Există un cor de voci care nu cântă, ci claxonează în capul tău. Îi zicem, cu o reverență tâmpă, societate. Nu pentru că e civilizată, ci pentru că așa se autointitulează, ca un infractor care-și zice „om de afaceri”. Acest cor are o misiune clară: să-ți bage în creier, cu forța și veselia unei parade de carnaval prost organizate, idei despre cum ar trebui să fii.
Una dintre ele sună așa: berea e viață. O spui și tu, cu gura uscată de conformism, deși primul tău contact cu lichidul a fost un act de autoagresiune cu spumă.
Gustul? Groaznic. Oțet turnat peste pelin. Dar cine mai are încredere în papile? Vocea majorității te ceartă: Cum adică nu-ți place berea? Ești cumva... diferit? Într-o lume în care originalitatea e permisă doar în limitele paletei Pantone și a opțiunilor de milkshake vegan, răspunsul corect e: îmi place, sigur că da.
Așa apare salvarea: radlerul. Băutura care nu e bere, dar poartă numele cu tupeul unui impostor care se dă nepotul unui rege. E dulce, e acrișor, nu are nicio legătură cu amărăciunea berii, dar vocile se uită la tine complice: Merge. E tot bere, dar mai... evoluată.
Aceeași logică pervertește și fumatul. Țigările adevărate – acele bastoane sinistre de tutun ce miros a război și disperare – sunt acum înlocuite de bețișoare parfumate, roz, mentolate, mai aproape de lumanările decorative decât de viciu. Dar și astea sunt țigări, spun vocile, pentru că le ții între degete și expiră ceva abur.
Ce trăim nu e emancipare, ci dizolvare. Nu e progres, ci cosmetizare a neputinței. Vrem să fim duri, dar fără disconfort. Să bem, dar să nu ne piște gâtul. Să fumăm, dar să nu miroasă. Să tragem de fiare, dar fiarele să fie roz, moi, pufoase și să semene cu deserturile unui copil crescut de influenceri.
Timp de milenii, oamenii adevărați au ridicat civilizații cu spinarea, nu cu discursuri. S-au luptat cu natura, cu sălbăticia, cu moartea. Când trăgeau linie la sfârșit de zi, aveau nevoie de ceva dur, greu, bărbătesc, nesuferit dar autentic: o bere rece și o țigară proastă.
Noi? Ne trezim obosiți de la atâta somn, ne teleportăm în birouri open-space unde ne dăm burnout cu Excel și PowerPoint, socializăm prin emoticoane și ne speriem de termene ca de bombe cu ceas. Iar seara, ne revendicăm eroismul urban cu o radler light și o țigară aromată ca o gumă de mestecat pentru fetițe de 14 ani.
Ne spunem că merităm. Pentru că am avut o zi grea. Ne-a certat șeful. Ne-a picat netul. Am avut trei meetinguri inutile și ne-a făcut cineva mansplaining pe Teams. E timpul pentru o recompensă!
Și iat-o: o sală de sport! O sală de lux, cu lumină ambientală, muzică de lift, saună cu eucalipt și gantere de o jumătate de kil, cauciucate, sferice, ergonomice, delicate și roz ca niște macarons parizieni.
