Lumea de azi cu toți oamenii ei în 7 pagini

Un bibliotecar anonim ne povestește în șapte pagini, sub semnătura literară a lui Borges, cum arată Biblioteca. Borges deschide povestea cu o propoziție de genul documentarelor științifice: „Universul (pe care alții îl numesc Biblioteca) este compus dintr-un număr indefinit, și poate infinit, de galerii hexagonale." Această bibliotecă este un univers total. Fiecare cameră are 4 pereți cu rafturi, fiecare raft are câte 32 de cărți, fiecare carte are 410 pagini, fiecare pagină are 40 de rânduri, fiecare rând, 80 de caractere. Iar alfabetul conține 25 de simboluri: 22 de litere, spațiul, punctul și virgula. Un univers finit în structură, dar infinit în conținut, pentru că, prin combinații, el cuprinde în mod necesar toate cărțile care au fost și care vor putea fi vreodată scrise. Inclusiv cele complet greșite, contradictorii, blasfemice, tăcute sau complet absurde.

„Toate cărțile posibile, pe toate limbile posibile, cu toate erorile posibile, toate adevărurile posibile și toate falsurile imaginabile există deja." Biblioteca devine astfel o metaforă matematică a totalității informației. Este o lume finit generată, dar infinit de vastă în conținut. O lume în care orice enunț poate fi formulat și unde fiecare enunț este condamnat să rămână îngropat sub tone de nonsensuri.

Cele mai multe cărți sunt complet incoerente: înșiruiri de litere fără sens. Dar datorită spectrului probabilităților, între aceste aberații se află și toate operele literare scrise vreodată, toate versiunile alternative ale acelorași opere, fiecare biografie posibilă, inclusiv a ta, fiecare interpretare și negare a acelei biografii, manualul care explică cum să găsești Cartea Adevărului, dar și milioane de falsuri ale acelui manual. Această hiperinflație a semnificației face cunoașterea indistinctă de confuzie.

Cei care trăiesc în acest univers sunt bibliotecari fără altă lume în afară de rafturi. Trăiesc acolo. Mor acolo. Caută acolo. „Multe au fost descoperirile acestor cercetători: s-a stabilit că toate cărțile au aceeași lungime; că fiecare carte este unică; că, undeva, trebuie să existe o Carte Totală care să conțină cheia celorlalte..." În fața acestei lumi infinite, reacțiile oamenilor se diferențiază. Dar nu prin ce știu, ci prin cum suportă abisul semantic. Borges descrie ereticii ca fiind cei care ard cărți inutile pentru a „curăța" biblioteca. Fanaticii sunt cei care cred că posedă Cartea Adevărului și îi ucid pe ceilalți. Nihiliștii se sinucid, ca victime ale deziluziilor epistemice, iar superstițioșii vânează cartea-cheie, un volum care ar conține indicele tuturor celorlalte cărți. „Unii au postulat existența unei cărți, Carte Totală, cartea tuturor cărților. Se spune că ea este gardianul sensului."

Biblioteca are și camere inaccesibile, spații misterioase, uneori cu oglinzi care reflectă infinitul, cu rafturi goale sau cu cărți scrise în limbi necunoscute. Borges lasă să se întrevadă o geometrie mistică: „Cei care susțin că Biblioteca este nelimitată postulează că, undeva, trebuie să existe un centru. Dar nimeni nu l-a găsit." Este o aluzie transparentă la ideea de transcendență inaccesibilă. Fiecare căutător crede că există un centru. Dar acest centru este poate o iluzie.

Naratorul însuși nu mai caută. Sau, mai exact, caută fără speranță. El nu este un nihilist, dar nici un credincios. Este un soi de stoic al cunoașterii. „Ca toți oamenii din Bibliotecă, am căutat sensul. Nu l-am găsit. Dar cred că trebuie să existe."

Povestea se încheie fără catharsis. Nu există revelație, nu există găsirea Cărții. Dar Borges încheie cu o frază enigmatică și aproape poetică: „Biblioteca este infinită și periodică. Dacă un etern călător o străbate în orice direcție, confirmarea unei ordini i se va revela, mai devreme sau mai târziu." Ordinea nu este garantată, dar este posibilă. Haosul poate fi perceput ca ordine dacă ai răbdarea unui nemuritor. Sensul nu știm dacă există, dar poate fi generat prin repetiție, răbdare și credință.

„Biblioteca din Babel" este o povestire imposibil de rezumat în mod liniar. E un text care se autosabotează, care conține în el însuși refuzul de a fi înțeles prea ușor. În doar șapte pagini, Borges ne oferă un univers în care cunoașterea este infinită, dar inoperabilă, adevărul este garantat matematic, dar imposibil de verificat, sensul este promis, dar niciodată oferit, în vreme ce omul este liber să caute, dar condamnat să nu găsească.

Este cea mai densă metaforă literară despre epoca hiper-informării, despre suprasaturația epistemică, despre speranța ironic-lucidă de a mai găsi, din când în când, o pagină care să pară adevărată. Într-o lume în care fiecare click e o filă deschisă într-o bibliotecă infinită, Biblioteca din Babel nu mai este o ficțiune. Este autobiografia secretă a fiecărui utilizator de internet.

Biblioteca din bibliotecă

Jorge Luis Borges (1899–1986), argentinian de origine, este autorul care și-a imaginat infinitul pe hârtia finită a povestirii. Crescut într-o familie poliglotă, Borges vorbea engleza înaintea spaniolei și descoperise Enciclopedia Britannica înainte de a împlini 10 ani. Nu este un scriitor sud-american tipic, în sensul magicului realist, ci un gânditor transnațional, un om care a respirat în același timp aerul bibliotecilor din Buenos Aires și pe cel al universurilor lui Schopenhauer, Berkeley și Pascal.

Orbirea sa progresivă, care s-a accentuat din anii 1950, nu l-a închis în întuneric, ci l-a obligat să vadă esențialul. Ca orb, nu se simte victimă, ci inițiat: „Nu pot citi, dar pot medita asupra lucrurilor scrise", spunea el. Este probabil singurul autor orb care a fost bibliotecar-șef al Bibliotecii Naționale a Argentinei. „Este o ironie divină: Dumnezeu mi-a dat, în același timp, 800.000 de volume și întunericul."

Această tensiune între lumina cunoașterii și orbirea concretă e un mod de a înțelege Biblioteca din Babel. Povestirea apare în 1941 în volumul El Jardín de senderos que se bifurcan, apoi este inclusă în Ficciones (1944), probabil cea mai celebră colecție a lui. Suntem în plină conflagrație mondială, iar umanitatea pare să fi descoperit nu doar bomba atomică, ci și abisul semantic al propagandei, al cenzurii, al relativizării adevărului. Într-un moment în care alți autori scriu despre război și disperare, Borges scrie despre cărți. De fapt, vorbește tot despre o apocalipsă, dar una semantică. „În această Bibliotecă există tot: istoria viitorului, autobiografia arhanghelului, catalogul fidel al Bibliotecii, mii și mii de cataloage falsificate, demonstrarea falsității catalogului fidel."

În anul în care naziștii invadau Iugoslavia, Japonia ataca Pearl Harbor și Statele Unite intrau în război, într-o cameră din Buenos Aires, un om aproape orb descria în șapte pagini labirintul în care ne-am trezit 80 de ani mai târziu. Ceea ce pare a fi o alegorie despre infinitul textual este, în realitate, un model epistemologic al epocii digitale, un arhetip al minții pierdute în surplusul de informație, un oracol tragicomic despre efectele colaterale ale hiperaccesului la cunoaștere.

Borges a înțeles ceva ce generațiile noastre încă se luptă să accepte, că atunci când orice este posibil, discernământul devine sacrul. Cunoașterea nu mai înseamnă descoperirea unei cărți, ci navigarea prin haosul tuturor cărților posibile. Textul este prezentat ca o relatare autobiografică a unui bibliotecar nenumit. Tonul este calm, cu o gravitate aproape religioasă. Dar limbajul este saturat de formule filozofice mascate. Spune că „există oameni care susțin că este inutil să cauți, fiindcă nimic nu poate fi găsit” și că „unii bibliotecari au ars cărți inutile. Alții s-au sinucis în fața absurdității sarcinii”. În fond, Borges nu scrie un text despre cărți. Scrie despre condiția umană într-o lume care nu mai poate fi sintetizată. El arată ce se întâmplă cu mintea umană când adevărul nu mai este ceva de găsit, ci doar de selectat.

Apare astfel figura mitică a Omului-Carte, acela care a găsit volumul ce conține Adevărul. Dar este doar o legendă. Sau poate o aspirație a fiecărui cititor. Infinitul, în Biblioteca din Babel, nu este o promisiune de universalitate, ci o capcană cognitivă. Borges era fascinat de Cantor și teoria mulțimilor, iar biblioteca este un construct inspirat direct din ideea de mulțime infinit numerabilă. „Cred că Biblioteca este infinită. Dar consider că este inutil să te întrebi: dacă este infinită sau nu, e irelevant – fiindcă din punctul de vedere al unui singur om, va rămâne întotdeauna inepuizabilă."

Cunoașterea totală e imposibilă nu pentru că nu ar exista, ci pentru că depășește durata de viață și capacitatea de discernământ ale oricărui individ. „Biblioteca din Babel" nu mai este o simplă ficțiune. Este un model cognitiv actual și o metaforă perfectă pentru era digitală, deși a fost scrisă când calculatoarele erau abia niște visuri mecanice.

Laureatul Nobel Daniel Kahneman nu-l citează pe Borges, dar îl confirmă empiric: creierul nostru nu este construit pentru a procesa infinite opțiuni. O bibliotecă totală nu ne face mai înțelepți, ci mai anxioși. Deciziile nu devin mai informate, ci mai distorsionate de biasuri și de „zgomot”. Borges o știa intuitiv: „Un număr de oameni s-au înșelat căutând Cartea Adevărată. Au crezut că au găsit-o. Au publicat teorii. Alții le-au urmat. S-au născut religii”. Sună cunoscut? Este exact ceea ce facem azi cu fiecare documentar conspiraționist, cu fiecare influencer iluminat care „a descoperit Adevărul" într-un podcast de trei ore. Cunoașterea, când nu e structurată, devine anxiogenă.

Pe vremuri, lumea avea Scriptura, apoi Canonul. Astăzi are Indexul, motorul de căutare, pagina cu rezultate. Nu mai întrebăm preotul sau profesorul, ci algoritmul. Iar acesta, asemenea Bibliotecii lui Borges, nu judecă, ci amestecă. La o căutare despre vaccinuri, primești și The Lancet, și blogul unui yoghin care crede că e reîncarnarea lui Pasteur. Adevărul? Se decide după numărul de clickuri. „Unele cărți sunt glorioase și profunde. Dar cum să le recunoști în oceanul celor absurde?" Borges anticipa algoritmul înainte de existența acestuia: un demiurg orb, care oferă totul, fără să selecteze nimic.

Foucault, în Cuvintele și lucrurile, descrie sfârșitul ordinii clasice a cunoașterii. Baudrillard vede simulacrul peste tot: realul este surogat, dublura e mai „reală" decât originalul. Derrida afirmă că „nu există în afara textului". Borges a fost acolo înaintea lor, cu un ton mai puțin sombru și mai ironic: „Există o carte care este cheia tuturor celorlalte. Dar poate fi și una care pare să fie, fără a fi cu adevărat." Aceasta este definiția perfectă a fake news-ului: un simulacru de autoritate, o carte care pare, dar nu este. Biblioteca este plină de ele. Internetul, mai ales.

Donald Trump a introdus conceptul filosofic contemporan de „fapte alternative". În Biblioteca din Babel, toate faptele alternative există. Și toate au acoperire textuală. „Un bibliotecar a susținut că a găsit cartea care dovedea inexistența Bibliotecii. Alții au scris tratate care dovedeau că era doar o glumă." În era post-adevărului, Borges este nu doar un autor, ci un martor involuntar al unei mutații culturale: când adevărul devine o chestiune de preferință, iar falsul devine doar o altă versiune a realului.

Suntem o cultură care a abandonat criteriul în favoarea confortului. Borges vorbea despre fanatici și prizonieri, dar și despre compilatori de sensuri. Exact ce sunt azi cei care citesc zilnic horoscopul, urmăresc video-eseuri despre teorii ale conspirației și salvează linkuri pe care nu le deschid niciodată. Totul pare plauzibil. Totul are un „ceva". Un rest de stil, o vagă coerență. Este ceea ce Umberto Eco numea „inflația de interpretări". Borges a fost primul care ne-a spus: „Într-o bibliotecă totală, semnele pierd legătura cu sensul." Psihologia de Instagram, filosofia de TikTok, horoscopul din aplicație: toate sunt fragmente de bibliotecă. Fragmente, dar nu fragmentele esențiale.

Cititorul contemporan este epuizat. Nu pentru că ar fi leneș, ci pentru că trăiește într-o hiperrealitate textuală. Borges a anticipat acest burnout cognitiv cu o intuiție aproape mistică: „Există bibliotecari care și-au petrecut viața citind fără să înțeleagă nimic. Și totuși nu au putut renunța." Este ceea ce trăiește azi studentul care parcurge 27 de surse pentru un eseu. Sau cetățeanul informat care citește tot despre un scandal politic și tot nu știe ce să creadă. Borges a văzut înaintea noastră că acumularea de informație poate deveni o formă de orbire.

În 2025, un asistent AI trăiește literalmente în biblioteca lui Borges. Nu selectează, nu crede, nu mărturisește, oferă toate variantele posibile. Și dacă n-ar avea o anume memorie a conversației, ți-ar putea da răspunsuri contradictorii fără nicio remușcare. Este o simulare a „omului-carte" pe care Borges îl visa și îl suspecta în același timp. Dacă ne simțim pierduți azi, nu e pentru că nu avem destule cărți, articole, podcasturi sau date. E pentru că n-am înțeles încă întrebarea pe care Borges o pune: „Ce cauți cu adevărat în această bibliotecă? O carte? Sau pe tine însuți?"

Atitudinea față de cunoaștere

Borges nu ne spune cine are dreptate. El ne descrie pe toți. La fel cum universul conține toate cărțile, și omul conține toate atitudinile în fața cunoașterii. Ești uneori prizonierul știrilor, alteori fanaticul unor credințe, alteori ironic față de tot și rar, poate prea rar, cel care discerne lucid.

„Biblioteca din Babel" nu este despre ce anume cauți, ci despre cine devii în căutare. Borges nu a inventat o povestire. A creat un sistem de referință. Într-o epocă în care fiecare click ne poate arunca într-o cameră nouă, într-o carte nouă, într-un adevăr dubios sau într-un fals seducător, identificarea propriei poziții în labirint e poate singura formă de ieșire reală. Nu ne putem sustrage bibliotecii. Dar putem alege cum locuim în ea. Iar această alegere, tăcută și zilnică, este miezul maturității epistemice. Într-un univers infinit de semne, caracterul nu e dat de ceea ce citești, ci de ce faci cu ceea ce înțelegi.

Europa mea

O lume fără Europa ar fi fost confortabilă.

Am fi avut povești, dar fără Homer, epopeea ca formă de memorie morală nu s-ar fi născut niciodată. Fapta n-ar fi devenit mit, iar mitul conștiință. Povestea ar fi rămas un inventar sec de întâmplări. Narațiunile noastre ar fi Semănat cu rapoartele jandarmeriei. Fără Eschil, nu am fi știut niciodată că omul poate fi sfâșiat între loialitate și lege, între vină și justiție. Nu am fi învățat că tragedia nu e o catastrofă, ci o formă de clarviziune.

Fără Shakespeare, nu am fi aflat că un singur om poate conține o lume întreagă. Că sufletul uman e un teatru plin de personaje contradictorii, nu o teză de morală. Fără Dante, nu am fi îndrăznit să ne imaginăm mântuirea ca un drum în spirală, din întuneric spre înțelepciune. Fără Cervantes, nu ne-am fi pus niciodată întrebarea dacă e nebun cel care crede în idealuri sau cel care râde de ele?

Ar fi existat scări sonore perfecte, instrumente fine, armonii plăcute. Dar fără Mozart, muzica n-ar fi devenit acea matematică vie a sufletului, capabilă să exprime în aceeași frază inocența și disperarea. Fără Bach, n-ar fi existat ideea că sunetul poate ordona cosmosul întreg. Fără Beethoven, n-am fi știut că într-o singură simfonie un om poate lupta cu destinul și să-l învingă.

Tehnologie am fi avut. Poate chiar mai multă. Dar fără Galileo, fără Newton, fără Maxwell, nu am fi înțeles că Universul se supune unor legi care pot fi exprimate în limbajul rațiunii. Știința ar fi rămas un ansamblu de observații utile, dar nu o revelație. Fără revoluția epistemologică a Europei, nu am fi văzut niciodată Pământul ca parte dintr-un ansamblu comprehensibil. Fără Copernic, omul n-ar fi fost scos din centrul lumii. Fără Einstein, n-am fi știut că centrul nici nu există.

Fără Descartes, n-am fi știut că îndoiala poate fi o cale spre adevăr. Fără Pascal, n-am fi știut că rațiunea e puternică, dar inadecvată fără inimă. Fără Kant, n-am fi recunoscut drepturile omului și nici demnitatea conștiinței lui. Justiție am fi avut în sens birocratic. Coduri, reguli, dosare în ordine alfabetică. Dar nu ideea că omul e un scop în sine. Fără Roma antică și fără Revoluția Franceză, n-am fi formulat dreptul ca protecție împotriva arbitrarului. Fără ideea europeană de demnitate, legea ar fi fost eficientă, dar nu justă. Iar fără Simone Weil, n-am fi știut că suferința poate deveni sursă de luciditate. Gândirea ar fi fost doar un instrument.

Am fi avut construcții și statui, dar nu stil. Fără Vitruviu, n-am fi știut că proporția e punte între frumusețe și adevăr. Fără Brâncuși, n-am fi bănuit că esența poate fi sculptată. Că tăcerea pietrei poate spune mai mult decât o mie de cuvinte. Arta ar fi rămas decorativă.

Ne-am fi trezit dimineața, am fi mers la muncă, am fi consumat, am fi zâmbit, am mai fi făcut un război din când în când. Dar fără Eschil, fără Montaigne, fără Rousseau, n-am fi avut acel moment de întoarcere spre sine în care omul nu mai e un rol, ci o întrebare. N-am fi avut nici rușinea nobilă, nici vinovăția creatoare, nici sentimentul că nu trăim cum am putea. Într-o lume fără Europa, viața ar fi fost în regulă. Dar fără vibrație umană. Nimeni nu ne-ar fi învățat că suntem mai mult decât ceea ce merge bine. 

O hartă simplă a valorilor lumii

În anul 2000, liderii europeni s-au întrunit la Lisabona cu o ambiție grandioasă: să facă din Europa „economia bazată pe cunoaștere cea mai competitivă și mai dinamică din lume până în 2010". Strategia Lisabona a eșuat spectaculos. Nu pentru că obiectivele economice erau nerealiste, ci pentru că au abordat simptomele ignorând boala: Europa nu știa încă cine vrea să fie, între o Asie copleșitoare prin putere colectivă și o Americă a forței comerciale absolute.

Astăzi, cu două decenii de întârziere și în fața unor crize existențiale multiple – demografică, energetică, geopolitică, identitară – întrebarea privind o cale europeană proprie a rămas fără răspunsuri tehnocratice. Eu mă întreb dacă putem să înțelegem nu doar ce vrem să producem, ci ce valori vrem să trăim și să transmitem.

Într-o lume în care Asia cultivă pacea interioară, iar America vinde fericirea ca pe un produs, Europa păstrează încă, fragil, amenințat, dar autentic, idealul demnității. Cred că în această aparentă slăbiciune se ascunde și posibila ei putere viitoare. Adevărul este că ne gândim și ne organizăm viața după un set de valori, dintre care unele sunt mai „centrale”, mai intime, mai autentice, mai vitale decât altele. 

Asia: Pacea interioară ca paradigmă. În marile tradiții asiatice precum confucianismul, budismul sau taoismul, omul nu este conceput ca o monadă autonomă, ci ca un nod într-o rețea de relații interdependente. Această ontologie relațională fundamentează o axiologie a echilibrului: nu afirmi, ci te armonizezi; nu cucerești, ci te adaptezi.

Japonia exemplifică cel mai pur acest ideal prin conceptul de gaman – capacitatea de a suporta suferința cu demnitate tăcută. Conform World Happiness Report, țările asiatice nu domină topurile fericirii occidentale, însă prezintă rate semnificativ mai scăzute ale patologiilor psihice raportate. Explicația: obiectivul nu este fericirea ca stare emoțională, ci eliberarea de ego prin dizolvarea dorințelor.

Virtutea asiatică este discreția. Valoarea supremă nu este ceea ce afirmi, ci ceea ce nu deranjezi. Emoția se dizolvă în gesturi ritualice, nu explodează în afirmații individuale.

Să notăm că Africa poartă în cultura ei rădăcinile culturale ale unei valori care nu a avut totuși condițiile de civilizație pentru a crește, pornind de la aceeași ontologie relațională. Filosofia Ubuntu pornește de la principiul: „Eu sunt pentru că noi suntem”. Ubuntu întruchipează un ethos comunal care pune accent pe responsabilitatea împărtășită, empatie și interconectivitatea autentică. Nu este vorba despre o simplă colectivitate sau despre dizolvarea individului în masă, ci despre o ontologie în care identitatea personală se definește prin relațiile cu comunitatea și cu lumea înconjurătoare. Ubuntu promovează justiția restaurativă și o etică centrată pe comunitate, susținând valorile comunitare fără a anula câștigul individual legitim. Acest mod de a concepe viața nu s-a cristalizat ca o valoare profundă care să se impună lumii. A fost marginalizat atât de colonialism, cât și de procesele contemporane de globalizare care privilegiază modelele asiatic, american sau european. Ubuntu a fost redus la exotism antropologic sau la instrument de marketing pentru reconcilierea post-apartheid din Africa de Sud.

America: Fericirea ca imperativ civic. În imaginarul american, de la Thomas Jefferson la Steve Jobs, individul este o monadă suverană care se creează pe sine prin voință și acțiune. Fericirea devine nu doar un drept, ci o obligație civică. Conform Pew Research Center, aproape 70% dintre americani afirmă că scopul vieții este „a fi fericit”, o cifră care scade sub 50% în majoritatea țărilor europene.

Această valoare s-a cristalizat într-o adevărată industrie evaluată la peste 11 miliarde USD anual: aplicații de mindfulness, cărți de self-help, life coaching, terapii optimizate pentru „rezultate rapide". Fericirea devine măsurabilă, deci se transformă într-un KPI existențial. American Dream-ul înlocuiește virtutea cu succesul emoțional.

Paradoxal, e o societate obsedată de fericire, dar cu unele dintre cele mai ridicate rate de anxietate din lume. Optimismul obligatoriu produce o disonanță profundă. Emoțiile negative sunt sistematic patologizate, iar autenticitatea emotională devine suspectă.

Europa: Demnitatea ca valoare verticală. Din tradiția stoică până la filosofia kantiană, de la umanismul renascentist la existențialismul sartrean, Europa a construit o viziune asupra omului ca ființă finită, dar capabilă de transcendență prin rațiune, moralitate și memorie.

În Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa), articolul 1 afirmă: „Demnitatea umană este inviolabilă”. Acest enunț radical nu apare în forma sa pură în Constituția SUA sau în textele fundamentale asiatice. Demnitatea kantiană, acel imperativ absolut: „ființa umană trebuie tratată întotdeauna ca scop, niciodată ca mijloc”, rămâne singura valoare care presupune o normă morală universală, independentă de context.

Demnitatea nu este centripetă ca pacea asiatică, nici centrifugă ca fericirea americană, ci verticală: menține omul într-o tensiune constantă între lume și transcendență.

De ce demnitatea europeană pare în declin?

Demnitatea nu poate fi monetizată, transformată în joc sau în algoritm de captare a atenției. În epoca startup-urilor și a metricilor de performanță, a avea demnitate înseamnă posibilitatea de a spune cu omenie „nu" într-o lume care cere acceptare totală. Această valoare nu produce KPI-uri, nu vinde aplicații, nu generează viralitate.

Două războaie mondiale, Holocaustul, totalitarismele au delegitimat moralismul tradițional european. În epoca postbelică, Europa s-a convertit la gestionarea vinovăției istorice, nu la afirmarea proactivă a idealurilor. Demnitatea a fost exilată din cultura trăită în discursul juridic, s-a juridicizat până la sterilizare.

De la Netflix la TikTok, de la mindfulness apps la filosofia pop, idealurile dominante sunt fie utilitariste (fericirea americană), fie spiritualiste (armonia asiatică). În această invazie axiologică, demnitatea pare demodată. A fi „demn" este confundat cu a fi „rigid". Verticalitatea devine povară în epoca fluidității totale.

Europa ca proiect cultural

Eșecul Strategiei Lisabona nu a fost unul tehnic, ci axiologic. Europa nu poate concura cu Asia pe eficiență și cu America pe inovație folosind aceleași criterii. Forța Europei nu stă în capacitatea de a produce mai mult, ci în capacitatea de a produce altfel, ghidată de valori care transcend logica pieței. Când încercăm să facem Europa „competitivă" prin imitarea modelelor asiatice sau americane, nu facem decât să diluăm ceea ce o face unică: capacitatea de a gândi omul dincolo de utilitate sau armonie, ca pe o ființă demnă în sine.

Cultura nu este un sector economic printre altele, ci matricea din care se nasc toate celelalte sectoare. O Europă care investește în cultura sa nu caută profituri imediate, ci construiește fundația pentru toate inovațiile viitoare. Cultura europeană nu produce gadget-uri, dar produce modul de gândire care le dă un sens bun. Nu generează aplicații virale, dar educă conștiința care evaluează critic viralitatea. Nu optimizează fericirea, dar cultivă capacitatea de a trăi autentic în lume.

Știu că nimic din ce gândesc eu ca simplu cetățean al Europei nu va ajunge să inspire sau să ghideze. Nu fac decât să reflectez la Europa mea, din punctul meu de vedere, din limitele educației și afinităților mele pentru lumea în care am apărut și m-a format.

În Europa mea, sistemele educaționale vor lăsa într-un plan secund obsesia de a pregăti „forță de muncă competitivă" și vor încerca să revină la misiunea lor fundamentală: formarea unor caractere capabile de judecată morală autonomă. Vor promova filosofia ca mod de a gândi critic integrativ, istoria care nu evită complexitatea, artele și literatura ca modalități excepționale de expresie a umanului, chiar și limbile clasice, la un anumit nivel, ca instrumente ale memoriei culturale și de disciplinare a gândirii.

În Europa mea, muzeele, teatrele, bibliotecile, universitățile nu vor încerca să devină întreprinderi profitable, ci să rămână spații de rezistență la logica comercială. Europa are nevoie de locuri în care valoarea nu se măsoară în bilete vândute sau clickuri generate, ci în profunzimea întâlnirilor cu sensul.

În epoca fake news-urilor și a polarizării algoritmice, media publică europeană ar putea să înceapă să devină un contrabalans la economia atenției. Nu prin cenzură, ci prin revenirea la o cultură demnă, în care informația nu este dramatizată pentru engagement, ci prezentată pentru înțelegere.

Europa mea va deveni un loc în care orașele vor continua să cultive alteritatea și diversitatea. Vor investi prioritar în spații publice de calitate, transport civilizat, arhitectură care încurajează interacțiunea umană, nu doar eficiența economică.

Europa mea nu va urmări să vândă produse culturale, ca pe mărfuri, ci să ofere lumii modelul ei excepțional de civilizație, în care demnitatea umană nu se negociază, nici pentru eficiență, nici pentru fericire.

 

De ce demnitatea este ireductibilă

O valoare nu este o simplă preferință, ci o formă de orientare existențială. Valorile au direcții diferite. Fericirea stabilește relația om-lume: lumea trebuie să-mi satisfacă nevoile. Este centrifugă, împinge individul spre maximizarea satisfacțiilor externe. Pacea interioară definește relația om-sine: sinele trebuie armonizat cu ordinea cosmică. Este centripetă, retrage individul din agitația lumii. Demnitatea stabilește relația om-alt om: fiecare ființă trebuie respectată necondiționat. Este verticală, menține individul într-o tensiune etică constantă.

Dintre toate valorile, numai demnitatea presupune un imperativ categoric care nu poate fi redus la interes personal sau cosmic. Este singura valoare care rămâne validă chiar când este costisitoare pentru cel care o respectă.

Europa se păstrează încă demnă, dar din ce în ce mai strivită sub puterea de penetrare a celorlalte lumi pe care le-a asimilat din generozitate sau din oboseală. Răspunsul nu este izolarea, ci reafirmarea valorilor proprii prin investiția strategică în cultură. Să nu afirmăm identitatea nu înseamnă să o facem mai bogată, mai eficientă sau mai fericită decât alte continente. Înseamnă să o facem mai demnă, adică mai fidelă față de ceea ce are mai valoros de oferit lumii: o viziune asupra omului care îl respectă ca scop în sine, nu ca mijloc pentru alte finalități.

Eu nu o văd ca pe o nostalgie, ci ca pe o necesitate. Îmi place și îmi priește epoca algoritmilor care ne reduc la pattern-uri de consum și a culturii care ne transformă în furnizori de date. E comodă și simplă. Îmi place hamburgerul și filmul hollywoodian, îmi place tehnologia aflată la îndemână. Și totuși cred că ele sunt pentru noi și pentru că noi avem pe undeva un Brâncuși, un Mozart, un Shakespeare.

Cultura europeană nu este monetizabilă direct, dar este singura mare investiție pe termen lung care merită făcută. Pentru că, în final, Europa nu va progresa prin mai multă tehnologie sau mai multă terapie, ci prin mai multă conștiință. Asta se face prin cultură. Europa mea va merge înainte pe calea grea prin care se va regăsi pe ea însăși. Nu regres, ci asumarea profundă a propriei moșteniri axiologice și prin curajul de a o trăi autentic într-o lume care pare să o fi uitat.

Nevinovata programare a minților

Ce le facem copiilor cu poveștile

Cercetările demonstrează că literatura de copii nu doar distrează. Ea reprogramează sistemele moral și cognitiv ale tinerei minți. Între basmele clasice și alternativele moderne, să lămurim dacă poveștile produc formare, conformare sau deformare, pur și simplu.

Într-un laborator din Northwestern University, un grup de psihologi și juristi au analizat cadru cu cadru filmele Disney din perioada de aur, de la Jungle Book la Lion King, de la Little Mermaid la Beauty and the Beast. Nu căutau erori de animație sau referințe culturale. Căutau ceva mult mai profund: cum învață copiii să diferențieze binele de rău atunci când personajele lor preferate mint, fură și ucid. Și sunt răsplătite pentru asta.

Studiul lor, publicat în 2013 în Law, Culture and the Humanities, a ajuns la concluzii mai interesante decât se așteptau. Laura Beth Nielsen, profesor de sociologie la Northwestern și cercetător la American Bar Foundation, împreună cu colegii săi Nehal A. Patel și Jacob Rosner, au descoperit că între 1960 și 1998, Disney a livrat generație după generație un model narativ în care legea și morala sunt în conflict permanent, legea fiind prezentată ca obstacol, iar morala ca triumf individualist. 

Contractul cu vrăjitoarea: ce învață copiii despre lege

Exemplul cel mai grăitor este Mica Sirenă. Ariel, adolescenta de 16 ani, semnează un contract cu Ursula prin care își vinde vocea pentru a deveni om. Contractul este semnat sub presiunea emoțională a fugii de acasă, lipsit complet de consimțământ informat, cu o clauză de pierdere a sufletului, dar validat formal ca fiind „legal și obligatoriu”, imposibil de anulat chiar și de regele mării, cel care reprezintă legea în regatul mărilor.

Ceea ce învață un copil din această secvență este că un contract imoral poate fi invincibil, că emoția justifică încălcarea oricărei reguli, iar când legea nu oferă remedii în fața răului, aceasta trebuie înfrântă cu forța. Ursula este ucisă de protagoniști într-un act de violență extralegală, iar moralitatea nu vine din dreptate, ci din simpatie afectivă. E just ce face, pentru că ne place. 

În Aladdin, hoțul devenit erou fură din piață, dar împarte cu copiii săraci. Este urmărit de gardieni corupți și umiliți, iar filmul îl glorifică drept „diamantul neșlefuit”, bun la suflet, dar victima unui sistem injust. Mesajul implicit: hoția este acceptabilă dacă ai un motiv emoțional valid, legea este coruptă și trebuie ocolită, iar ascensiunea socială se face prin trișare simpatică, nu prin merit sau procedură.

Regele Leu completează acest tablou moral: Scar își omoară fratele și uzurpă tronul, dar Simba nu face apel la vreo formă de justiție instituțională. Provoacă o luptă brutală în care Scar este omorât de hiene, fără proces, fără echivoc. Răzbunarea devine justă dacă ești de partea binelui, legea este irelevantă într-un conflict moral major, iar moartea poate fi un final corect dacă este aplicată răului absolut.

Până la vârsta de patru până la șase ani, copiii au deja conturat un cod moral și o anumită înțelegere a conceptelor juridice, spune Laura Beth Nielsen. Până în clasa întâi, ordinea morală și regulile devin repere care le modelează comportamentul. Cercetările arată că această ordine morală este variabilă, relativistă și încă în formare la copiii de patru-șase ani. Până la vârsta la care îi întâlnim ca studenți ai unei facultăți de drept, devin parțial incapabili să înțeleagă principiile elementare ale unui stat de drept. 

Să mai spun despre încă o poveste, că nu rezist: Belle este sechestrată de Bestie, un individ agresiv și tiranic. În timp, ea dezvoltă sentimente pentru el, îl „îndreaptă” prin iubire și suferință, iar finalul o recompensează cu transformarea lui în prinț. Copilul rămâne cu impresia că comportamentele abuzive sunt scuzabile dacă vin de la cineva „rănit”. Dragostea are putere de mântuire morală. Victima trebuie să fie empatică cu agresorul. Transformarea nu vine din conștiință sau justiție, ci din iubire romantică. Afectiv, povestea, care pentru adulți are cu totul altă morală, îl programează pe copil să simtă ca normale relațiile toxice și îi întărește ideea că femeia trebuie să se sacrifice și să vindece. Este un prototip narativ pentru dinamici abuzive acceptate emoțional.

Tehnologia emoțională a poveștilor

Angus Fletcher, profesor la Ohio State University și cercetător la Project Narrative, susține în lucrarea sa Wonderworks: The 25 Most Powerful Inventions in the History of Literature că literatura funcționează ca o „tehnologie emoțională” care nu doar comunică idei, ci creează transformări în creierul cititorului. Fletcher, care are studii duale în neuroștiință și literatură, utilizează experimente de laborator, istorie literară și teorie retorică pentru a explora efectele psihologice ale diferitelor tehnologii narative.

În cazul copiilor, poveștile reprezintă prima expunere controlată la ambivalență emoțională, reglare afectivă, proiecție morală și rezolvare simbolică a conflictelor. Dar Fletcher atrage atenția asupra unei diferențe fundamentale: poveștile tradiționale ofereau acces la un univers plin de paradoxuri, fără judecăți explicite. Copilul nu învăța o lecție, ci trăia o experiență. Perspectiva aceasta contrastează foarte mult cu poveștile moderne care aplică un șablon moral clar: cine e bun e frumos, cine e rău merită moartea. Este, în esență, o reducere brutală a complexității morale la un algoritm de recompensă.

Albert Bandura, psihologul care a dezvoltat teoria învățării sociale, a demonstrat că observația pasivă a comportamentelor poate genera internalizări profunde, chiar și fără intenția de învățare. Fenomenul este bine cunoscut în studiile despre fumat sau violență la televizor. În cazul filmelor Disney, mecanismul e identic: pentru ca învățarea să apară, absența rezistenței este suficientă; conținutul de divertisment poate fi prins, nu e nevoie să fie explicit predat. 

Mai multă suferință, mai puține certitudini

Pentru a înțelege amploarea acestei schimbări, trebuie să comparăm versiunile moderne cu originale. În Mica Sirenă de Disney, Ariel câștigă iubirea prințului și înfrânge răul prin dragoste și curaj. În versiunea lui Hans Christian Andersen, sirena moare. Iubirea nu este reciprocă, ea nu își recuperează vocea și se dizolvă în spumă. E o poveste despre sacrificiu, despre ceea ce nu se poate avea și despre noblețea durerii.

Regele Leu e un Hamlet animat. În ambele povești, unchiul își ucide fratele și uzurpă tronul. Dar în Shakespeare, Hamlet este paralizat de îndoieli, de întrebări morale, de ideea că răzbunarea s-ar putea să nu fie corectă. În Disney, Simba se întoarce și aplică justiția cu forța. Nu există procese, nu există confruntare morală reală. Doar o luptă care restabilește ordinea. Hamlet reflectează asupra nedreptății, asupra crimei, asupra sinelui. Simba dă cu gheara.

În Cenușăreasa, Disney ne oferă o poveste dulce despre o fată bună care, cu ajutorul unei zâne, ajunge la bal și devine prințesă. În versiunea fraților Grimm, surorile vitrege își taie din degete și călcâie ca să încapă în pantoful de sticlă, iar păsările le ciugulesc ochii la final. Justiția nu e poetică, ci sângeroasă. Frații voiau să îi învețe pe copii ceva dur și adevărat despre morala creștină. Disney vrea să te simți bine.

Jean Piaget susținea că copiii învață moralitatea prin experiență socială, nu prin predici. Normele se cristalizează în contact cu reacțiile celor din jur. Disney oferă exact acest tip de context, dar artificial: copilul nu mai trebuie să-și imagineze consecințele, vede cu ochișorii lui că un comportament ilegal produce rezultate bune, deci îl internalizează ca moral.

Lawrence Kohlberg, psihologul american renumit în primul rând pentru teoria stadiilor dezvoltării morale, a arătat că felul în care copilul ajunge să se raporteze la societate și la normele ei este etapizat în felul următor: preconvențional (copiii evită pedeapsa și caută recompense), convențional (se conformează regulilor pentru a fi acceptați) și postconvențional (dezvoltă principii morale independente). 

Studiul Nielsen-Patel-Rosner arată că poveștile se adresează exact primelor două etape, în care moralitatea e echivalată cu lipsa pedepsei, iar empatia față de protagonist eclipsează gândirea normativă. Iar una dintre preocupările majore ale autorilor este faptul că adulții percep poveștile într-un mod radical diferit față de copii. Analiza noastră, ca adulți, e inevitabil distorsionată de anii de experiență de viață, în timp ce copiii, publicul țintă real, s-ar putea să nu observe deloc mesajele deformate despre lege și morală pe care le percepem noi.

David Buckingham este unul dintre cei mai influenți autori în studiile despre media și copilărie, criticând atât subestimarea, cât și supraestimarea influenței poveștilor asupra dezvoltării copiilor. El atrage atenția (în Moving Images: Understanding Children’s Emotional Responses to Television) asupra riscului de a părea „pretențioși” atunci când analizăm aceste povești prea serios și avertizează că pericolul cel mai mare este să presupunem că ceea ce ni se pare nouă important va fi perceput ca atare și de copii, sau că va fi măcar observat de ei.

Poveștile clasice conțin o doză de violență considerată periculoasă, sau, cel puțin, neplăcută ori nepotrivită pentru copii. Sau cel puțin așa o percep adulții. Până aici, corect, probabil. Dar în poveștile clasice nu era gratuită. Ele reușeau să creeze tensiune cognitivă. Copilul era obligat să reflecteze, să suporte incertitudinea, să negocieze între norme. Poveștile moderne induc o stare emoțională închisă: totul este „rezolvat”, ceea ce produce o formă de lene morală și o expectativă nerealistă asupra lumii. Copilul devine nu explorator, ci consumator afectiv: caută povestea care îl face să se simtă bine, nu pe cea care îl face să se înțeleagă pe sine.

Nu cred că se va demonstra vreodată că Cei trei purceluși sau Capra cu trei iezi au creat oameni violenți, deși pentru imaginația unui adult sunt destul de sadice. Nu cred nici că mai sunt minunate în ziua de azi. Dar iată că poveștile făcute artificial frumoase, desprinse de logica, uneori nemiloasă, a lumii, fac efectiv rău. 

Când iepurașii nu mai fug de acasă

Există însă o alternativă. În anii '40, Margaret Wise Brown a revoluționat literatura pentru copii prin refuzul ei categoric de a folosi conflictul ca motor narativ. Autoarea lucrărilor Goodnight Moon și The Runaway Bunny a propus un model în care copilul nu este un proiect de implementat, ci o prezență de respectat.

Margaret Wise Brown (1910–1952) este o enigmă luminoasă în literatura pentru copii, o scriitoare care a transformat genul nu prin educație moralizatoare, ci printr-o formă de poezie senzorială, intimă, aproape metafizică. A înțeles că lumea interioară a copilului nu are nevoie de predici, ci de confirmare. Iar confirmarea nu vine prin idei, ci prin ton, ritm, tăcere și repetiție. 

A scris pentru copii ca și cum i-ar fi ascultat visând.

Margaret a arătat că literatura pentru copii poate și trebuie să pornească de la experiențele reale ale copilului, nu de la idealurile adulților. S-a născut într-o familie privilegiată din Brooklyn, dar nu a urmat o traiectorie convențională. A fost o tânără rebelă și sofisticată, cu un spirit boem și o sexualitate fluidă. A murit subit la doar 42 de ani, în timpul unei călătorii în Franța, în urma unei embolii după o operație aparent minoră. În ultimele ei zile, a dansat prin cameră pentru doctori, spunându-le: „Am o viață nouă care mă așteaptă.” Ironia tragică a fost că nu a mai apucat să o trăiască.

Mult timp, a fost ignorată de establishmentul literar. Criticii nu știau ce să facă cu o scriitoare care scria „despre nimic”. Dar acest „nimic” era esențialul: cum se aude timpul când stai în pat, cum se simte dragostea fără să fie spusă, cum arată lumea de la înălțimea și din unghiul de vedere al unui copil. 

A fost redescoperită în anii '80-'90 de către istoricii literari care i-au apreciat curajul formal, ambiguitatea identitară și refuzul de a infantiliza copilul.

În The Runaway Bunny, un mic iepuraș amenință că va fugi, dar mama îi răspunde cu un contra-joc de imaginație: „Dacă vei deveni o pasăre, voi fi vântul care te poartă”. O parabolă despre atașament și iubire necondiționată, care refuză conflictul pentru a păstra ludicul. 

În Goodnight Moon, un iepuraș spune noapte bună lucrurilor din cameră. Atât. Nicio acțiune, niciun conflict. Doar liniștea ritualului, observarea lumii ca o incantație. „Goodnight stars, Goodnight air, Goodnight noises everywhere”. Această poezie a simțurilor este un răspuns literar la anxietatea de separare, la frica de noapte, dar o face fără să le menționeze vreodată.

Brown aduce câteva inovații narative majore: repetiția ca încantație afectivă, tăcerea ca spațiu de respirație psihică, absența conflictului ca formă de siguranță, obiectele banale ca purtătoare de sens afectiv și prezentul ca valoare totală, nu ca etapă spre ceva. Nu e o literatură minimală, ci una esențialistă. 

Programarea nevinovată

Cercetările demonstrează că expunerea repetată la ideea că legea este irelevantă poate face ilegalitatea mai ușor justificabilă moral. Se produce o confuzie între legal și legitim: protagoniștii sunt eroi pentru că sunt iubiți, nu pentru că acționează just. Se instalează ceea ce psihologii numesc „vigilantism psihologic” (nu cunosc un echivalent românesc suficient de bun, termenul justițiarism mi se pare rău, dar în esență este vorba despre luarea legii în propriile mâini sau pornirea de a-ți face singur dreptate), un pattern în care violența devine soluție acceptabilă dacă vine din partea celor „buni”.

Poveștile pentru copii, așa cum sunt majoritar transmise astăzi, nu mai sunt un drum inițiatic, ci un instrument de orientare emoțională spre supunere, justiție informală și reducționism etic. Ele nu sunt „minciuni” în sensul vulgar, dar reprezintă totuși simulări narative menite să reproducă un model de lume acceptabil pentru adulți și convenabil pentru status quo.

Întrebarea mea nu e dacă poveștile influențează copiii. Știm că o fac. Întrebarea e ce fel de influență alegem să exercităm: una care îi învață să gândească cu mintea lor și să simtă autentic sau una care îi programează să simtă „ce trebuie”, din punctul nostru de vedere? Diferența dintre cele două ar putea defini nu doar copilăria unei generații, ci și societatea pe care o va construi.

Cred că un copil care trăiește într-o lume hiperstimulantă, suprainterpretată, plină de zgomot cognitiv și anxietate, are nevoie nu de eroi, ci de conexiune. Nu de glorie, ci de reverie. Poveștile ar trebui probabil să devină mai puțin bazate pe intrigi și mai mult pe percepții. Să lase loc simțurilor, nu moralelor. Să nu îndoctrineze, ci să confirme.

De ce crezi că ești moral, dar nu ești. Iluzia care ne face vulnerabili

Mulți dintre noi, când vine vorba de moralitate și autoritate, tindem să ne credem excepționali.

Un studiu din 2025 coordonat de Philip Mazzocco la Ohio State University (OSU) arată însă contrariul: în fața ordinelor imorale credem că vom rezista mai bine decât ceilalți, o iluzie psihologică cunoscută ca efectul „mai bun decât media". În experimentele OSU, sute de adulți au citit pasaje despre celebrul experiment Milgram și au prezis până la ce voltaj ar refuza șocurile electrice într-un test fictiv. Rezultatul a fost că aproape toți participanții și-au anticipat rezistența la un nivel mult mai ridicat decât cel pe care îl preconizau pentru „persoana medie".

Astfel, participanții estimau că se vor opri în medie în jurul cadranului 7 (din 31) – adică s-ar retrage relativ devreme, în timp ce credeau că un om obișnuit ar continua până la nivelul 12. Acest decalaj reflectă clar auto-încrederea nejustificată: ne imaginăm că, sub presiune, am face curaj și ne-am opri, în vreme ce alții nu ar face-o. Cercetătorii numesc acest fenomen „better-than-average effect" (superioritatea iluzorie) și semnalează că el ne împiedică să conștientizăm vulnerabilitatea noastră reală.

Rezultatele cheie ale studiului OSU 2025

Studiul Ohio State a introdus un element important de decontextualizare: o parte dintre participanți a aflat că 65% dintre persoanele din experimentele clasice Milgram au ascultat ordinul până la capăt. Deși această informație a făcut ca ei să considere că alți oameni ar ține mult mai mult în fața șocurilor, nu le-a schimbat deloc propria predicție. Cu alte cuvinte, participanții și-au zis: „Da, alții s-ar conforma până la voltaj înalt, dar eu tot mă voi opri devreme". Chiar și cei 35% dintre participanții care au recunoscut că nu auziseră niciodată de Milgram și-au estimat la fel abilitatea de a rezista. Antecedentele despre experiment nu au atenuat efectul „mai bun decât media" în privința propriei lor rezistențe.

Un alt aspect surprinzător a fost rolul personalității: singurul predictor semnificativ al obedienței anticipate a fost conștiinciozitatea. Persoanele foarte conștiincioase, responsabile și obișnuite să urmeze reguli, au crezut adesea că vor face ceea ce li se cere, chiar și cu riscul de a răni pe cineva. În mod ironic, cei care se considerau moral integri (trăsătură asociată conștiinciozității) și-au subestimat rezistența: tocmai din dorința de a respecta autoritatea, ei au spus că ar continua până aproape de final. În final, Mazzocco avertizează că această supraîncredere ne poate ține nepregătiți: dacă credem că „suntem imuni" la presiune, nu vom lua măsuri să ne protejăm împotriva abuzului autorității.

Experimente clasice și cercetări recente despre obediență

Rezultatele OSU se alătură unui corp vast de cercetări care arată că situațiile sociale pot schimba comportamentul oamenilor normali. De pildă, experimentul Stanford condus de Philip Zimbardo a demonstrat explicit efectul rolurilor sociale extreme: voluntarii repartizați ca „gardieni" într-o închisoare simulată au ajuns rapid să-i tortureze verbal și chiar fizic pe „prizonieri", iar experimentul, planificat să dureze 14 zile, a fost oprit după doar 6 zile din cauza abuzurilor acute. Concluzia lui Zimbardo a fost că poziția de putere și mediul – mai mult decât caracterul inițial – au determinat îndeplinirea ordinelor agresive.

De asemenea, în fața presiunii grupului, experimente precum cele ale lui Solomon Asch au arătat tendința oamenilor de a se alinia opiniei majorității, chiar dacă aceasta e evident greșită. Participanți aparent independenți au ajuns să răspundă incorect la întrebări simple despre lungimea liniilor, din dorința de a se potrivi cu un grup majoritar. În ansamblu, aceste studii clasice confirmă că obediența față de autoritate și conformitatea socială pot fi copleșitoare.

Mai mult, și alți cercetători contemporani au observat fenomene asemănătoare cu efectul OSU. De exemplu, Bègue și Vezirian au publicat un experiment inspirat de Milgram: participanții urmau ordinul să agreseze o altă ființă (un pește, într-un studiu imaginar) și au spus că ei înșiși s-ar opri mai devreme decât alți oameni. Studii anterioare în Polonia au confirmat același tipar: participanții estimează că ei înșiși s-ar retrage la câteva trepte de șocuri (voltaj mediu ~100V) pe când alții ar continua mult mai mult (~180V). Aceste rezultate converg către aceeași idee: oamenii subestimează forța presiunii reale și cred prea simplist că „eu aș fi mai rezistent".

Lecții practice: igienă morală și educație civică

Aceste descoperiri nu sunt doar de interes academic. Ele ne impun câteva concluzii practice, simple și clare, ca să fim cu adevărat pregătiți când ne întâlnim cu autoritatea reală. Dacă nu ținem cont că ne putem înșela în așteptări, vom fi mai puțin atenți la modalități de prevenire. 

Mazzocco oferă chiar și câteva idei concrete pe care le numește „tehnici de imunizare": de exemplu, să evităm situațiile cu presiune socială intensă (să nu luăm decizii importante în grabă, sub amenințarea chestionării, fără pregătire morală) și să ne facem un plan de salvare (de ex. un semnal de alarmă, un aliat la care să apelăm, un pretext pentru a ieși dintr-o situație periculoasă).

În plus, studiul sugerează că curiozitatea și întrebările critice sunt aliați importanți. Dacă ne obișnuim să punem întrebări și să înțelegem în profunzime de ce ni se cere ceva (în loc să executăm pe pilot automat), putem menține mai bine controlul asupra propriei conduite.

Educatorii morali ar putea să valorifice aceste idei: nu este de ajuns să învățăm copiii ce e bine și ce e rău, ci trebuie să le arătăm și că suntem predispuși la iluzii de autoprotecție. Prin exemple concrete și discuții despre experimente ca acesta, tinerii pot învăța că nu trebuie să presupună automat că vor fi eroi morali dacă nu conștientizează capcanele cognitive.

În consecință, câteva „reguli de igienă morală" pot fi de ajutor:

Conștientizarea biasurilor – recunoaște că e posibil să te supraestimezi. Informează-te despre aceste studii și vorbește cu ceilalți despre ele.

Evitarea factorilor de risc – dacă e posibil, nu intra singur în situații fără aliați sau proceduri clare. De exemplu, într-un mediu de lucru autoritar discută în echipă orice ordin dubios înainte de a acționa.

Planificarea unei ieșiri – stabilește dinainte un mecanism de ajutor (un prieten de încredere) sau un semnal (un „cuvânt de salvare") care să-ți permită să refuzi ordonat.

Cultivarea curiozității – pune întrebări. Atunci când primești un ordin de-a dreptul incorect, întreabă de ce e necesar și dacă există alternative. Întrebarea poate fi simplă, dar conștientizarea situației e crucială.

Studiul Ohio State arată că încrederea exagerată în propriul curaj moral ne poate expune la riscuri. Majoritatea dintre noi credem că nu am asculta de o autoritate imorală… dar studiile arată exact contrariul. 

În loc să ne bazăm pe premisa „eu nu aș face asta", trebuie să învățăm activ să recunoaștem și să gestionăm presiunea socială. Prin strategii simple – informare, dialog, exerciții de rol – ne putem spori rezistența reală. Iar educația civică și morală trebuie să reflecte această realitate: nu doar să le spunem oamenilor să fie curajoși, ci și să le arătăm cum psihologia îi face să se supraestimeze, astfel încât să fim mai bine pregătiți când contează cu adevărat.

Referințe

Studiul Ohio State University despre efectul „mai bun decât media" în situații morale (2025)

Experimentul Milgram despre obediența față de autoritate

Experimentul Stanford Prison (1971) - Philip Zimbardo

Experimentele de conformitate Solomon Asch (anii 1950)

Bègue & Vezirian (2024) - Ethics & Behavior

Grzyb & Doliński (2017) - Studii poloneze despre obediență

Zdunek et al. (2022) - Cercetări recente despre subestimarea presiunii sociale

Current Psychology - Jurnal academic pentru publicația studiului Mazzocco

Neuroscience News - Comunicat de presă despre studiul OSU