Virtutea umană versus realizarea profesională
În etica virtuții, excelența supremă constă în "a fi om" în sensul clasic, nobil al termenului. Aceasta presupune cultivarea unor valori intrinseci precum onoarea, curajul, devotamentul față de îndatoririle publice și private, disponibilitatea de a înfrunta moartea cu demnitate. Prin contrast, realizările profesionale, premiile, recunoașterea socială devin simple reducții și alienări specifice unor forme inferioare de existență. Când un individ se identifică total cu profesia sa, el riscă să-și piardă umanitatea autentică, transformându-se într-un instrument al propriei ocupații.
Roma Antică: privilegiul patricienilor
În societatea romană antică, patricienilor le era rezervat privilegiul special de a practica diverse activități fără a se defini prin acestea. Un patrician putea să scrie cărți fără a deveni "scriitor", să conducă armate fără a se reduce la statutul de "general", să administreze proprietăți agricole fără a se considera "fermier". El rămânea înainte de toate un "vir" (bărbat în sensul nobil, nu simplu "homo"), o ființă umană completă care, printre altele, se dedica și unor activități specifice. Identitatea sa fundamentală transcendea orice ocupație particulară.
Paradoxul contemporan
Logica ar fi dictat ca, odată cu creșterea bunăstării generale a umanității, acest privilegiu să devină accesibil tuturor. Realitatea demonstrează însă contrariul. În societatea actuală, doar cei aflați la baza ierarhiei sociale, cei care "își câștigă existența" cu salarii minime, par să mențină această separare între identitate și profesie - nu din alegere, ci din necesitate. Cu cât urcăm pe scara socială, cu atât constatăm o identificare mai puternică a indivizilor cu ocupația lor, cu titulatura profesională, cu realizările și recunoașterile obținute.
Omul modern de succes nu mai este "un om care face afaceri", ci "un om de afaceri"; nu mai este "o persoană care predă", ci "un profesor"; nu mai este "cineva care scrie", ci "un scriitor". Identitatea sa se confundă cu eticheta profesională, reducându-i astfel dimensiunea umană la un simplu rol social.
Consecințele alienării profesionale
Această confuzie între a fi și a face generează o fragilitate existențială profundă. Când identitatea este construită exclusiv pe realizări externe, orice eșec profesional devine un eșec personal devastator. Pensionarea, pierderea unui post, nereușita într-un proiect nu mai reprezintă simple evenimente în traiectoria vieții, ci crize identitare majore care pot conduce la depresie, anxietate, pierderea sensului existențial.
În plus, identificarea cu profesia conduce la o unidimensionalitate a persoanei. Complexitatea ființei umane, cu multiplele sale fațete, aspirații, capacități, se reduce la un singur aspect, sărăcind astfel experiența umană în totalitatea ei.
Redescoperirea privilegiului umanității autentice
Provocarea omului contemporan constă în redescoperirea privilegiului de a fi pur și simplu om, dincolo de orice realizare exterioară. Aceasta presupune cultivarea virtuților clasice - onoarea, curajul, înțelepciunea, moderația - dar și conectarea la propriile resurse interioare, la bucuriile simple ale existenței, la relațiile autentice cu ceilalți.
Paradoxal, muncitorii cu salarii minime ne oferă o lecție prețioasă: capacitatea de a separa ceea ce facem de ceea ce suntem. Ei ne amintesc că munca reprezintă doar un aspect al existenței, nu esența ei. Adevărata excelență umană nu constă în acumularea de titluri, funcții sau premii, ci în cultivarea acelor calități care ne definesc ca ființe umane complete.
În final, adevăratul privilegiu al omului modern ar trebui să fie capacitatea de a spune, asemenea patricianului roman: "Sunt un om care, printre altele, practică această profesie", și nu "Sunt profesia mea". Doar astfel putem depăși alienarea contemporană și ne putem reconecta la esența profundă a umanității noastre.
