În toamna anului 1933, într-un birou de la Universitatea Princeton, avea loc cea mai absurdă negociere de salariu din istorie. Albert Einstein, omul care schimbase pentru totdeauna înțelegerea asupra universului, proaspăt angajat al Institutului pentru studii avansate, avea de îndeplinit formalitatățile contabile. Carl Sagan povestește toată întâmplarea în cartea „Creierul lui Broca”.
Abia venit într-o țară nouă, era nu numai îngrijorat de problema salariului, era de-a dreptul îngrozit. Știa că negociere înseamnă luptă și conflict de interese. Își imagina ostilitățile cu disperarea omului care nu a trecut niciodată prin așa ceva, un om tăcut și modest care nu-și dorea mai mult decât o viață decentă, fără niciun soi de excese. Avea nevoie de cărți și de un acoperiș deasupra capului.
Pentru Einstein, jobul de vis era acela de paznic de far. Să nu trebuiască decât să reacționeze rar și procedural la situații, având în rest parte de toată singurătatea și liniștea care să-i permită să se gândească. Îi era foarte greu să se gândească la bani și cu atât mai greu să-și facă o strategie de negociere. Și-a calculat că pentru cheltuielile lui nu îi trebuie mai nimic. Universitatea îi asigura cazarea și materialele de studiu. În rest ar fi cheltuit prea puțin. Însă era vorba și de prestigiu, astfel încât s-ar simți binecuvântat în țara de adopție l-ar onora cu un salariu de 3000 de dolari.
Acest simbol al geniului pur, imaginându-și sala somptuoasă unde avea să se desfășoare teribila negociere, a conceput o strategie clară și simplă, în doi pași. Avea să începă cu o propunere scandaloasă de 3500 de dolari. Astfel, reprezentanții înalți ai universității, ancorați de suma pretinsă, vor putea să încerce să reducă, de exemplu la 2500. Din aproape în aproape, spera el, se va ajunge la cei 3000.
Însă totul s-a desfășurat altfel. A fost primit într-un birou modest al unui contabil, care nici măcar nu i-a oferit un scaun. Nici nu s-a obosit măcar să-l privească. L-a anunțat, privindu-și foile, că îi completează formularistica de angajare și i-a cerut datele. A completat niște formulare, după care l-a întrebat, fără să-și ridice ochii din hârtii, cât să treacă la salariu. Cu vocea tremurândă și aproape șoptită, Einstein a spus 3500. Și atunci, pentru prima dată, de parcă nu a auzit bine, contabilul și-a ridicat privirea spre el și l-a întrebat: „Cât?”
Toată strategia lui Einstein s-a năruit în acel moment. S-a pierdut, s-a fâstâcit, s-a speriat, și-a dres vocea și a corectat: 3000. Povestea lui Sagan se oprește aici. Mai amintește doar un singur amănunt, care face toată această situație tragi-comică să aibă și un alt înțeles.
Au semnat pentru 17.000 de dolari!
Legea lui Marquez
La marginile economiei clasice, acolo unde cifrele nu mai explică minunile și modelele nu mai pot anticipa nenorocirile, își face loc o intuiție mai veche decât istoria: lumea nu se schimbă gradual, ci prin salturi. Când sunt negative, este de regulă vorba de dezastre sau război. Dar când sunt pozitive, marile invenții care au schimbat civilizația și economia, de la electricitate și lumină, până la calculatoarele personale și internet au fost făcute de cine? De o comisie mare? O mulțime de cetățeni lucrând împreună? Vreo instituție cumva? Aproape întotdeauna, aceste salturi uriașe au un autor singular. Un individ. O minte. Un geniu.
Pornind de la această constatare aproape evidentă, dar totuși complet ignorată de modelele macroeconomice, un cercetător din zilele noastre propune o nouă lege a emergenței geniului. Marionito C. Marquez este un contabil public și consultant independent în transformare de afaceri și implementare tehnologică. Pe lângă expertiza practică, Marquez este un cercetător prolific, cu lucrări academice publicate pe teme variate, de la inteligența artificială și implicațiile sale filozofice, la reziliența civilizației, strategii de afaceri și concepte de diversitate, echitate și incluziune.
În noul său studiu "Legea emergenței geniului a lui Marquez: Extinderea modelului de creștere smithian și reconstruirea fundamentelor PIB-ului, VNB-ului și teoriei creșterii endogene", el arată că geniul nu poate fi planificat, prezis sau standardizat. Nu poate fi produs în serie, nu poate fi cultivat într-un incubator ministerial. Dar poate fi recunoscut. Poate fi atras. Poate fi susținut. Iar atunci când societatea are inteligența instituțională de a face aceste lucruri, se produce ceea ce Marquez numește o amplificare strategică a acestui noroc excepțional. Nu-l poți anticipa pe Einstein. Dar îl poți trata cum i se cuvine.
Studiind istoria științei și a tehnologiei cu date și tabele, Marquez a observat un tipar. De la Isaac Newton, care a înțeles lumina, la Albert Einstein, care a revoluționat fizica cu celebra formulă E=mc² , sau la Nikola Tesla, care a visat la curentul alternativ, toți au fost indivizi excepționali, adesea singuri în fața sistemului, care au provocat salturi, nu pași mărunți. De exemplu, Einstein a scris lucrările sale revoluționare din "anul miraculos" 1905 pe când lucra la un oficiu de brevete, pentru că nu a reușit să obțină o poziție la universitate. Sau Gregor Mendel, părintele geneticii, a cărui muncă a fost ignorată aproape 30 de ani, întârziind progrese uriașe în medicină și agricultură. Societățile nu pot fabrica genii, dar le pot amplifica sau, dimpotrivă, le pot ignora sau chiar suprima. Asta s-a întâmplat, din păcate, cu Alan Turing, părintele informaticii și al inteligenței artificiale, a cărui muncă a fost clasificată, iar el însuși a fost persecutat, întârziind știința calculatoarelor semnificativ.
Marquez își formulează legea astfel: „Geniul se ivește imprevizibil, dincolo de orice anticipare sau control, indiferent de națiune, gen, vârstă, rasă sau epocă. Cu toate acestea, atunci când este recunoscut, sprijinit și împuternicit, are puterea de a schimba traiectoria prosperității naționale și a progresului științific, modelând însuși viitorul umanității." Geniul nu este un derivat al forței de muncă sau al capitalului, ci o entitate stocastică, excepțională, ale cărei manifestări rare sunt responsabile pentru cele mai mari salturi ale civilizației. În această paradigmă, geniul este un "outlier cognitiv", adică o minte capabilă să producă salturi epistemice, tehnologice sau organizaționale fără precedent. Nu este produsul direct al educației sau al politicii publice, dar poate fi recunoscut, cultivat și amplificat.
Această idee corectează modelele economice instituționale care tratează inovația ca produs colectiv, incremental, sau ca o funcție predictibilă a investiției în cercetare și dezvoltare. Geniul este distribuit aleatoriu în timp și spațiu, independent de rasă, gen, clasă sau granițe naționale, dar efectele sale sunt amplificabile strategic. Marquez revizuiește ca urmare modelele Smith și Solow, care au stat la baza gândirii economice moderne. Lui Smith îi reproșează o viziune mecanică asupra muncii, ca și cum toți oamenii ar contribui în mod similar la bogăția națiunilor. Lui Solow îi reproșează utilizarea unei "cutii negre" (Total Factor Productivity) pentru a explica creșterea care nu poate fi atribuită direct muncii sau capitalului.
Dacă Adam Smith, părintele economiei clasice, spunea că bogăția unei națiuni vine din muncă, capital și comerț , Marquez adaugă o a patra forță esențială: consolidarea strategică a geniului. El argumentează că modelele economice tradiționale, precum PIB-ul, sunt incomplete, deoarece nu țin cont de forțele din spatele inovației profunde. Ele tratează munca ca fiind uniformă, ignorând impactul radical inegal al geniului. Un singur individ, ca Einstein sau Steve Jobs, poate genera o valoare economică exponențială, pe când milioane de muncitori obișnuiți nu o pot face.
Ce a făcut America să devină o superputere globală? Nu a fost doar un accident, ci o strategie conștientă de a concentra geniul global. Statele Unite au oferit libertate, finanțare și oportunități celor care fugeau de represiune sau căutau un teren fertil. Oameni ca Einstein, von Neumann, sau Fermi au revoluționat fizica de pe pământ american. Silicon Valley, epicentrul inovației, a fost construit de inovatori americani, dar și de imigranți sau copiii imigranților, oameni precum Sergey Brin (rus), Jensen Huang (taiwanez) sau chiar Steve Jobs (fiul unui imigrant sirian). Acești oameni nu sunt muncitori obișnuiți; ei sunt minți geniale care au fondat industrii întregi și au remodelat piețele globale.
Geniul românesc
Indiferent dacă ecuațiile lui Marquez sunt sau nu exacte, România e în deficit, ca stat, nu doar pentru că nu-și colectează taxele, ci mai ales pentru că nu-și respectă valorile.
Am dat lumii minți strălucite, dar nu le-am păstrat. Le-am trimis, adesea cu brațele încrucișate și fruntea încruntată, să-și caute libertatea, finanțarea și recunoașterea altundeva. Dacă un economist ar aplica logica balanței comerciale la fluxul de geniu, România ar figura ca unul dintre cei mai generoși exportatori de valoare adăugată imaterială și, totodată, cel mai slab încasator de dividende de pe urma ei. Geniile românești nu s-au realizat în România. S-au realizat în Paris, New York, Chicago, Göttingen, Silicon Valley. Constantin Brâncuși a plecat pe jos spre vestul continentului pentru a-și întâlni destinul în atelierul lui Rodin. George Emil Palade, laureatul Nobel, a plecat în 1946 și a descoperit ribozomii la Yale. Mircea Eliade, istoricul religiilor, și-a scris opera în exil. Henri Coandă, pionierul aeronauticii, a inventat în laboratoare străine. Emil Cioran continuă și în ziua de azi să aducă bani și prestigiu Franței. Hermann Oberth din Sibiu, pionierul rachetelor și astronauticii, și-a construit visurile în Germania și America. Aproape toate poveștile noastre de care suntem mândri încep cu o plecare.
Să facem un calcul simplu. Formarea unui doctor, inginer sau cercetător costă statul român aproximativ 100.000 de euro. Conform estimărilor, între 2007 și 2024, România a pierdut peste 20.000 de medici. În același interval, universitățile noastre au format zeci de mii de ingineri IT, dintre care o bună parte lucrează pentru corporații străine din alte țări, în limbi străine, pentru idei străine. Nu există nimic greșit în colaborarea internațională. Greșeala apare atunci când tot ce ai de oferit este forță de muncă ieftină și niciun orizont de creare proprie de valoare. Am pierdut astfel, doar în acest domeniu, două miliarde de euro în investiții umane, bani formați de noi, dar fructificați de alții. Dar nu numai costurile contează. Contează deciziile care nu s-au luat, tratamentele care nu s-au aplicat, companiile care nu s-au înființat, ideile care nu s-au formulat în limba română. În loc să producem valoare, am sponsorizat-o pentru alții.
Dacă am aplica prudent ecuațiile lui Marquez la economia românească din ultimii 35 de ani, am obține un PIB astăzi cu 40% mai mare! Încă o dată: statul român putea să schimbe după 1989 doar atitudinea față de români. Putea doar să nu îi disprețuiască, să îi trateze cu demnitate.
Am avut și noi porția noastră de tragedii. Dar în fiecare an, România pierde o parte din ceea ce are mai bun nu prin accidente sau dezastre, ci printr-un proces discret. Pleacă un informatician, apoi un medic, apoi un artist, apoi o elevă bună la matematică, apoi un profesor care n-a mai rezistat la umilință. România actuală este un paradox economic. Geniul nu poate fi planificat, dar poate fi recunoscut, protejat și pus în slujba comunității. Investiția în geniu nu e o cheltuială, e o asigurare de viitor. Mai ales pentru țările mici, precum a noastră, care nu pot concura prin volum, dar se pot distinge prin vârfuri.
Dacă Einstein era român
București, 2025. Domnul Ainștain, 46 de ani, doctor în fizică teoretică cu o teză revoluționară despre relativitate, se prezintă la interviul pentru postul de cercetător principal la Institutul Național de Cercetare.
Este primit protocolar de însuși domnul Director, care îi oferă o cafea și îi spune: „V-am răsfoit dosarul, văd că aveți publicații în Nature, Science... Asta e bine pentru raportările la UE. Dar să știți că la noi cercetarea adevărată se face altfel. Să vă explic. Salariul de bază e 3.200 de lei, dar vedeți dvs... se poate completa. Avem proiecte cu fonduri europene unde consultanța se plătește cu 500 de euro pe zi. Desigur, consultanța constă în a semna rapoarte pe care le scriu subalternii. Dvs nu vă stresați. Și apoi mai sunt și conferințele în străinătate. Organizăm 4-5 pe an, în Antalya, Dubai... Tema e liberă, poate fi Inovația în cercetare sau Sustenabilitatea științifică. Important e să fim prezenți. Diurna e frumoasă. Veți avea o viață bună la noi dacă aveți grijă să vă faceți și Dvs. partea.”
Dl. Ainștain se vede prins în capcana în care niște bani care, în contextul românesc fac diferența în societate, sunt folosiți pentru a-l reduce la statutul de vită pe „ogorul” intelectual. Îngaimă ceva despre cercetare.
„Dooomnule profesor, teoria e frumoasă, dar nu lucrativă. Haideți să nu fim cu capul în nori! Practica impune să știți să scrieți proiecte câștigătoare. Avem o firmă de consultanță care ne ajută, colaborăm de multă vreme, ei iau doar 30% din sumă. Plus că veți fi numit și în consiliul de administrație al unei firme private. Nimic complicat, o ședință pe trimestru, 2.000 euro pe lună. Firma asta întâmplător are contracte cu institutul nostru. Preocupări teoretice, vise și poezie, în timpul liber! Noi avem ținte clare, serioase, de îndeplinit: număr de proiecte depuse, conferințele organizate, protocoalele semnate. Gândiți-vă pozitiv! În trei ani puteți candida la șefia unui departament. Apoi, cine știe, poate și la conducerea institutului. Dvs sunteți un om care poate spera la carieră! Nu la teoria cutare, mă rog, am citit aici în dosarul Dvs, care nu interesează pe nimeni. Nu fiți naiv!”
