13_02

Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele. Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi. Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. 

Apoi, şi-a împușcat iubita prin ușa închisă a băii, de Ziua Îndrăgostiților. Patru gloanțe trase cu precizie, fiecare lovind în plin. Patru gloanțe trase de același om pe care lumea îl numea „Blade Runner”, întruchiparea speranței pentru toți cei care „au pornit cu un handicap”.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului? E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

Oscar Pistorius nu este o anomalie. Este o regularitate trecută sub tăcere. Lance Armstrong, o altă legendă, cancer, revenire miraculoasă, șapte Tururi ale Franței, demascat ca un impostor dopat până în măduvă. Britney Spears, idolul adolescenței americane, sfârșește sub tutela tatălui, captiva propriului succes. Michael Jackson, regele pop-ului, transformat în spectacol patologic al propriei decăderi. A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni. Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre. Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Nimic din toate acestea nu e întâmplător. Eroismul, în versiunea sa mediatică, a devenit o religie seculară. Se promit miracole dacă „muncești mai mult decât ceilalți”. Dacă „îți depășești limitele”. Dacă „nu te lași niciodată”. Dar poate că unele limite există tocmai pentru a ne păzi umanitatea. Poate că nu toate sacrificiile sunt nobile. Poate că nu orice „reușită” e demnă. Adevărul dureros e că nu performanța ne definește ca oameni. Nu celebritatea. Nu gloria. Nu recordurile. Ci modul în care îi tratăm pe ceilalți când nimeni nu se uită. Felul în care iubim, iertăm, protejăm, renunțăm. Umanitatea nu e un show. E ceea ce rămâne când reflectorul se stinge.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare. Poate că e timpul să reconsiderăm paradigma. Să nu-i mai învățăm pe copii să se „afirme”, ci să se înțeleagă. Să nu-i împingem spre excepționalitate, ci spre echilibru. Să nu le mai punem pe umeri povara gloriei, ci bucuria firescului. Poate că într-o bună zi vom învăța să admirăm nu doar oamenii care „se ridică spectaculos”, ci și pe cei care trăiesc frumos în liniște. Pe cei care nu au nimic de demonstrat. Pe cei care știu că uneori e mai greu să fii simplu decât să fii celebru.

Poate că vom învăța că măreția nu e în a ajunge departe, ci în a rămâne întreg.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."