O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere

Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  

Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Avem nevoie de o piață a ideilor

Tema revine periodic. În cartea sa, care urmează să fie reeditată sub titlul: „De ce nu avem o piață a ideilor”, Patapievici arată că, la noi, începând din secolul al XIX-lea, cultura a fost concepută și percepută sub aspectul de cultură generală. Cu alte cuvinte, a fi cult a însemnat la noi să fi citit literatura și istoria de manual. De altfel, se observă că, la noi, unde literatura și istoria se discută și se dezbat, aceste domenii se prezintă bine, la fel ca și religia. Acestea sunt domenii în care, chiar și față de țări dezvoltate, ne putem propune performanța și asuma competiția.

Pornind de aici, de la trunchiul gros al culturii generale, ar fi fost firesc să se constituie și ramuri puternice ale culturii specializate: filozofie, științe, matematici. În aceste domenii, România nu a dus deloc lipsă de creiere mari, însă ideile lor nu au fost introduse în spațiul dezbaterii. În gazetele noastre, la radio, la televiziune, în orice fel de agoră românească, cultura specializată nu s-a regăsit. Nu mi-ar ajunge spațiul acestui text dacă ar fi să enumăr piscurile culturii realiste românești despre care am auzit cu toții, dar despre ideile cărora nu știm nimic.

Cărți de popularizare a științei la noi nu s-au scris. Și Einstein, ca să dăm un exemplu la repezeală, a fost atras către știință tocmai prin astfel de lucrări.

Urmărim, prin Internet, dezbaterile, conferințele publice, discuțiile televizate, interviurile cu personalități din lumea ștințelor, artelor, filozofiei sau tehnologiei pe care le organizează americanii, englezii, francezii și alții. Prindem, uneori, traduceri românești ale unor lucrări actuale, de cele mai multe ori însă acestea doar completează lecturile în limbi străine și în format electronic. Și observ, într-adevăr, că majoritatea celor interesați de ramuri specializate ale culturii, nu reprezintă o comunitate, nu dispune de agore și forumuri, ci este alcătuită din indivizi izolați și tăcuți, care ori se risipesc aici, ori pleacă în străinătate. 

Avem nevoie de adevăr în spiritul public

Se știe că fiecare dintre cele două emisfere cerebrale are un set de funcții distinct. În vreme ce una se ocupă cu numere și cuvinte, bunăoară, celeilalte îi revin, spre procesare, imaginile și sunetele. Dacă am folosi această analogie, am putea spune că avem, în România, o cultură publică fără o serioasă parte din creier. Suntem cvasidecerebrați. De exemplu, toată matematica românescă se află ascunsă în capetele câtorva inși cu care nu vorbește nimeni. Vedem cu toții că olimpicii noștri la matematică sunt niște ciudățenii în spațiul educației românești.

Patapievici remarcă dihotomia la nivelul expresiei culturale: „După cum limbajul articulat separă gândirea de sentiment, limbajul argumentativ este principalul instrument de discriminare între gândirea «participativă» a culturii generale (pentru care totul cade sub categoria binelui şi a frumosului) şi gândirea «critic-disociativă» a culturii ideilor (pentru care există numai adevăr şi fals). Or, a căuta să distingi între adevăr şi fals înseamnă a separa inteligenţa de sentiment şi argumentul de retorică.”

De altfel, adevărul este singurul imperativ și la Maiorescu (citez din același text celebru, „În contra direcției de astăzi în cultura română”, 1868): „...atâtea alte foi literare si politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma și cuprinsul lor, fiindcă trăiesc într-o atmosferă stricată și se inspiră de ideile si de simțămintele ce caracterizează marea majoritate a «inteligențelor și anteluptătorilor» români. Viciul radical în ele, și, prin urmare, în toată direcția de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.”

Astăzi, avem nevoie, mai mult decât oricând, de o reinventare a acestui spirit public. Avem nevoie de dezbatere de idei, nu de persoane. Avem nevoie de teorii și de informații de calitate din toate zonele cunoașterii. Avem nevoie de proiecte. De management. De idei.

Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

La limita firescului

Conceptul de accident, provenit din filozofia greacă, desemnează ceva care nu ţine de esenţa lucrurilor, care nu face parte din natura acestora, ceva întâmplător, la marginea existenţei, la limita lumii logice, nefiresc, paranormal. Aşa precum povestirile lui Stephen King.

Amănuntele accidentului suferit de marele scriitor sunt bine descrise pe Wikipedia: «În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meşteşugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieşit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a maşinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea şerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deşi era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept şi o tăietură la scalp. După cinci operaţii în zece zile şi terapie fizică, King şi-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârşitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să şadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.»

Smith, şoferul camionetei, a murit în somn un an mai târziu, în data de 21 septembrie 2000, care este, întâmplător, ziua de naştere a lui Stephen King. Iată o coincidenţă demnă de dramele paranormale ale acestui autor. Dacă derulăm filmul înapoi, din acest punct, aflăm că, în momentul în care a fost limpede că va scăpa cu viaţă, una dintre primele preocupări a fost să cumpere Dodge-ul care l-a lovit. Pe de o parte, ar fi vrut să îl distrugă cu barosul. Pe de altă parte, dorea să nu ajungă obiect de licitaţie.

King a fost întotdeauna un om cu viaţă simplă. A rămas să locuiască acolo unde s-a născut, în Maine, un stat în care nu s-a întâmplat niciodată nimic, în care viaţa decurge banal, oamenii sunt cu toţii aşezaţi, tăcuţi, anonimi. A fugit întotdeauna de interviuri şi popularizare. Scrisul pentru el a fost mereu un efort tăcut, intens, acribic, nicidecum o aventură. La fel şi viaţa de zi cu zi.

Din copilărie el începuse să scrie şi chiar să îşi vândă lucrările. Nici măcar la colegiu nu s-ar fi dus dacă nu era dorinţa mamei. Lui, oricum, colegiul nu i-a folosit la nimic în carieră. Erau oameni săraci, o mamă singură cu doi băieţi. Tatăl îi părăsise când Stephen avea doi ani. După ce a terminat liceul, el trebuia oricum să muncească 8 ore pentru traiul lor. Colegiul mai mult l-a încurcat. Însă mama lui avea această dorinţă, să-i facă băiatul facultate şi, deşi convins de inutilitatea demersului şi copleşit de efortul studiilor făcute în paralel cu munca, s-a dus şi a obţinut bursa. Explicaţia lui: mama a fost o femeie care nu a avut niciodată nimic; măcar atâta lucru merita şi ea.

Succesul lui Stephen King ca scriitor a depăşit orice posibilitate de definiţie. E uriaş. E paranormal de uriaş. Contrastul cu viaţa retrasă de Maine nu poate fi mai mare. Ar fi fost culmea ca, acum, maşina care aproape i-a pus capăt carierei şi vieţii să ajungă obiect de veneraţie pe e-Bay. Aşa încât a distrus-o. Cât timp a fost în spital, şansele lui de a supravieţui şi apoi de a reveni la o viaţă normală păreau minime. Dar el a fost conştient tot timpul. Cu atât mai grotesc şi obsesiv s-a format în mintea lui filmul horror al accidentului.

În liniştea aceea de început de lume, brusc şi halucinant, se făcea că se află cu oasele zdrobite şi cu toată viaţa zdrobită, într-un şanţ. Nu avea nici măcar posibilitatea să se enerveze. Cel care într-o fracţiune de secundă îi spulberase existenţa creatoare i-a apărut deasupra ochilor. Nu putea să-i spună nimic, nu putea să se mişte, dar auzea şi vedea mai intens ca niciodată. Timpul se dilatase enorm. Smith şi-a aprins o ţigară, calm, incredibil de calm, şi a oftat a pagubă, spunând un singur lucru, la fel de paranormal ca toată această poveste: “Ăsta e norocul meu. Dintre toţi locuitorii din Maine, eu omor singura celebritate!”.

Sonetul 66 de Shakespeare

23 aprilie este ziua în care marele nostru poet universal a coborât din Univers printre noi, dar şi ziua înălţării sale la cele universale.

Versiunea Quatro 1609

Shakespeare's Birthplace (foto: Mihai Cuza)

Tired with all these, for restful death I cry,

As to behold desert a beggar born,

And needy nothing trimm'd in jollity,

And purest faith unhappily forsworn,

And gilded honour shamefully misplac'd,

And maiden virtue rudely strumpeted,

And right perfection wrongfully disgrac'd,

And strength by limping sway disabled

And art made tongue-tied by authority,

And folly, doctor-like, controlling skill,

And simple truth miscall'd simplicity,

And captive good attending captain ill:

Tir'd with all these, from these would I be gone,

Save that, to die, I leave my love alone.

Traducerea lui Mihai Cuza

Scârbit de toate astea aș muri

Decât să văd prostia răsfăţată

Și competenți născuți spre a cerşi

Și nevinovăția înșelată,

Și cinstea transformată în păcat,

Şi trupul pur vândut în murdărie,

Și ce-i perfect, perfect denaturat,

Şi forța prinsă-n chingi de viclenie,

Şi falsa libertate la cuvânt,

Și adevărul clar numit capriciu,

Și doctori care n-au discernământ,

Și-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Dar chiar de-n moarte aș uita de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducere (2) de Mihai Cuza

Implor odihna morţii, prea scârbit

să văd cel bun că e născut să ceară

şi cel netrebnic că e ghiftuit

şi cel curat că e făcut de-ocară

Şarlatania ridicată-n rang,

Neprihănirea bestializată

şi caracterul răsplătit cu ştreang

Şi-ambiţia mişeleşte sfârtecată

Talentul de putere-i cenzurat

Şi măiestria în puhoi pierdută,

Concretul - ca nălucă denunţat

Şi sfântul e îngenuncheat de brută

Dar chiar de-aş vrea să mor, sătul de toate,

Nu-mi las iubirea în singurătate.

Traducerea lui Ion Frunzetti

Scîrbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa - marfă, legea sub blestem.

Onoarea - aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei tîrguită,

Desăvîrşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia - dascăl la cuminţi

Şi adevărul - semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scîrbit de tot, de toate mă desprind,

Doar că, murind, fac rău iubirii mele.

Traducerea lui Gheorghe Tomozei

Scîrbit de tot, izbava morţii chem,

cel drept cerşeşte, laşul îşi arogă,

nevolnic, a magnificenţiii togă

şi gîndul pur se stinge sub blestem.

Cinstirea-i împărţită grosolan,

e pîngărită casta feciorie,

perfecţiunea-i frîntă de urgie

şi-ngenuncheat, orice sublim elan.

A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

Scîrbit de tot, m-aş stinge fără glas,

dar dragostea, murind, cui să o las?

Traducere de Dan Grigorescu şi N.Chirică

Sătul de toate, caut tihna morţii,

Să nu mai văd slăvit pe cel nemernic,

Şi pe sărac cerşind în faţa porţii,

Şi pe cel rău hulind pe cel cucernic,

Şi pe cinstit de cinste avînd teamă

Şi fecioria pradă umilinţei,

Şi împlinirea neluată-n seamă,

Şi forţa la cheremul neputinţei,

Şi artele de pumn încăluşate,

Şi doctor raţiunii, nebunia,

Şi adevărul simplu, simplitate,

Şi binele slujind neomenia!

Sătul de toate, toate le-aş lăsa,

Dar dacă mor cui las iubirea mea?

Traducerea lui Petru Rezuş

De toate dezgustat, strig după moarte,

cînd văd cerşind pe omul drept şi pur,

pe sec şi ticălos ajuns departe,

credinţa dalbă stinsă de sperjur,

onoarea scumpă - lucru de ocară

şi fecioara - marfă de vîndut,

desăvîrşirea stînd umil la scară,

puterea oarbă zăngănind din scut,

iar arta la sătui netrebnici - roabă

ştiinţa - ucenică a prostiei,

spunînd minuni pe cel cu mintea slabă

şi binele slujindu-i mişeliei.

Scîrbit de toate, ca să mor aş vrea,

dar, mort, ar ispăşi iubirea mea.

Traducere de Nicolae Pintilie

Sătul de tot spre-a morţii tihnă ţip -

Să nu-l mai văd pe vrednic cerşetor,

Pe mărginit gătit în falnic chip,

Credinţa dată relei sorţi de zor

Şi cinstea-mpodobită ruşinos

Şi fecioria pîngărită-oricînd

Şi chiar desăvîrşirea dată jos

Şi dreptul sub puterea şchioapă stînd

Şi graiul artei sub căluş închis

Şi nebunia doctor pe dibaci

Şi adevărul nerozie zis

Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

Sătul de tot, să scap de tot aş vrea,

Ci, mort, stingheră-mi las iubirea mea.

Traducerea lui George Pruteanu

Lehămetit de tot, aş vrea să mor:

Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,

Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,

Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,

Onoarea - aur fals, înşelător,

Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor

Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,

Cuminţii - bănuiţi de nebunie,

Curatul adevăr - numit prostie,

Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,

Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

Traducere (3) de Mihai Cuza

Murind m-aş mai reface, obosit

de râtănia-n mofturi răsfăţată

şi de nobleţea pusă la cerşit

şi de sinceritatea-njunghiată,

De frauda tratată cu onoare

Şi trupul pur mânjit de grea ruşine,

De etica zdrobită în picioare

Şi curvele care se dau virgine

Şi de talentul rupt cu pumni în gură,

De adevărul dus la sacrificiu,

Maestrul terfelit de stârpitură

şi-Evlavia-nchinându-se la Viciu.

Şi chiar de-n moarte aş pleca spre bine,

rămân pe lume numai pentru tine.

Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale a trăit câţiva ani în Europa. 
A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

O lecţie dintre cele mai favorabile

O mare parte dintre noi, cei care gândim direct în româneşte, îşi dă seama că lumea n-ar fi fost ce este fără Eminescu. O bună parte din această parte ştie că, pentru noi, Eminescu n-ar fi fost ce este fără Perpessicius.

Îmi amintesc seara aceea ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut aproape 20 de ani de-atunci. Mă prefăceam că învăţ la Română. Bunicul a intrat în cameră, m-a întrebat ce am, i-am spus că Perpessicius şi i-am povestit, pe scurt, ce ştiam de la şcoală, că se numea Dumitru Panaitescu, era ciung de mâna dreaptă şi a transcris toată poezia lui Eminescu pentru a-şi face scrisul cu stânga, chestie care l-a făcut expert în materie şi aşa mai departe.  

Nu era ciung, mi-a spus Bunicul. Avea braţul inert. Îl contrazic, așa ne-a spus profa. Mă contrazice și vine cu cartea la mine să îmi arate o poezie. Uite, zice:

Două mâini valide-ar fi
Insuficiente
Să te mângâi, Fatma, şi
Să-ţi fac complimente

Din nefericire, vai,
Dreaptă, eşti inertă,
Când ar trebui să sai
Extrem de alertă

Să o mângâi lin pe-obraz,
Să-i aşterni covoare,
Trandafirul de Şiraz,
Minunata floare...

Dar să-l rog pe Briareu
N-ar fi o idee?
Să-l implor, ca pe un zeu,
Doar un braţ să-mi deie

Dintr-o sută ale lui
De-i erou de marcă
O să-i dea schilodului,
Mai ales că-i clar că

Două mâini valide-ar fi

Insuficiente

Să te mângâi, Fatma, şi

Să-ţi fac complimente.

Poezia m-a impresionat foarte tare, pentru că la 17 ani, cu "steaua Singurătăţii" deasupra, o astfel de poezie... vă rog frumos să recunoaşteţi că e cu totul excepţională. Dovadă e şi faptul că mi s-a fixat în suflet (era să spun minte, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect) şi a rămas în aceeaşi formă până acum.

De altfel, am căutat-o pe Internet, n-am găsit-o, cartea e la Bunicul acasă, aşa că nu mi-a rămas decât s-o transfer direct din mine în blog. Nu este o referinţă validă, aşadar, până n-o verificaţi împotriva textului tipărit. Interesant: titlul poeziei nu mi-l amintesc.

Îmi aduc perfect aminte însă cum am răsfoit cartea aceea pe care Bunicul mi-a lăsat-o în cameră şi a plecat. Lecţia de literatură de la şcoală se referea la "Eminesciana" şi-l privea pe critic, nu pe poet. Dar eu nici nu ştiusem măcar că a fost poet. Îmi amintesc mirarea că un scriitor atât de dator lui Eminescu poate avea un glas atât de propriu, de distinct. Lecţia mea de literatură (şi nu numai) a fost asta. 

Discuţia care a urmat a fost ca un interviu pe care i l-am luat Bunicului, eu fiind fascinat. El a fost niţeluş deranjat că mă interesează mai mult chestiunile de suprafaţă decât lecţia de critică, serioasă. Aşa e Bunicul, serios, îl interesează adâncimile, la care cei cu "plămâni" normali nu pot să respire.

Cum însă aş fi putut refuza exact partea frumoasă, crema întregii poveşti? Îmi mai amintesc de acest calambur atât de sensibil: "Pe deal şi vale soarele apus/ A pus o brumă fină de-nserare/ Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus/ Nici un cuvânt de adorare". Reiau şi aici remarca privitoare la autenticitate.

Şi cum să nu-mi amintesc, cu o claritate intensă, ce surprins am fost, ca la o sperietură, când, dorind să las cartea deoparte, am văzut pe pagina de gardă acel scris de mâna stângă inconfunabil. Scrisul de mână al lui Perpessicius însuși! Iscălitura lui personală în mâna mea! De unde are Bunicul aşa ceva? De ce nu a început cu asta când mi-a adus volumul?

Am "fotografiat" dedicaţia aceea cu o emoţie rară şi fără precedent: "Lui Grigore Cuza, în amintirea unei dimineţi dintre cele mai favorabile, cu mulţumiri pentru extrema bunăvoinţă, devotat şi cordial omagiu, Perpessicius".

Există Dumnezeu?

Dacă răspund cu da sau cu nu ce risc? se întreabă cei ispitiţi astfel. Sunt iraţional, mistic şi arhaic dacă spun că există, sunt imoral, anarhist şi rătăcit dacă spun nu.

Ceea ce cred cu adevărat este că întrebarea în sine ocoleşte inteligenţa. Ea se exprimă într-o lume construită de oameni în termeni filozofici despre concepte religioase. Este un macrosofism.

Mă amuză, în cel mai bun caz, zelul celor care sunt atât de convinşi ei că Dumnezeu există încât sunt dispuşi să-i acuze pe naturalişti de păcatul opiniei proprii. De ca şi cum ar exista o definiţie obiectivă. Ce le poţi spune? Învaţă-mă tu, lumină a lumii, pe care dintre miile de concepte de divinitate trebuie să-l recunosc ca existând în lumea fizică?

Fireşte, credinţa nedublată de gândire corectă, emanată dintr-o lume trecută a comunităţilor întemeiate religios în actualitatea seculară, degenerează în habotnicie şi fanatisme care nu mai pot stârni râsul, decât dacă vorbim de un râs satanic. 

De asemenea, desconsiderarea valorilor religioase este o impietate cu două chipuri urâte. Unul este îndreptat împotriva tradiţiei, istoriei şi culturii. Acesta e purtat nu numai de adversarii atei ai instituţiilor religioase, nu doar de blestemaţii demolatori de biserici, ci şi, paradoxal, de membrii bigoţi ai unei biserici în contra altor confesiuni.

Într-o lume care poate privi peste graniţe, uitătura îngustă şi şaşie în gard a dogmatismului dezgustă. 

Al doilea chip este al desconsiderării evoluţiei spirituale individuale şi libere în orice fel de sistem de credinţă. Această atitudine nu diferă în esenţa ei de aceea care acuză delictul de opinie.

Pascal era un gânditor liber când îşi nota: "Dumnezeu al lui Avraam, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu al înţelepţilor şi savanţilor". De ce? Pentru că, din perspectiva psihologică, să-i spunem sufletească (ψυχή), un Dumnezeu impersonal nu are sens.

Pot eu să spun că rugăciunile oamenilor, nu doar de azi, ci din totdeauna, sunt doar apucături schizofrenice? Pot eu să spun că am apărut într-o lume de amăgiţi, care au luat drept adevăr personal toate bazaconiile înşirate de şlehte de şarlatani ce s-au numit părinţi şi au inventat apostazia ca tiranie a minţilor? Nu pot. 

Sfinţenia lăcaşului de cult, a rugăciunii tăinuite sau împărtăşite, chiar şi a cosmologiilor pilduitoare se simte. Este. Ce sens are întrebarea dacă Dumnezeu există în acest context? Mergi acolo şi fii acolo şi numai tu ştii ce taine îţi vor ajunge la moalele sufletului. Dar vei putea gusta în acelaşi timp istorie şi cultură în stare pură, conservată în timp.

Din interiorul religiei aşadar, nu poţi întreba dacă există Dumnezeu. Un preot rătăcit a scăpat în livada lui Arghezi, demult, prosteasca întrebare, la care autorul "psalmilor" i-a răspuns cu o întrebare mult mai practică: "Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?"

În lumea guvernată prin legi ale statului, sensul etic al întrebării devine derizoriu, căci un om "fără Dumnezeu" nu mai înseamnă om fără lege, fără morală, fără valori de comportament comune cu ale restului colectivităţii. Ce gravă confuzie păstrată de tradiţionalismul cu pretenţii de tradiţie! Întrebarea cu rost este: Există legile statului, sunt ele în vigoare, sunt obligatorii şi pentru tine? Altfel nu putem da temei convieţuirii.

A filozofa la chestiune e la fel de inutil, de vreme ce categoria transcendenţei, deosebită de existenţă a fost descrisă şi definită din Antichitate. E pur şi simplu păcat că sunt lăsate să umble libere prin lume capete atât de neinstruite în problemele care ne interesează pe toţi încât să lege două noţiuni atât de distinct separate ca registru. E ca şi cum ai decide validitatea matematicii după, ştiu şi eu, culoarea numerelor sau aşa ceva.

Există în artă, în literatură, în filozofie, în cugetările şi explicaţiile de zi cu zi ale oamenilor. În ştiinţă, ipoteza unui Dumnezeu personal nu e foarte folositoare. Dacă ne întrebăm cum a apărut Universul, opinia mea e că mult mai prudent este să ne adresăm dovezilor şi probelor decât opiniilor înguste ale Antichităţii.

Dacă este însă vorba de a găsi un rost sau un sens al vieţii în funcţie de răspunsul la această întrebare, atunci opinia mea este şi mai tranşantă: fiecare om, individual şi personal, este chemat să dea un sens propriei vieţi. Suntem responsabili. Adică în stare de a da răspuns.

Nu putem aştepta ca răspunsul să ne pice din cer, nici la propriu, nici la figurat. Cu atât mai mult cu cât "iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", cum spune Luca evanghelistul. 

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!