În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.
Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.
În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.
Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.
Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!
Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.
Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.
În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară.
Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru.
