Cum s-a inventat friendzone-ul. Platon - influencerul relațiilor fără beneficii

Relațiile sociale se construiesc și se desfac în secunde, iar termenul „friendzone” și-a căpătat o viață proprie pe internet. Surprinzător, rădăcinile acestei dinamici sociale controversate ne duc cu peste două milenii în urmă, la cel mai vechi influencer, fără filtre și algoritmi, dar cu idei care au contaminat inclusiv viețile noastre digitale. Înainte să dăm scroll, să vedem cum filosofia greacă a anticipat cele mai actuale dileme ale conexiunii umane.

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii. El trăia într-o Atenă tulburată de decăderea democrației și de execuția nedreaptă a maestrului său. Pentru un spirit ca al lui, lumea sensibilă părea un spectacol murdar și inconsistent – motiv pentru care a imaginat o lume paralelă, imuabilă, în care Adevărul și Frumosul nu mai depindeau de votul mulțimii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a culturii occidentale. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Chiar și creștinismul timpuriu, prin gândirea Sfântului Augustin, se hrănește din platonism. Ideea că lumea aceasta e doar o pregătire pentru o realitate superioară, invizibilă, dar eternă, este de un platonism pur. La fel și ideea că iubirea adevărată este o aspirație către ceea ce ne depășește, nu către trup, ci către suflet. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare. Academia avea să funcționeze timp de nouă secole, până când, în anul 529, împăratul Iustinian o va închide, considerând-o o amenințare păgână la adresa creștinismului oficializat. Iar gândirea ei va călători apoi, în manuscrise și umbre, până la Renaștere.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch. S-a stins la vârsta de 80 de ani, în grădinile Academiei, într-o Atenă în declin, dar încă vie intelectual. Tradiția spune că moartea l-a găsit la un ospăț nupțial, privind cum tinerii dezbat teme filozofice. Ce-i drept, despre păduchi nu pomenește nicio sursă demnă de catedră, dar simbolic, ideea de a muri în murdăria lumii după ce ai visat Ideile pure e... ironic platoniciană.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Așa cum o statuie e o copie imperfectă a unui model interior, așa și tot ce vedem este, pentru el, o imitație degradată a unui original invizibil. Un măr real nu e decât o aproximare palidă a Ideii de măr, la fel cum un act de dreptate în polis e doar o tentativă jalnică de a atinge Ideea de Dreptate. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Platon explică lumea prin Idei. 

Înainte de el, filozofii conturaseră destul de clar două viziuni despre lume opuse, una în care tot ceea ce este nu poate fi altfel decât este, pentru că altminteri nu s-ar mai înţelege nimic din lumea asta, iar alta în care totul se schimbă şi se află într-o continuă devenire. Ce face Platon: vine cu o teorie care împacă aceste două viziuni, le cuprinde într-o viziune mai amplă.

Fiinţa (ce este) e reprezentată de Platon prin lumea Ideilor transcendente, aflate adică dincolo de ceea ce noi putem experimenta. Ideile acestea nu sunt gânduri, ci mai degrabă noţiuni sau concepte.

Devenirea e reprezentată prin lumea trecătoare, diacronică, perisabilă, pe care un adevărat filozof nu dă doi bani.

Cum putem cunoaște ce nu putem atinge

Când se vorbeşte despre dragostea platonică, referirea se face la faptul că fiinţa iubită, ca individ, este doar un pas, un jalon pe drumul către adevărata iubire, care ţine de lumea Ideilor. În „Banchetul”, Platon imaginează iubirea ca pe o scară ascensională: de la atracția pentru un trup frumos, către admirația pentru frumusețea sufletului, apoi pentru Frumusețea în sine: o Formă pură, de neatins, dar care îți structurează întreaga ființă. Dragostea e, astfel, un exil sublim: dorești ceea ce nu poți avea tocmai pentru că nu este din lumea aceasta.

Aceasta este explicaţia ontologică (de la ontos, ceea ce este) în care lumea Ideilor, guvernată de dialectică, deţine primatul. Dar Platon mai are şi o explicaţie a cunoaşterii.

Cunoaşterea lumii este o părere (doxa). Cunoaşterea Ideilor este o ştiinţă sigură (episteme). Studiul cunoaşterii întemeiate se numeşte epistemologie, prin urmare. Aici Platon construiește o metaforă celebră: aceea a liniei divizate. În jos, părerea (doxa), în sus, știința (episteme), iar la capătul liniei: inteligența (noesis), adică intuiția Ideii pure, fără medierea simțurilor. Cunoașterea, ca și iubirea, este o ascensiune: de la umbră, la lumină.

Am nevoie de o pildă: dacă eu observ că după noapte vine mereu ziuă şi spun asta, n-am spus decât o părere (doxa). Chiar dacă ea e adevărată, rămâne o părere, pentru că, din simpla observaţie, eu nu pot deduce şi adevărul însuşi al demonstrării observaţiei. Dacă reuşesc să demonstrez că după noapte e necesar şi obligatoriu să urmeze ziuă, abia atunci am o ştiinţă, o cunoaştere adevărată (episteme).

Epistemologia lui Platon afirmă că demonstraţia lucrurilor pe care le susţinem, a aserţiunilor şi judecăţilor noastre, se poate face arătând în ce relaţii se găsesc ideile care corespund lucrurilor asertate de noi.

Astfel, atunci când afirm că un triunghi are suma unghiurilor de 180 de grade, demonstrez afirmaţia mea arătând, dintr-o perspectivă logică, faptul că între ideea de triunghi şi ideea de sumă de 180 de grade a unghiurilor este o relaţie de incluziune: prima idee o include (o implică) pe a doua.

Toate ideile se află între ele în diverse relaţii de incluziune, ideea de Bine fiind cea mai cuprinzătoare. În „Republica”, Binele este comparat cu Soarele. Așa cum Soarele face vizibil tot ce e vizibil și face posibilă vederea, la fel Binele face inteligibil tot ce e inteligibil și face posibilă cunoașterea. Dar, avertizează Platon, prea multă lumină orbește. Cei care ies din peșteră și văd Soarele vor fi disprețuiți de cei care n-au ieșit niciodată.

Lumea Ideilor este un sistem determinist (care se defineşte prin sine,  în sine şi pentru sine), pe când lumea empirică (sensibilă, experimentabilă) evoluează haotic. Pentru Platon deci, ceea ce se poate şti se ştie logic, iar ceea ce nu se ştie logic nu e cunoaştere.

Povestea fără sfârșit a ideilor

Astăzi, trăim într-o lume în care cunoaşterea se bazează aproape exclusiv pe observarea lumii, de multe ori ignorând sau sfidând logica, şi este foarte bine să fie aşa.

Trăim într-o lume în care materia, obiect aproape exclusiv de admiraţie şi veneraţie, nu mai lasă în urmă nicio aromă de idee. Ceea ce ar putea fi corect, de asemenea.

Platon a greşit, de bună seamă, în aproape tot ce a spus. Dar a greșit frumos. Greșeala lui a fost să creadă că lumea poate fi coerentă, că haosul poate fi ordonat de minte. Dacă a fost o iluzie, a fost una fertilă.

În această lume însă, războiul dintre idei a fost înlocuit cu războiul nuclear. Şi, în vremea unui astfel de război, în anul 1943, un bun prieten al nostru, maiorul de aviaţie Antoine de Saint-Exupéry, îi scria generalului Chambe: "Nu se mai poate trăi din frigidere, din politică, din bilanţuri şi din cuvinte încrucişate, vedeţi dumneavoastră! Nu se mai poate! Nu se mai poate trăi fără poezie, culoare, fără dragoste"...

Sau fără Idei, cum ar spune vocea bătrânului şi depăşitului filozof.

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri. Rațiunea, transformată în servitoare docilă a dogmei, pare să fi fost constrânsă să joace într-o piesă ale cărei replici fuseseră scrise înainte de orice gândire.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge, cu un salt logic suspect, la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi ceilalți colocatari ai imaginarului nostru?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: id quo maius cogitari non potest – „ceva mai presus de care nu se poate gândi nimic”. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie „brevetată” de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există. 

Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. (Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.)

Toate lucrurile despre care știm că există sunt, totodată, idei în mintea noastră, dar nu toate ideile din mintea noastră au un corespondent în realitate. Dumnezeu este o noțiune care conține în ea însăși dovada că are un corespondent în existența concretă. Trebuie doar să admitem că lucrurile care există doar în mintea noastră, în comparație cu cele care se pot întâlni în realitate, sunt cumva inferioare, imperfecte, pentru că le lipsește atributul existenței.

Incorectitudinea argumentului. Unde este greșeala?

A admite că existența poate fi un atribut al unor alte atribute ale unei noțiuni este, să recunoaștem, extrem de ciudat. Existența nu este un adjectiv. Nu este o culoare, o formă, un mod sau o stare. Este un mod de a fi, nu o proprietate suplimentară. De altfel, însăși denumirea de „argument ontologic” poartă în sine o ironie fină, căci argumentul presupune reflectare și logică, pe când ontologicul presupune experiență și observație. O trecere directă de la logic la ontologic este cel puțin bizară.

Este ca și cum am spune că sfera unei noțiuni poate face parte din conținutul ei, ceea ce e dincolo de paradoxal, e absurd, un soi de canibalism logic. În conținutul ideii de „Dumnezeu” se include ideea perfecțiunii absolute. Aceasta, la rândul său, include ideea existenței. Deci, hocus-pocus, ghilimelele dispar, denumirea unei noțiuni se transformă ca prin minune în realitate și, după toate standardele academice ale vremii, Dumnezeu există, ceea ce era de demonstrat.

Artificiul de a transforma existența într-un atribut al altei noțiuni este destul de grosolan, pentru că, în același fel, am putea spune direct, că noi definim noțiunea de Orice-aberație-poți-să-halucinezi-pe-legale prin aceea că este ceva care există. Deci există și nu mai este doar o noțiune. Anselm însă nu pare grosolan, pentru că acest artificiu este camuflat de un alt artificiu, care ascunde ideea de existență sub aceea de atribut al ideii de perfecțiune. Destul de inteligent.

Matematica împotriva lui Dumnezeu

Un paralelism revelator: paradoxul lui Russell dezvăluie o eroare similară în teoria mulțimilor. Nu putem defini corect o „mulțime a tuturor mulțimilor”, pentru că ea ar putea avea atribute contradictorii cu cele ale mulțimilor pe care le conține. Aceasta duce la paradox, exact ca în cazul argumentului ontologic. Clasele de mulțimi nu trebuie amestecate logic cu mulțimile, din cauză că există o deosebire de natură între școli și elevii școlilor, între o melodie anume și muzica în genere, între atributele lui Anselm și cele ale tuturor sfnților, între o greșeală particulară și totala lipsă de logică.

Similar, noțiunile pot fi considerate mulțimi cu privire la sfera și la conținutul lor. Conținutul este mulțimea atributelor (sau predicatelor, cum le mai numește logica), iar sfera este mulțimea tuturor obiectelor denumite de acea noțiune. Argumentul lui Anselm face o referire la sferă într-unul dintre atributele conținutului. El confundă astfel, în același discurs, vorbirea despre o noțiune cu vorbirea despre atributele conținutului acelei noțiuni, care, în mod excepțional, modifică  realitatea sferei noțiunii.

Contraargumente la contraargumente

Punerea în lumină a acestei erori de judecată este suficientă pentru a proba incorectitudinea argumentului. Dar trebuie să ținem minte că nu totdeauna un argument greșit duce la o concluzie greșită. Concluzia poate fi corectă în mod accidental chiar și atunci când calculele nu sunt corecte. Pe lângă asta, Anselm are circumstanțe: logica matematică, ce i-ar fi permis în mod cert să vadă caracterul falacios al ideii, nu era construită încă pe vremea lui. Pe de altă parte, experiența de viață a acestui ieromonah ar putea fi mai importantă decât logica lui cu evidente lacune pentru lumea de astăzi. În al treilea rând, deși logica este un instrument minunat al minții omenești, cine poate spune că e neapărat mai important (sau cu grad mai mare de perfecțiune, cum ar spune teologul) decât altele?

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e inutil și chiar un pic ridicol un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Pentru un om al zilelor noastre, de vreme ce între Dumnezeu și realitatea vieților noastre nu există oricum nicio tangență (dacă ar exista, nu ne-am pune problema existenței), nu avem niciun motiv să ne preocupăm cu astfel de chestiuni (apateism).

Cu toate astea, merită poate să ne amintim că oamenii sunt obișnuiți cu trecerea de la logic la ontologic, în cazuri foarte eroice. De exemplu, planeta Neptun a fost întâi o idee. Ea a fost dedusă din calcule și abia mai târziu observată prin telescop. Înălțimea Marii Piramide a fost calculată de Thales înainte ca regulile să permită măsurarea ei directă. Viața ne-a învățat că, de multe ori, cum spune un vechi proverb oriental, înțeleptul poate cunoaște lumea faără să-și părăsească odăița.

Eu nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Și totuși, Anselm n-a greșit atât de mult

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, atunci când își prezintă argumentul, nu este nici pe departe atât de tăios de strict precum îl fac să pară contraargumentele prezentate. El nu vorbește despre noțiunea de Dumnezeu. El nici măcar nu pornește de la ideea unui Dumnezeu al teologiei așa precum Îl cunoaștem îndeobște. Anselm este mult mai blând, mai înțelept, mai fin, mai filozofic decât atât.

Referindu-se la ideile din mintea omului, el numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Definit astfel, Dumnezeu pare să nu mai fie un dușman atât de înverșunat al rațiunii. Ba chiar începe să ne intre, încet, pe sub piele, și să ne devină prieten.

Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, povestea are un înțeles mai adânc: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm. 

Iubirea are forma Universului

Istoria iubirii poate fi înțeleasă ca o evoluție a scărilor și proporțiilor. Dacă în Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, iar frumusețea și divinitatea erau deopotrivă enorme, Renașterea aduce iubirea la dimensiuni umane, iar epoca modernă o plasează sub microscop. Această transformare reflectă o schimbare fundamentală în direcția privirii: de jos în sus în Antichitate, frontal în Renaștere, apoi de sus în jos în modernitate.

 
În Antichitate, iubirea nu exista fără dimensiune mitologică. Ființa iubită trebuia să fie o coloană de foc, o zeiță cu trup de marmură, un erou invulnerabil. Frumusețea era sinonimă cu monumentalitatea. Într-un univers populat de giganți, zei și titani, iubirea avea dimensiunile unui templu. Omul care iubea devenea el însuși un personaj sculptat în relieful eternității. A iubi pe cineva presupunea să-l ridici deasupra naturii, să-l înscrii în constelații.

 
Renașterea schimbă paradigma fără să o diminueze, ci o umanizează. Din dragostea pentru zei coborâm spre dragostea pentru oameni. Proporția iubirii devine una umanistă: nu mai iubim ce e supraomenesc, ci exact ce este omenesc. Fragilitatea devine nu doar permisă, ci valoroasă. Nu mai iubim pentru că cineva este invincibil, ci pentru că este recognoscibil. Trupul nu mai este marmură, ci carne. Iubirea devine realistă, poate pentru prima dată în istorie, dar încă păstrează o scară verticală care înalță.

Iluminismul deschide o altă direcție. Odată cu nașterea științei moderne și triumful rațiunii, obiectul iubirii este fragmentat, analizat, redus la componente. Începem să iubim ceea ce poate fi cunoscut, măsurat, domesticit. Dacă Renașterea a adus iubirea la proporția omului, modernitatea o aduce la proporția laboratorului. Iubim detaliile, trăsăturile specifice, ceea ce e "altfel". Dragostea devine un exercițiu de precizie. Ființa iubită e mai puțin o statuie și mai mult un obiect de studiu: delicată, unică, incompletă, fascinantă prin fragilitatea ei.

În postmodernitate, iubirea devine etică a compasiunii. Nu mai iubim ce e mare, ci ce e mic. Nu ce e deasupra noastră, ci ce e sub noi. Nu ce admirăm, ci ce ocrotim. E un salt antropologic: de la iubirea față de zei la mila față de pisici. Creșterea puterii noastre tehnologice a dus, paradoxal, la o decădere a idealurilor. Odată ce am dominat lumea, am început să ne rușinăm de orice formă de dominație. Marele este suspectat de tiranie, ce e grandios devine periculos, ce e puternic devine vinovat.

Astfel, disprețuim astăzi tot ce e imperial, absolut, atotcuprinzător. Nu ne mai plac catedralele, ci nișele. Nu mai vrem adevăruri universale, ci povești personale. Nu mai iubim idealuri, ci vulnerabilități. Ceea ce în Antichitate era demn de iubire doar dacă era supranatural, este demn de iubire astăzi doar dacă e subnatural.

Această evoluție se reflectă și în transformarea metaforelor iubirii. În pulsul imaginativ al omenirii, iubirea s-a exprimat odinioară pe ritmuri cosmice. "Te iubesc până în pânzele albe" nu era o simplă figură de stil, ci o hartă sentimentală trasată de marinari care măsurau universul prin ecoul pânzelor în vânt. Imaginarul colectiv înscria iubirea în afara limitelor umane, privindu-o ca pe o forță a naturii. Până la stele, până la marginea lumii e iubirea percepută de antichitate!

Renașterea a reîntors privirea către om, transpunând efervescența poetică în interiorul ființei. "Pânzele albe" au cedat locul adâncimilor sufletești. În loc să traverseze mările, iubirea se adâncea în vene și nervi, devenind un teritoriu al intimității. Metafora "până în adâncul ființei" semnala nu o întindere exterioară, ci un abis interior, tot atât de spectaculos ca bolta cerească. Cu toată inima, cu tot sufletul, cu fiecare respirație e iubirea acelei perioade.

Odată cu microscopul și teoria atomistă s-a petrecut un al treilea salt: din cavitatea inimii ne-am retras în centrul materiei. Iubirea a fost dezagregată în particule. "Te iubesc cu toții atomii mei" a devenit un slogan al fidelității cuantificate, o măsură care reflecta triumful rațiunii, dar și fragilitatea unei iubiri în căutare de certitudini formale. Iubirea postmodernă de simte în ADN, în celule.

 
Fiecare metaforă prelucrată în imaginarul colectiv și-a alipit sensuri ale absolutului. Frontiera lumii a fost întotdeauna un reper al infinitului. În antichitate, țărmul mării nu marca doar începutul pământului, ci sfârșitul cunoașterii. În Renaștere, corpul uman a fost conturat ca o frontieră a misterului. Mai târziu, revoluția științifică a împins granița în plan atomic. Frontierele lumii exterioare și ale microcosmosului au fost două etape ale aceluiași proiect epistemic: extinderea continuă a limitelor cunoașterii. Imaginarul colectiv a internalizat aceste repere pentru a concepe ideea de absolut.

În această mișcare circulară, iubirea a împrumutat de la religie aura sacră și caracterul inatacabil, iar de la știință speranța unei măsurători absolute. Din spațiul cetelelor cerești și din laboratorul omului modern a izvorât credința că iubirea poate fi eternă și unitară. 

Iubirea, ca sentiment al absolutului, se hrănește atât din elanul mitologic de altădată, cât și din rigurozitatea paradigmelor contemporane, ca un imperativ cultural: iubești perfect sau nu iubești deloc. Fără să ne dăm seama, iubirea noastră pare să se muleze pe forma lumii, așa cum o percepem. Mai precis, pe forma granițelor cunoașterii lumii. Iubirea noastră are forma universului nostru. 

Cele trei mari virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Le întâlnim citate în epistole, în predici şi în predania Bisericii, dar le regăsim mai profund acolo unde omul nu mai ştie ce să creadă, cui să se încredinţeze, ce sens să dea durerii. Le-am putea numi chiar „vitaminele sufletului”, subtile, esenţiale, imposibil de sintetizat în laborator, dar a căror absenţă se simte ca o anemie a fiinţei.

Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni – acel poem teologic despre iubirea care „nu cade niciodată” – ştim, de asemenea, cerinţa Bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice. Dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă. Nu sunt simple idealuri suspendate în eterul dogmei, ci ancore existenţiale.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Aceasta e prima treaptă a oricărei piramide a nevoilor, fie ea piramida lui Maslow sau cea din Evanghelie. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Economia e fragilă, sănătatea imprevizibilă, iar norocul capricios. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă, ca la Iov. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă şi impredictibilă, omul are nevoie de credinţă – nu ca dogmă, ci ca încredere liniştită în rostul lucrurilor. Ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6: este vorba despre „încrederea în cele ce încă nu se văd”, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate ireversibil.

Nu putem trăi fără dragoste. Dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Nevoia de afecţiune este mai adâncă decât nevoia de oxigen: copilul lipsit de îmbrăţişare moare, chiar dacă este hrănit. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Se naşte astfel o economie spirituală a iubirii, în care cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde. E reciprocitate morală, dar şi strategie psihologică.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi, adesea nescrisă dar resimţită: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Iar ca să creşti, trebuie să ai un „dincolo”. O proiecţie. O poveste despre tine în viitor. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un mâine, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar suportabil. Lipsa lui se numeşte deznădejde, care, în terminologia patristică, este păcat nu pentru că „încalci” ceva, ci pentru că încetezi să mai funcţionezi. Ea face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său. Nu întâmplător, în Evul Mediu, deznădejdea era considerată una dintre cele mai periculoase ispite demonice.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu virtutea credinţei. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. Tinerii cred în efort, în voinţă, în acţiune – dar nu le vine lesne să creadă că cineva veghează asupra lor fără un contract semnat. E uşor, în schimb, să nădăjduiască şi să iubească. Vederea orizontului şi dorul de celălalt sunt ale lor prin fire.

Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei. Nu pentru că nu o simt, ci pentru că li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă. Psihologia dezvoltării vorbeşte limpede despre egocentrismul infantil, dar Evanghelia, cu blândeţe, vorbeşte despre necesitatea educării inimii. Dragostea trebuie învăţată, nu doar primită.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust, ziua de mâine tot mai puţin promiţătoare. Uneori se agaţă de viziuni mărunte, de detalii, de amintiri. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Nu numai ei sunt în această stare. Oricine este văduvit de viitor moare lent.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului. Le putem reformula, dacă vrem, în termeni seculari, psihologici, existenţialişti sau chiar economici. Dar esenţa rămâne.

Într-o perioadă sau alta a vieţii, ne putem lipsi de câte una dintre ele. Suntem suficient de rezistenţi pentru asta. Dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii. Când dispare sensul, afectul şi încrederea în lume, omul se prăbuşeşte, chiar dacă e încă în picioare.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşte într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, sprijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune care reintroduce viitorul în ecuaţie.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii, acele „nopţi negre ale sufletului”, unde rugăciunea pare monolog şi viitorul, o glumă amară. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă (proiect de viitor). Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi încurajare, fie din exterior, fie dintr-un rezervor interior care nu s-a epuizat cu totul. Altfel, prăbuşirea devine sistemică.

Sufletul nu e doar o metaforă. E un mecanism viu. Şi cere, ca orice mecanism, combustibil. Aici, credinţa, dragostea şi nădejdea nu sunt simple „valori”. Sunt ceea ce face motorul să funcţioneze. Fără ele, viaţa se reduce la supravieţuire.

Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân

cu supunere

al DVoastre servitor

M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!