelor pe care le provoacă. Dar tocmai această liniște le împiedică să învețe din greșeli, să se schimbe, să devină mai buni. Mai grav, exemplul lor se propagă prin toată societatea. Când un prim-ministru își justifică incompetența prin "complexitatea guvernării", miniștrii încep să-și justifice eșecurile prin "moștenirea primită". Când miniștrii normalizează mediocritatea, secretarii de stat învață să o imite. Când înalții funcționari acceptă scuzele, funcționarii de rang inferior le adoptă. Și așa, pas cu pas, întreaga administrație publică devine o mașinărie gigantică de producție a justificărilor pentru propriile eșecuri.
Ciudații nu sunt doar politicienii, suntem și noi, cei care îi acceptăm. Cercetările lui Bandura au arătat că dezangajarea morală funcționează și la nivel de grup. Când un politician își justifică o decizie proastă, o parte din electorat adoptă aceleași justificări. "Ce să facă, săracul, așa a găsit țara", "măcar încearcă ceva", "alții ar fi făcut mai rău". Devenim complici la propriul nostru furt, co-autori la propriile noastre suferințe.
Bandura nu s-a mulțumit să descrie mecanismele dezangajării morale. A și studiat cum pot fi combătute. Răspunsul nu este simplu, dar este clar: prin reactivarea empatiei, prin restabilirea legăturii cu consecințele reale ale acțiunilor, prin personalizarea victimelor, prin asumarea responsabilității individuale. În termeni practici, aceasta înseamnă că trebuie să înlocuim abstractul cu concretul, generalul cu particularul, cadrul teoretic cu exemplul personal. În loc să vorbim despre "optimizarea cheltuielilor", să vorbim despre pensionara de 67 de ani care nu-și mai permite medicamentele. În loc să discutăm despre "eficientizarea sistemului", să povestim despre specialistul concediat după 30 de ani de serviciu. În loc să analizăm "performanțele macroeconomice", să ne uităm la studenta care pleacă din țară pentru că nu găsește o perspectivă aici.
Politicienii români au învățat să transforme suferința în statistici, drama în date, tragedia în grafice. Contracarăm acest mecanism transformând statisticile înapoi în suferință, datele înapoi în drame, graficele înapoi în tragedii.
Păpușa Bobo poate fi protejată
Să ne întoarcem unde am început, în laboratorul lui Bandura din 1961. Copiii care băteau păpușa Bobo nu erau răi prin natură. Ei doar reproduceau comportamentul adulților și și-l justificau cu mijloacele pe care le aveau la dispoziție. Dar experimentul lui Bandura a mai demonstrat că același mecanism care îi făcea pe copii să lovească păpușa putea fi folosit să-i învețe să fie blânzi cu ea.
Politicienii români nu sunt răi prin natură. Ei sunt produsul unui sistem care i-a învățat că justificarea este mai importantă decât performanța, că explicația e mai valoroasă decât rezultatul, că scuza e mai utilă decât soluția. Dar același mecanism care i-a corupt poate fi folosit să-i reformeze.
Teoria lui Bandura ne învață că nu există oameni iremediabil imorali, ci doar oameni care și-au perfecționat mecanismele de justificare până la un nivel toxic. Știind asta, știm și cum ar trebui să acționăm. Nu prin condamnare morală (care nu face decât să întărească justificările), ci prin reactivarea empatiei, prin restabilirea legăturii cu consecințele reale, prin personalizarea responsabilității.
Studiul thailandez ne-a arătat că oamenii prinși în situații morale dificile au nevoie în primul rând de alternative reale, nu de judecăți morale. Lucrătoarele sexuale nu aveau nevoie să fie condamnate pentru alegerile lor, ci să li se ofere alte opțiuni. Același principiu se aplică și în politică: politicienii români nu au nevoie de mai multă morală abstractă, ci de mai multă responsabilitate concretă.
Privind lucrurile cu calm, teoria lui Bandura ne oferă speranță. Ea ne arată că mecanismele care ne fac să ne justificăm comportamentele greșite pot fi înțelese, demontate și înlocuite cu altele care ne fac să ne asumăm responsabilitatea. Păpușa Bobo poate fi protejată. Copiii pot învăța să fie blânzi. Politicienii pot învăța să fie cinstiți. Și noi, toți, putem învăța să nu ne mai mințim singuri cu propriile noastre scuze perfect construite. Întrebarea nu este dacă e posibil. Este posibil. Întrebarea e dacă vrem cu adevărat să renunțăm la confortul justificărilor noastre perfect calibrate și să acceptăm realitatea incomodă. Pentru că realitatea, spre deosebire de scuzele noastre, nu poate fi modificată prin simpla noastră voință de a o ignora.
