Înaintea fiecărui moment cu adevărat important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Este regula nescrisă a metamorfozei interioare: revelaţia – aceea care rupe vălul, care aprinde torţa acţiunii – nu vine niciodată la chemarea arbitrariului. Ea nu coboară peste mintea liniştită, ci se ridică din haosul suportat cu trudă. Umple un gol lăuntric, nu ca o umplutură oarecare, ci ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Natura ei este restauratoare, dar nu liniştitoare.
Cu cât iluminarea e mai profundă, cu atât deruta care o precede e mai violentă. Insuportabila confuzie! O tulburare ce poate lua forma unui vuiet surd, ca o furtună care nu mai izbucnește, ci rămâne suspendată în cerul tău interior. Uneori devine spaimă. Alteori, depresie. Uneori, disperare: forma cea mai pură a așteptării fără obiect.
Rar, oamenii sunt doborâţi de aceste stări. Mult mai des însă – și într-un fel mai nobil – pur şi simplu supravieţuiesc. Cu fruntea joasă, cu întrebări pe buze, dar în viaţă. Nu conştientizează mereu tiparul subtil al vieţii: că marile limpeziri vin doar după marile tulburări, că între teamă şi decizie nu există prăpastie, ci pod. Că, din răspântia confuziei, porneşte mereu un drum nou, chiar dacă pentru o vreme pare îngropat sub ceaţă.
Totul devine „perfect” – dacă există aşa ceva – nu când dispare confuzia, ci când învăţăm s-o tratăm nu ca pe un eşec, ci ca pe o chemare. Confuzia e mecanismul prin care realitatea ne obligă să renunţăm la iluzii. E semnalul că ceea ce a funcţionat până ieri nu ne mai este de ajuns. E foamea sufletului pentru altceva, pentru mai mult, pentru un sens care încă nu are nume.
În natură, orice sistem care nu se dezvoltă se dezintegrează. E la fel şi cu omul. A te opri e totuna cu a începe să mori – nu brusc, ci pe bucăţi. De aceea, confuzia nu e dușmanul: e semnalul că sufletul se pregătește din nou de creștere.
Eşti într-un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor? Ţi-e teamă de ce va urma? Atunci am o veste pe care puțini o pot rosti fără să pară absurzi: urmează vremuri bune. Nu ușoare. Bune. Într-o zi apropiată – poate mâine, poate într-o dimineaţă aparent banală – te vei trezi şi vei şti. Nu printr-o revelație mistică, ci printr-o simplitate tăcută: că ai ceva foarte important de făcut.
Viaţa se deschide mereu după noapte, dar e nevoie să stai în întuneric cu demnitate, fără să aprinzi lămpi false. Nu confuzia ne pierde, ci graba de a o alunga cu surogate.
