Există un gen de om în mâna căruia nu se ofilește nicio floare, care se înțelege cu pisicile și cu peștii, a cărui atingere vindecă și în preajma căruia tot ce e viu vibrează de libertate.
Există oameni care nu te fac niciodată să te simți prost, cărora le poți destăinui în principiu orice, care știu cât de mult să te judece și cât să te înțeleagă. Există oameni care fac lumea să funcționeze și la care suntem nevoiți să ne întoarcem periodic, ca la un izvor de bine.
Există oameni în jurul cărora totul înflorește. Ei vorbesc cu plantele și ele par să-i înțeleagă. Nu, nu sunt schizofrenici și nici nu au impresia că plantele sunt înzestrate cu abilități lingvistice. Dar ei sunt capabili să simtă o energie, o emoție pe care acel lucru viu îl transmite și sunt capabili să ofere și un răspuns. Ei comunică și tot ce e viu pare că le răspunde, iar tot ce nu e viu pare că prinde viață.
Acești oameni nu sunt niciodată grăbiți. Își permit luxul rar de a sta pe loc fără a fi înfrânți, de a asculta fără a pregăti un răspuns, de a privi fără a pofti. Sunt adesea confundați cu niște inși anodini, pentru că nu caută gloria, ci armonia. Nu vor să strălucească, ci să aline. Nu dau sfaturi, dar rostesc uneori propoziții care devin maxime în mintea celui ce le aude. Au un fel de a-și înclina capul când li se povestește ceva dureros, iar acea înclinare înlocuiește orice consolare verbală.
Sunt buni fără să fie molateci. Nu-ți cedează puterea, dar ți-o oglindesc. Nu sunt perfecți, nici măcar sfinți, dar au o înțelepciune a măsurii pe care nicio dogmă n-o poate imita. Nu poartă măști, nu caută să impresioneze. În schimb, te privesc lung și blând, ca și cum ar ști ceva despre tine pe care nici tu nu îndrăznești să-l afli.
Acești oameni par făcuți dintr-un aliaj diferit: răbdarea lor nu e strategie, ci natură. Nu o exersează. E în fibrele lor, în gesturile lor lente, în felul în care își scot telefonul din buzunar fără zgomot, în tăcerea lor care nu cere explicații. Sunt cei care te învață că tăcerea poate fi o formă de prezență mai intensă decât toate cuvintele.
Pe cât de rari, pe atât de necesari. Sunt cei care, într-o lume în care toți aleargă, știu să se oprească și să respire. Sunt cei care, când tu ești la capătul răbdării, ți-o împrumută pe a lor. Sunt cei care știu că uneori, tot ce trebuie să faci pentru a iubi un om e să nu-l grăbești.
Prin cruzimea naturii, acești oameni sunt adesea cei mai puțin iubiți. Cei mai puțin admirați. Cei mai puțin căutați. Nu pentru că le-ar lipsi ceva, ci pentru că trăim într-o lume care confundă adâncimea cu plictiseala și liniștea cu golul. Trăim într-o lume orbită de spectaculos, însetată de mister, fascinată de cei care par imposibil de atins și imposibil de înțeles. Acolo unde e foc, acolo se îngrămădesc privirile. Și tot acolo, de cele mai multe ori, ne ardem.
Ne atrag oamenii interesanți și intensi, oamenii care par să trăiască la limită, pe marginea prăpastiei, dar care, inevitabil, ne dezamăgesc. Nu întotdeauna, dar aproape invariabil, cei care ne fascinează sfârșesc prin a ne răni. Ne lasă fără vlagă, ca niște furtuni tropicale. Și după ce ne trece febra, ne dăm seama că am confundat fascinația cu dragostea și admirația cu adevărul.
Unde rămâne atunci să ne întoarcem? La cei calzi. La cei blânzi. La cei care n-au cerut niciodată nimic, dar au dat mereu totul. La oamenii cu răbdare infinită și necondiționată.
Dacă mai sunt acolo. Dacă nu i-am rănit deja prea mult, cu uitarea noastră, cu lipsa noastră de recunoștință, cu fuga noastră după stele căzătoare. Dacă nu i-am făcut să se închidă, încet, în ei înșiși, până când nici ei n-au mai știut cum să se dea lumii. Există niște oameni în mâna cărora nu se ofilește nicio floare, care se înțeleg cu pisicile și cu peștii, a căror atingere vindecă, în preajma cărora tot ce e viu vibrează de libertate și care, uneori, ne lasă cu zgomotul nostru, cu goana noastră, cu dorul de ceva ce nici n-am știut că avem.
Dorul de cei care au știut să ne aștepte, chiar și când nu meritam să fim așteptați.
