Dar din secolul al XX-lea avem avalanșe de informații, filme, înregistrări radio, milioane de fotografii, biblioteci întregi de cărți, mărturii personale, statistici detaliate despre fiecare aspect al vieții sociale. Iar din ultimele două decenii, cantitatea de informație produsă și păstrată a explodat exponențial în miliarde de ore de video, trilioane de mesaje, înregistrări digitale ale fiecărui click, fiecărei căutări, fiecărei mișcări online.
Această progresie creează o iluzie optică temporală. Pare că în trecut timpul însuși se mișca diferit. Informația păstrată din fiecare epocă este filtrul prin care o percepem, iar abundența crescândă de informații contemporane ne face să simțim că trăim într-un timp excepțional de dens și accelerat. Remarca lui Marin Preda că "timpul n-a mai avut răbdare" captează perfect această senzație emoțională modernă că istoria se accelerează, că ritmul schimbării devine din ce în ce mai frenetic și mai înspăimântător.
Dar ce se întâmplă cu adevărat cu percepția noastră temporală? Cât din această accelerare este reală și cât este o iluzie a perspectivei? Și ce putem face ca timpul să aibă puțintică răbdare?
Neurobiologia timpului
Neuroștiințele au descoperit că percepția timpului nu este pasivă, ca citirea unui ceas extern, ci un proces activ de construcție neurologică, bazat pe interacțiunea complexă dintre atenție, memorie și procesarea senzorială. Îmbătrânirea normală modifică fundamental acest sistem intern de cronometrare. Când am remarcat prima dată că anii mi se par mai scurți decât în copilărie, aveam 20 de ani. I-am spus asta bunicului, iar el mi-a spus că pentru el e și mai mare diferența. Mi-a spus că ce percep eu acum ca un an el percepe ca o săptămână.
Explicația biochimică este că îmbătrânirea reduce producția de dopamină, neurotransmițătorul crucial pentru percepția timpului. Când nivelurile de dopamină scad, ceasul nostru intern începe să întârzie, făcând ca timpul extern să pară că se accelerează în compensație.
În plus, în societățile moderne durata vieții a crescut. Când o societate îmbătrânește demografic, percepția colectivă că timpul accelerează devine mai răspândită și mai vocală.
Arhitectura memoriei
Percepția temporală este strâns legată și de modul în care memoria organizează și stochează experiențele. În copilărie și adolescență, fiecare zi aduce o abundență de experiențe noi, neașteptate și memorabile. Prima zi de școală, primul sărut, prima călătorie, primele provocări și descoperiri creează ceea ce psihologii numesc "memorie episodică densă". Când privim retrospectiv, această densitate a memoriilor face ca perioada să pară lungă și bogată în evenimente.
Pe măsură ce ne maturizăm, viața devine mai rutinată și previzibilă. Zilele se asemănă una cu alta. Același program de dimineață, același drum spre serviciu, aceleași tipuri de sarcini, aceleași conversații. Se reduce astfel cantitatea de informații noi pe care creierul le consideră demne de memoria pe termen lung. Perioadele recente par astfel scurte și goale, în timp ce copilăria și tinerețea capătă aură de eternitate.
Există și o explicație matematică pentru acest fenomen: fiecare an nou reprezintă o proporție din ce în ce mai mică din experiența totală de viață. La 10 ani, un an reprezintă 10% din întreaga existență. La 50 de ani, același an reprezintă doar 2%. Această proporție în continuă scădere face ca intervalele identice de timp să fie percepute ca din ce în ce mai scurte relativ la experiența acumulată.
Revoluția informațională
Însă nu toată percepția accelerării timpului este subiectivă. Ultimele decenii au adus schimbări obiective și fără precedent în ritmul vieții umane, schimbări care justifică parțial senzația că "timpul nu mai are răbdare". Revoluția digitală a comprimat dramatic multe dintre procesele care defineau durata activităților cotidiene. Comunicarea, care odată necesita zile sau săptămâni pentru o scrisoare, acum se întâmplă instantaneu prin mesaje și e-mailuri.
Când colegul meu Bogdan a plecat definitv în Canada, corespondam prin scrisori. Două săptămâni dura să ajungă o scrisoare de la unul la altul și, Doamne, cum le așteptam și număram zilele. Scriam mult, să simțim că merită și ne reproșam unul altuia că nu am povestit destul. Îmi amintesc și acum poveștile din acele scrisori. Și apoi a apărut emailul. Și apoi a apătut WhatsApp. Și n-am mai povestit nimic de reținut. Cei doi ani în care ne-am scris sunt de sute de ori mai bogați decât următorii 30.
Accesul la informații, care cerea ore de căutare prin biblioteci și enciclopedii, acum se realizează în secunde prin motoarele de căutare. Comerțul, care implica deplasări fizice și negocieri îndelungate, acum se poate finaliza în câteva click-uri. Strângeam bani împreună cu Mihai, colegul meu din facultate, pentru cafea și flori pe care să le oferim unei doamne secretare care să ne permită să scoatem pentru o zi sau două câte o carte din bibliotecă. Și stăteam nopțile să o copiem. Zece cărți citite atunci îmi ocupă în memoria afectivă mai mult loc decât miile de PDF-uri descărcate între timp.
Acum dacă o pagină web nu se încarcă în trei secunde, ne irităm. Dacă un mesaj nu primește răspuns în câteva minute, ne îngrijorăm. Dacă o comandă online nu ajunge în câteva zile, ne plângem. Tehnologia ne-a învățat să așteptăm rezultate imediate, comprimând toleranța noastră pentru întârziere și creând senzația că totul se mișcă prea încet în comparație cu potențialul tehnologic.
Supraîncărcarea cognitivă
Smartphone-urile și internetul au creat un fenomen nou în istoria umanității: supraîncărcarea informațională constantă. Creierul uman, evoluat să proceseze cantități limitate de informații într-un mediu relativ stabil, se confruntă acum cu un flux neîntrerupt de știri, notificări, imagini, videoclipuri, mesaje și actualizări. Probabil că dispunem de mai multă informație nouă în fiecare zi decât strămoșii noștri într-un deceniu.
Multitasking-ul forțat care fragmentează atenția și face ca timpul să pară comprimat. Trăim o succesiune rapidă de micro-experiențe întrerupte. Densitatea crescută a stimulilor creează ceea ce psihologii numesc "paradoxul timpului": când suntem foarte ocupați și primim multe impulsuri senzoriale, timpul pare să treacă repede în timp ce îl trăim, dar să pară lung când ne amintim de el. Totuși, în era digitală, foarte mulți dintre acești stimuli denși nu sunt suficient de semnificativi pentru a crea amintiri durabile, rezultând în senzația că timpul a zburat fără urmă. Când stai pe Tik-Tok mult timp, rezultatul este o percepție distorsionată în care zilele par să treacă foarte repede, cu amintiri vagi și episodice.
Utilizatorul mediu de smartphone verifică dispozitivul de 96 de ori pe zi, adică o dată la fiecare 10 minute în timpul orelor de veghe. Aceste întreruperi constante creează ceea ce se numește reziduuri de atenție. Când atenția noastră este întreruptă, o parte din capacitatea cognitivă rămâne blocată pe sarcina anterioară pentru câteva minute, reducând eficiența procesării de noi informații. Rezultatul este o stare cronică de atenție parțială, în care nu suntem niciodată complet prezenți într-o singură activitate. Mai mult, notificările constante creează o stare de alertă care împiedică mintea să intre în modurile de funcționare mai naturale și relaxate.
Accelerarea socială
Există și o dimensiune socială a accelerării percepute a timpului. Sociologul german Hartmut Rosa a conceptualizat accelerarea socială ca una dintre caracteristicile definitorii ale modernității târzii. Această accelerare se manifestă la trei niveluri. Primul este accelerarea tehnică, rezultată din viteza crescândă a transportului, comunicării și procesării informațiilor. Al doilea este accelerarea schimbării sociale, odată cu ritmul din ce în ce mai rapid al transformărilor în instituții, profesii, relații sociale și stiluri de viață. Al treilea este accelerarea ritmului vieții sau senzația că nu avem suficient timp pentru toate activitățile pe care vrem sau trebuie să le facem.
Aceste trei forme de accelerare se întăresc reciproc, creând o spirală de viteză crescândă care afectează întreaga societate. Tehnologia mai rapidă permite schimbări sociale mai rapide, care la rândul lor cer adaptare mai rapidă din partea indivizilor, ceea ce stimulează dezvoltarea unor tehnologii și mai rapide. Astfel, ritmul individual al fiecăruia trebuie să se sincronizeze cu ritmul colectiv din ce în ce mai rapid. Rosa vorbește despre o pantă alunecoasă pe care am intrat și care nu ne mai permite să ne oprim sau să ne odihnim, pentru că orice pauză înseamnă să pierdem ceva important. Astfel, cei care nu reușesc să țină pasul sunt marginalizați sau lăsați în urmă, creând o presiune socială care contribuie la percepția că "timpul nu mai are răbdare" cu nimeni.
Paradoxul timpului liber
Tehnologia care ar trebui să economisească timp tinde să ridice așteptările cu privire la productivitate. Oamenii raportează din ce în ce mai des că nu au suficient timp liber. Dacă poți trimite e-mailuri de pe telefon, se așteaptă să fii disponibil și să răspunzi oricând. Dacă poți lucra de acasă, granițele dintre timpul de lucru și timpul personal se estompează. Instrumentele care teoretic sunt făcute să ne dea mai mult timp, în practică extind timpul de lucru în toate sferele vieții.
Abundența opțiunilor în societatea de consum creează ceea ce psihologii numesc paradoxul alegerii, aplicat timpului. Când avem acces la o multitudine de activități posibile, filme, cărți, călătorii, hobby-uri, cursuri sau evenimente sociale, ne simțim presați să nu pierdem timpul liber, să îl optimizăm și să îl umplem cu activități cât mai semnificative. Această densitate pe care o impunem timpului liber face ca și pauzele să devină accelerate, eliminând momentele de plictiseală sau contemplare care, paradoxal, sunt necesare pentru creier în a procesa experiențele și a crea senzația de timp lent.
Comparația cu trecutul
Tindem să păstrăm selectiv amintirile plăcute din trecut, eliminând treptat memoriile despre stres, plictiseală, frustrare sau anxietate. Când am fost prima dată la Paris, am mers compulsiv peste tot, cât era ziua de lungă pentru mai multe zile. Ne ardeau tălpile, ne durea spatele, ne uscam de sete și ne simțeam zdrobiți. Dar fascinați. Două săptămâni mai târziu le povesteam tuturor ce frumos a fost. Uitasem durerea.
Când comparăm prezentul plin de provocări și presiuni cu amintirile, concluzia că pe vremuri era mai bine pare inevitabilă. Se mai numește efectul de "rosy retrospection", tendința de a percepe trecutul ca fiind mai plăcut decât a fost în realitate. Acest efect face ca trecutul să pară nu doar mai bun, ci și mai calm, mai simplu, mai puțin accelerat.
Psihologii numesc "blestemul cunoașterii" faptul că, odată ce ne-am adaptat la ritmul și complexitatea vieții moderne, ne este greu să ne imaginăm cu adevărat cum era să trăim într-un ritm mai lent. Nimeni din generația care a copilărit în anii 80 și 90 nu le poate explica propriilor copii astfel încât să și înțeleagă cum se trăia fără internet și telefoane mobile. În plus, fiecare generație trăiește schimbări care îi par fără precedent pentru că sunt primele pe care le experimentează conștient ca adult. Părinții și bunicii, care au trecut prin propriile lor perioade de schimbare rapidă în tinerețe, par să fi trăit în timpuri mai stabile doar pentru că problemele și transformările lor au fost deja rezolvate sau integrate în experiența lor de viață.
Cultura vitezei
Avem fast-food în loc de mese pregătite acasă, știri „breaking” în loc de analize aprofundate, comunicare prin emoji în loc de conversații elaborate, călătorii rapide în loc de explorare lentă, cariere accelerate în loc de discipolat îndelungat.
Cultura vitezei creează anxietate temporală, o stare cronică de îngrijorare că nu avem suficient timp, că întârziem, că ratăm oportunități, că nu ținem pasul cu ritmul cerut de societate. Cu cât ne simțim mai presați de timp, cu atât facem alegeri mai rapide și mai superficiale, ceea ce reduce calitatea experiențelor.
Reconectarea cu timpul natural
Există un moment ciudat în viața fiecărui om când prezentul începe să semene cu o recapitulare. Faptele continuă să curgă, dar undeva în spate se insinuează un sentiment că tot ce se petrece nu adaugă, ci distruge, schimbă cumplit și pune în pericol tot ce a fost mai bun. În copilărie, fiecare zi era o revelație; acum, fiecare zi e o comparație.
Adevărul e că timpul n-a accelerat. S-a diluat prin felul în care ne retragem din propria viață, lăsând-o să se petreacă fără noi. Nu mai poți fi copil, dar poți să experimentezi activ viața așa cum o făceai atunci, măcar câteodată. Am uitat cum e să experimentezi, să te miri, să înveți prin simțuri.
Când ai copii mici timpul nu te fugărește, pentru că totul are sens, și oboseala, și efortul, și durerile, totul e bun și nu mai ai nevoie să cauți motive. Ele sunt implicite, la fel ca pentru copilul însuși. Când iubești, la fel, experimentezi viața așa cum e dată. Când lucrezi la un proiect atrăgător, la fel, viața e o experiență, mereu nouă, mereu interesantă. Și timpul curge încet, fără să-l simți.
Dar și când taci cu adevărat, când ești calm, când experimentezi timpul așa cum e el – nu te zgârie, nu te agită. Nichita Stănescu spunea că „există un moment minunat pe care eu l-aș numi prospețime, când faci o serie de lucruri și brusc, în toiul lor, te oprești și-ți spui: ia uite, domnule!” Prospețimea asta înseamnă că atunci când ai răbdare cu timpul, are și el cu tine.
O poveste orientală despre cum se poate trăi în armonie cu timpul prin atitudinea de a experimenta ne descrie disperarea cu care un om se ținea atârnat de o rădăcină ivită din stncă, deasupra prăpastiei în care alunecase. Și rădăcina aceea a început să se rupă. Deodată, el a văzut o frăguță răsărită lângă ea. A gustat-o. Ce gust dulce avea!
