Mitologia accelerării timpului

Mi s-a spus astăzi ca pe o noutate că sistemul solar trece prin așa-numita centură fotonică, din cauza căreia ziua ajunge să aibă în realitate 17-18 ore. De asta ni se pare că trece timpul așa repede. Pământul intră într-o bandă de energie fotonică care modifică vibrația planetară. De aceea și ultimele decenii par atât de intense și schimbările sociale atât de rapide. Este o explicație reconfortantă pentru haosul contemporan, o modalitate de a transforma anxietatea personală într-o realitate cosmică validată științific. Dar această tendință de a proiecta percepțiile temporale subiective asupra universului nu este deloc nouă.

De-a lungul istoriei, fiecare generație și-a imaginat că trăiește într-un moment cosmic special, că timpul curge diferit față de cel al predecesorilor, că forțe mari și invizibile justifică de ce ritmul vieții nu mai pare la fel de lent precum în trecut. Această constantă culturală, care constă în proiectarea transformărilor sociale și psihologice asupra cosmosului, dezvăluie ceva profund despre modul în care procesăm schimbarea și ne construim identitatea colectivă. 

Timpul ca degenerare ciclică în Antichitate

În antichitatea greco-romană, Hesiod descria în "Munci și Zile" teoria Vârstelor, de la cea de aur la cea de fier, în care fiecare ciclu cosmic este mai rapid și mai degradat decât precedentul. Pentru Hesiod, contemporanii săi trăiau în epoca de fier, caracterizată prin muncă grea, conflict perpetuu și accelerarea suferinței umane. Ovidiu prelua această viziune în "Metamorfoze", descriind cum zeii au scurtat durata epocilor pentru a limita creșterea răului.

Hinduismul dezvolta o cosmologie și mai elaborată a accelerării temporale prin conceptul deYuga. În Kali Yuga, ultima și cea mai degradată eră cosmică, timpul însuși se contractă, ceea ce odată dura milenii acum se petrece în secole, iar apropierea de sfârșitul ciclului cosmic face ca evenimentele să se precipite într-un ritm tot mai frenetic. Această viziune nu era doar metafizică, ci și profund psihologică: justifica de ce lumea contemporană părea mai haotică și mai rapidă decât cea a înaintașilor.

Budismul tibetan contribuia cu propriul său model al roții timpului, în care ciclurile cosmice Kalpa se accelerează în fazele de declin, timpul devenind din ce în ce mai comprimat pe măsură ce ne apropiem de distrugerea regeneratoare care va reseta cosmosul. 

Apocalipsa

Religiile abrahamice au adus o nouă dimensiune explicațiilor cosmice pentru accelerarea timpului prin conceptul de timp eschatologic. Creștinismul timpuriu interpreta promisiunea lui Isus din Matei 24:22 ("dacă n-ar fi scurtate acele zile, nimeni n-ar scăpa cu viața") ca o literală accelerare divină a timpului pentru a salva aleșii. Această "scurtare a zilelor" justifica nu doar persecuțiile și haosul social, ci și intensitatea experienței religioase din comunitățile creștine primitive.

Islamul dezvolta conceptul Akhir Zaman, în care timpul se contractă progresiv înainte de Ziua Judecății. Un an va părea ca o lună, o lună ca o săptămână, o săptămână ca o zi. Această accelerare cosmică nu era abstractă, ci se manifesta concret în intensificarea conflictelor, în rapiditatea schimbărilor sociale și în scurtarea duratei de viață a generațiilor. Iudaismul contribuia cu ideea călcâielor lui Mesia, epoca de tranziție rapidă care precede venirea lui Mesia, caracterizată prin compresia evenimentelor istorice.

În acele vremuri, dezorientarea temporală se transforma în privilegiu cosmic. Generația care trăiește accelerarea se considera și cea care va asista la schimbarea fundamentală. Să nu uităm că Iisus promite a doua Sa venire în timpul vieții celor care Îl ascultă. Fiecare generație de după a considerat că i se adresează.

Modernitatea

Trecerea de la societățile tradiționale la modernitate a generat o nouă categorie de explicații cosmice pentru accelerarea timpului. Filozofii și sociologii au început să observe că industrializarea și urbanizarea nu doar schimbau modul de viață, ci și percepția temporalității înseși. Henri Bergson distingea între timpul mecanic al ceasurilor și timpul trăit al conștiinței, sugerând că modernitatea a rupt legătura naturală dintre experiența umană și ritmurile cosmice.

Această ruptură a fost înțeleasă nu ca o simplă schimbare socială, ci ca o transformare metafizică fundamentală. Timpul circular al societăților agrare, ritmat de sezoane, de ciclurile agriculturale și de ritualuri repetitive, fusese înlocuit cu timpul liniar al progresului industrial, caracterizat prin accelerare constantă și schimbare perpetuă. Georg Simmel observa în 1903 cum viața metropolitană genera o intensificare a stimulilor nervoși care modifica fundamental percepția temporală, creând ceea ce el numea atitudinea blasée, adaptare psihologică la accelerarea vieții urbane.

Această analiză sociologică a fost rapid mistificată și transformată în explicații cosmice. Dacă timpul se accelerează, nu poate fi doar din cauza trenurilor și fabricilor, trebuie să existe o schimbare mai profundă, metafizică, în structura realității. Astfel, modernitatea nu a eliminat gândirea magică despre timp, ci doar i-a schimbat vocabularul, înlocuind zeii cu forțele istorice și energiile cosmice.

New Age și explicațiile energetice

Sfârșitul secolului XX și începutul celui de-al XXI-lea au produs cea mai bogată diversitate de explicații cosmice pentru accelerarea timpului din istoria umanității. Mișcarea New Age a sintetizat elementele din toate tradițiile anterioare: ciclurile hinduse, eschatologia creștină, fizica modernă și psihologia transpersonală într-un ghiveci explicativ.

Centura de fotoni exemplifică perfect această tendință. Teoria susține că sistemul solar intră periodic într-o bandă de energie fotonică care modifică fundamental proprietățile fizice ale realității, accelerând vibrația planetară și, implicit, percepția temporală a tuturor ființelor vii. Această explicație vopsită în limbaj pseudo-științific transmite promisiunea unei transformări spirituale colective, oferind simultan o cauză cosmică pentru anxietatea contemporană și o justificare pentru speranțele de schimbare radicală.

Similar funcționează teoria trecerii în Era Vărsătorului, care explică accelerarea timpului prin schimbarea erelor astrologice. Timpul nu se accelerează arbitrar, ci pentru că întreaga planetă trece printr-o tranziție cosmică fundamentală, de la era rigidă și ierarhică a Peștilor la era fluidă și egalitară a Vărsătorului. Această schimbare justifică toate transformările sociale rapide, de la revoluția digitală la schimbările climatice, ca manifestări ale unei metamorfoze cosmice mai mari.

Teoria ridicării frecvenței Pământului (modificarea Schumann Resonance) oferă o explicație și mai tehnică: frecvența naturală a planetei se accelerează, influențând direct sistemele biologice umane și făcând ca 24 de ore să se simtă ca 16 ore. Această teorie transformă percepția subiectivă într-o realitate fizică măsurabilă, oferind falsul confort al unei validări științifice pentru experiența personală.

Singularitatea și accelerarea exponențială

Paralel cu explicațiile spirituale, cultura tehnologică contemporană a dezvoltat propriile sale teorii cosmice pentru accelerarea timpului. Conceptul Singularității tehnologice, popularizat de Ray Kurzweil, susține că evoluția tehnologică urmează o traiectorie exponențială care va duce la un punct de "explozie a inteligenței" în care schimbarea va deveni atât de rapidă încât va fi incomprehensibilă pentru mintea umană actuală.

Această teorie transformă accelerarea percepută a schimbărilor tehnologice într-o lege cosmică fundamentală. Nu trăim doar într-o perioadă de inovație rapidă, ci ne apropiem de un moment singular în istoria universului în care natura realității înseși va fi transformată. Legea lui Moore despre dublarea puterii de calcul la fiecare doi ani devine astfel nu doar o observație empirică, ci o manifestație a unei tendințe cosmice mai profunde către complexitatea crescândă.

Filosoful Nick Bostrom extinde această logică cu ipoteza Simulării, sugerând că accelerarea percepută a realității ar putea fi dovada că trăim într-o simulare computerizată ai cărei parametri temporali sunt în proces de modificare. Această teorie oferă o explicație ultimă pentru orice anomalie temporală: nu doar că timpul se accelerează, dar întreaga noastră realitate ar putea fi artificială, controlată de entități care manipulează direct fluxul temporal.

Următorul pas e că totul se explică prin Matrix.

Conspirația și controlul temporal

Teoriile conspiraționiste au adăugat o dimensiune intențională explicațiilor cosmice pentru accelerarea timpului, sugerând că percepția alterată nu este nici accidentală, nici naturală, ci rezultatul unei manipulări deliberate. Proiectul HAARP este acuzat că modifică ionosfera pentru a influența frecvențele naturale ale Pământului, afectând astfel percepția temporală colectivă în scopuri de control social.

Teoria chemtrails, a dârelor lăsate pe cer de avioane, dezvoltă această logică, susținând că substanțele pulverizate în atmosferă nu doar modifică clima, ci și conștiința umană, accelerând percepția temporală pentru a crea o stare de anxietate constantă care face populația mai ușor de manipulat. Această explicație transformă accelerarea timpului dintr-un fenomen cosmic neutru într-un instrument de opresiune, oferind simultan o cauză pentru disconfort și un țap ispășitor.

Cea mai elaborată dintre aceste teorii este Proiectul Looking Glass, care susține că guvernele mondiale dispun de tehnologie de manipulare temporală, putând accelera sau decelera fluxul timpului în funcție de obiectivele geopolitice. Această teorie oferă explicația supremă: nu doar că timpul se accelerează, dar această accelerare este controlată de forțe umane cu agende specifice.

Mișcarea de rezistență

Paradoxal, conștientizarea accelerării temporale a generat și mișcări de rezistență care propun propriile lor explicații cosmice pentru necesitatea decelerării. Mișcarea Slow Living nu se mulțumește să critice ritmul vieții moderne, ci propune că revenirea la "timpul natural" este o necesitate cosmică pentru restaurarea echilibrului planetar.

Conceptul de Digital Detox transcende simple recomandări de igienă mentală și devine o practică de "vindecare a rupturii temporale" cauzate de interferența tehnologiei cu ritmurile biologice naturale. Mindfulness-ul și meditația sunt prezentate nu doar ca tehnici de relaxare, ci ca modalități de ancorare în timpul „real” și de rezistență la timpul „artificial” impus de societatea accelerată.

Chiar și aceste mișcări de rezistență reproduc pattern-ul fundamental de cosmicizare a experienței temporale subiective. Dacă timpul se simte accelerat din cauza unor forțe cosmice, atunci soluția nu poate fi doar personală sau socială, ci trebuie să implice o reconectare cu forțe cosmice alternative, cu natura, universul, energia divină sau conștiința pură. 

De ce toate astea?

Această diversitate de explicații cosmice pentru accelerarea timpului dezvăluie că, dincolo de conținutul lor specific, toate îndeplinesc funcții psihosociale similare. În primul rând, ele legitimează schimbarea prin situarea ei în contextul unor forțe superioare controlului individual sau social. Dacă timpul se accelerează din cauza centurii de fotoni sau a Kali Yuga, atunci transformările rapide nu sunt haotice sau amenințătoare, ci parte dintr-un plan cosmic mai mare.

În al doilea rând, aceste explicații reduc anxietatea prin oferirea unei înțelegeri aparent coerente a experienței dezorientante. Sentimentul că ceva nu este în regulă cu timpul se transformă dintr-o vagă neliniște într-o cunoaștere precisă despre natura realității. Această transformare a incertitudinii în certitudine metafizică oferă un sentiment de control cognitiv chiar și atunci când controlul practic lipsește cu desăvârșire.

În al treilea rând, explicațiile cosmice creează comunități de înțelegere în jurul unei experiențe comune. Cei care împărtășesc aceeași teorie despre accelerarea timpului se simt validați în experiența lor și conectați cu alții care trăiesc același fenomen.

În al patrulea rând, ele transferă responsabilitatea pentru schimbare de la nivel individual la un nivel mai mare, al societății, al universului. Însă această externalizare a responsabilității poate fi nu doar eliberatoare, ci și paralizantă, în funcție de cum e propagată povestea.

În sfârșit, multe dintre aceste explicații mențin speranța prin promisiunea că accelerarea actuală este temporară și va duce la o stare superioară. Fie că vorbim de sfârșitul Kali Yuga, de Era Vărsătorului sau de Singularitate, toate aceste teorii prezentă accelerarea ca pe o tranziție dificilă dar necesară către ceva mai bun. 

Evoluția vocabularului explicativ

Un aspect fascinant al acestor explicații cosmice este modul în care vocabularul lor evoluează odată cu paradigmele culturale dominante, menținând însă aceeași structură explicativă fundamentală. În antichitate, explicațiile erau mitologice și se centrau pe acțiunile zeilor și pe ciclurile cosmice naturale. Evul Mediu a adoptat un vocabular teologic, centrându-se pe voința divină și pe planul providențial. Modernitatea a introdus vocabularul științific, dar l-a folosit în același mod mitic. Forțele istorice, legile evoluției sociale și energiile fizice au înlocuit zeii, dar au păstrat aceeași funcție explicativă. Postmodernitatea a adăugat vocabularul psihologic și sociologic, vorbind de compresia spațio-temporală, hipermodernitate și accelerarea socială.

Epoca contemporană combină toate aceste coregrafii verbale într-un sincretism explicativ care împrumută câte o aparență de autoritate din fiecare domeniu: știința pentru credibilitate, spiritualitatea pentru sens, psihologia pentru validare personală, istoria pentru precedent și futurologia pentru speranță.

Centura de fotoni este simultan un fenomen astronomic, o realitate energetică, o experiență psihologică, un precedent istoric și o promisiune pentru viitor.

Această evoluție a vocabularului sugerează că substanța psihologică a explicațiilor rămâne constantă, în timp ce forma lor se adaptează la credințele și valorile fiecărei epoci. Oamenii au avut întotdeauna nevoie să transforme schimbarea dezorientantă într-o parte a unui plan mai mare, și vor continua să o facă indiferent de paradigma culturală dominantă. 

Ce se petrece de fapt

Din perspectiva psihologiei cognitive și a neurologiei, multe dintre aceste percepții ale accelerării timpului pot fi explicate prin mecanisme mult mai prozaice decât intervențiile cosmice. Cercetările arată că percepția timpului se modifică natural cu vârsta. Copiii percep timpul ca trecând lent pentru că fiecare experiență nouă creează memorie densă, în timp ce adulții, ai căror zile devin rutiniere, percep timpul ca accelerându-se.

Revoluția informațională a creat într-adevăr o accelerare obiectivă a anumitor procese, precum comunicarea, călătoriile, accesul la informație, dar percepția că timpul însuși se accelerează poate fi pur și simplu rezultatul adaptării cognitive la un mediu cu stimuli mai densi și mai rapizi. Telefoanele inteligente și internetul au modificat ritmul procesării informațiilor, au creat așteptarea unor reacții imediate și au redus îngrozitor toleranța pentru întârzieri.

Nostalgia pentru un trecut mai lent poate fi, la rândul ei, o iluzie cognitivă. Memoriile din copilărie sunt selectiv păstrate și idealizate, eliminând stresul și plictiseala care caracterizează orice perioadă trăită. Când adulții compară prezentul lor conștient și complex cu amintirile idealizate din copilărie, concluzia că timpul „încă avea răbdare” atunci e irezistibilă.

De asemenea, fiecare generație trăiește schimbări care îi par fără precedent pentru că sunt primele pe care le experimentează conștient. Părinții și bunicii, care au trecut prin propriile lor perioade de schimbare rapidă, par să fi trăit în timpuri mai simple, doar pentru că problemele lor au fost deja rezolvate sau uitate.

Și poate că încă nu le știm pe toate. Mi-aș dori să revin la explicațiile de care dispunem, pentru că sunt realmente utile. Cert este că explicațiie cosmice, care nu pot fi testate experimental, nu au nicio valoare explicativă. Mai eficientă este constatarea că fiecare epocă își proiectează anxietățile și speranțele asupra universului, căutând validare pentru experiența sa specifică și subiectivă.

Geniul ca factor de producție

În toamna anului 1933, într-un birou de la Universitatea Princeton, avea loc cea mai absurdă negociere de salariu din istorie. Albert Einstein, omul care schimbase pentru totdeauna înțelegerea asupra universului, proaspăt angajat al Institutului pentru studii avansate, avea de îndeplinit formalitatățile contabile. Carl Sagan povestește toată întâmplarea în cartea „Creierul lui Broca”.

Abia venit într-o țară nouă, era nu numai îngrijorat de problema salariului, era de-a dreptul îngrozit. Știa că negociere înseamnă luptă și conflict de interese. Își imagina ostilitățile cu disperarea omului care nu a trecut niciodată prin așa ceva, un om tăcut și modest care nu-și dorea mai mult decât o viață decentă, fără niciun soi de excese. Avea nevoie de cărți și de un acoperiș deasupra capului.

Pentru Einstein, jobul de vis era acela de paznic de far. Să nu trebuiască decât să reacționeze rar și procedural la situații, având în rest parte de toată singurătatea și liniștea care să-i permită să se gândească. Îi era foarte greu să se gândească la bani și cu atât mai greu să-și facă o strategie de negociere. Și-a calculat că pentru cheltuielile lui nu îi trebuie mai nimic. Universitatea îi asigura cazarea și materialele de studiu. În rest ar fi cheltuit prea puțin. Însă era vorba și de prestigiu, astfel încât s-ar simți binecuvântat în țara de adopție l-ar onora cu un salariu de 3000 de dolari.

Acest simbol al geniului pur, imaginându-și sala somptuoasă unde avea să se desfășoare teribila negociere, a conceput o strategie clară și simplă, în doi pași. Avea să începă cu o propunere scandaloasă de 3500 de dolari. Astfel, reprezentanții înalți ai universității, ancorați de suma pretinsă, vor putea să încerce să reducă, de exemplu la 2500. Din aproape în aproape, spera el, se va ajunge la cei 3000.

Însă totul s-a desfășurat altfel. A fost primit într-un birou modest al unui contabil, care nici măcar nu i-a oferit un scaun. Nici nu s-a obosit măcar să-l privească. L-a anunțat, privindu-și foile, că îi completează formularistica de angajare și i-a cerut datele. A completat niște formulare, după care l-a întrebat, fără să-și ridice ochii din hârtii, cât să treacă la salariu. Cu vocea tremurândă și aproape șoptită, Einstein a spus 3500. Și atunci, pentru prima dată, de parcă nu a auzit bine, contabilul și-a ridicat privirea spre el și l-a întrebat: „Cât?”

Toată strategia lui Einstein s-a năruit în acel moment. S-a pierdut, s-a fâstâcit, s-a speriat, și-a dres vocea și a corectat: 3000. Povestea lui Sagan se oprește aici. Mai amintește doar un singur amănunt, care face toată această situație tragi-comică să aibă și un alt înțeles. 

Au semnat pentru 17.000 de dolari!

Legea lui Marquez

La marginile economiei clasice, acolo unde cifrele nu mai explică minunile și modelele nu mai pot anticipa nenorocirile, își face loc o intuiție mai veche decât istoria: lumea nu se schimbă gradual, ci prin salturi. Când sunt negative, este de regulă vorba de dezastre sau război. Dar când sunt pozitive, marile invenții care au schimbat civilizația și economia, de la electricitate și lumină, până la calculatoarele personale și internet au fost făcute de cine? De o comisie mare? O mulțime de cetățeni lucrând împreună? Vreo instituție cumva? Aproape întotdeauna, aceste salturi uriașe au un autor singular. Un individ. O minte. Un geniu.

Pornind de la această constatare aproape evidentă, dar totuși complet ignorată de modelele macroeconomice, un cercetător din zilele noastre propune o nouă lege a emergenței geniului. Marionito C. Marquez este un contabil public și consultant independent în transformare de afaceri și implementare tehnologică. Pe lângă expertiza practică, Marquez este un cercetător prolific, cu lucrări academice publicate pe teme variate, de la inteligența artificială și implicațiile sale filozofice, la reziliența civilizației, strategii de afaceri și concepte de diversitate, echitate și incluziune.

În noul său studiu "Legea emergenței geniului a lui Marquez: Extinderea modelului de creștere smithian și reconstruirea fundamentelor PIB-ului, VNB-ului și teoriei creșterii endogene", el arată că geniul nu poate fi planificat, prezis sau standardizat. Nu poate fi produs în serie, nu poate fi cultivat într-un incubator ministerial. Dar poate fi recunoscut. Poate fi atras. Poate fi susținut. Iar atunci când societatea are inteligența instituțională de a face aceste lucruri, se produce ceea ce Marquez numește o amplificare strategică a acestui noroc excepțional. Nu-l poți anticipa pe Einstein. Dar îl poți trata cum i se cuvine.

Studiind istoria științei și a tehnologiei cu date și tabele, Marquez a observat un tipar. De la Isaac Newton, care a înțeles lumina, la Albert Einstein, care a revoluționat fizica cu celebra formulă E=mc² , sau la Nikola Tesla, care a visat la curentul alternativ, toți au fost indivizi excepționali, adesea singuri în fața sistemului, care au provocat salturi, nu pași mărunți. De exemplu, Einstein a scris lucrările sale revoluționare din "anul miraculos" 1905 pe când lucra la un oficiu de brevete, pentru că nu a reușit să obțină o poziție la universitate. Sau Gregor Mendel, părintele geneticii, a cărui muncă a fost ignorată aproape 30 de ani, întârziind progrese uriașe în medicină și agricultură. Societățile nu pot fabrica genii, dar le pot amplifica sau, dimpotrivă, le pot ignora sau chiar suprima. Asta s-a întâmplat, din păcate, cu Alan Turing, părintele informaticii și al inteligenței artificiale, a cărui muncă a fost clasificată, iar el însuși a fost persecutat, întârziind știința calculatoarelor semnificativ.

Marquez își formulează legea astfel: „Geniul se ivește imprevizibil, dincolo de orice anticipare sau control, indiferent de națiune, gen, vârstă, rasă sau epocă. Cu toate acestea, atunci când este recunoscut, sprijinit și împuternicit, are puterea de a schimba traiectoria prosperității naționale și a progresului științific, modelând însuși viitorul umanității." Geniul nu este un derivat al forței de muncă sau al capitalului, ci o entitate stocastică, excepțională, ale cărei manifestări rare sunt responsabile pentru cele mai mari salturi ale civilizației. În această paradigmă, geniul este un "outlier cognitiv", adică o minte capabilă să producă salturi epistemice, tehnologice sau organizaționale fără precedent. Nu este produsul direct al educației sau al politicii publice, dar poate fi recunoscut, cultivat și amplificat.

Această idee corectează modelele economice instituționale care tratează inovația ca produs colectiv, incremental, sau ca o funcție predictibilă a investiției în cercetare și dezvoltare. Geniul este distribuit aleatoriu în timp și spațiu, independent de rasă, gen, clasă sau granițe naționale, dar efectele sale sunt amplificabile strategic. Marquez revizuiește ca urmare modelele Smith și Solow, care au stat la baza gândirii economice moderne. Lui Smith îi reproșează o viziune mecanică asupra muncii, ca și cum toți oamenii ar contribui în mod similar la bogăția națiunilor. Lui Solow îi reproșează utilizarea unei "cutii negre" (Total Factor Productivity) pentru a explica creșterea care nu poate fi atribuită direct muncii sau capitalului.

Dacă Adam Smith, părintele economiei clasice, spunea că bogăția unei națiuni vine din muncă, capital și comerț , Marquez adaugă o a patra forță esențială: consolidarea strategică a geniului. El argumentează că modelele economice tradiționale, precum PIB-ul, sunt incomplete, deoarece nu țin cont de forțele din spatele inovației profunde. Ele tratează munca ca fiind uniformă, ignorând impactul radical inegal al geniului. Un singur individ, ca Einstein sau Steve Jobs, poate genera o valoare economică exponențială, pe când milioane de muncitori obișnuiți nu o pot face.

Ce a făcut America să devină o superputere globală? Nu a fost doar un accident, ci o strategie conștientă de a concentra geniul global. Statele Unite au oferit libertate, finanțare și oportunități celor care fugeau de represiune sau căutau un teren fertil. Oameni ca Einstein, von Neumann, sau Fermi au revoluționat fizica de pe pământ american. Silicon Valley, epicentrul inovației, a fost construit de inovatori americani, dar și de imigranți sau copiii imigranților, oameni precum Sergey Brin (rus), Jensen Huang (taiwanez) sau chiar Steve Jobs (fiul unui imigrant sirian). Acești oameni nu sunt muncitori obișnuiți; ei sunt minți geniale care au fondat industrii întregi și au remodelat piețele globale.

Geniul românesc

Indiferent dacă ecuațiile lui Marquez sunt sau nu exacte, România e în deficit, ca stat, nu doar pentru că nu-și colectează taxele, ci mai ales pentru că nu-și respectă valorile.

Am dat lumii minți strălucite, dar nu le-am păstrat. Le-am trimis, adesea cu brațele încrucișate și fruntea încruntată, să-și caute libertatea, finanțarea și recunoașterea altundeva. Dacă un economist ar aplica logica balanței comerciale la fluxul de geniu, România ar figura ca unul dintre cei mai generoși exportatori de valoare adăugată imaterială și, totodată, cel mai slab încasator de dividende de pe urma ei. Geniile românești nu s-au realizat în România. S-au realizat în Paris, New York, Chicago, Göttingen, Silicon Valley. Constantin Brâncuși a plecat pe jos spre vestul continentului pentru a-și întâlni destinul în atelierul lui Rodin. George Emil Palade, laureatul Nobel, a plecat în 1946 și a descoperit ribozomii la Yale. Mircea Eliade, istoricul religiilor, și-a scris opera în exil. Henri Coandă, pionierul aeronauticii, a inventat în laboratoare străine. Emil Cioran continuă și în ziua de azi să aducă bani și prestigiu Franței. Hermann Oberth din Sibiu, pionierul rachetelor și astronauticii, și-a construit visurile în Germania și America. Aproape toate poveștile noastre de care suntem mândri încep cu o plecare.

Să facem un calcul simplu. Formarea unui doctor, inginer sau cercetător costă statul român aproximativ 100.000 de euro. Conform estimărilor, între 2007 și 2024, România a pierdut peste 20.000 de medici. În același interval, universitățile noastre au format zeci de mii de ingineri IT, dintre care o bună parte lucrează pentru corporații străine din alte țări, în limbi străine, pentru idei străine. Nu există nimic greșit în colaborarea internațională. Greșeala apare atunci când tot ce ai de oferit este forță de muncă ieftină și niciun orizont de creare proprie de valoare. Am pierdut astfel, doar în acest domeniu, două miliarde de euro în investiții umane, bani formați de noi, dar fructificați de alții. Dar nu numai costurile contează. Contează deciziile care nu s-au luat, tratamentele care nu s-au aplicat, companiile care nu s-au înființat, ideile care nu s-au formulat în limba română. În loc să producem valoare, am sponsorizat-o pentru alții. 

Dacă am aplica prudent ecuațiile lui Marquez la economia românească din ultimii 35 de ani, am obține un PIB astăzi cu 40% mai mare! Încă o dată: statul român putea să schimbe după 1989 doar atitudinea față de români. Putea doar să nu îi disprețuiască, să îi trateze cu demnitate.

Am avut și noi porția noastră de tragedii. Dar în fiecare an, România pierde o parte din ceea ce are mai bun nu prin accidente sau dezastre, ci printr-un proces discret. Pleacă un informatician, apoi un medic, apoi un artist, apoi o elevă bună la matematică, apoi un profesor care n-a mai rezistat la umilință. România actuală este un paradox economic. Geniul nu poate fi planificat, dar poate fi recunoscut, protejat și pus în slujba comunității. Investiția în geniu nu e o cheltuială, e o asigurare de viitor. Mai ales pentru țările mici, precum a noastră, care nu pot concura prin volum, dar se pot distinge prin vârfuri.

Dacă Einstein era român

București, 2025. Domnul Ainștain, 46 de ani, doctor în fizică teoretică cu o teză revoluționară despre relativitate, se prezintă la interviul pentru postul de cercetător principal la Institutul Național de Cercetare. 

Este primit protocolar de însuși domnul Director, care îi oferă o cafea și îi spune: „V-am răsfoit dosarul, văd că aveți publicații în Nature, Science... Asta e bine pentru raportările la UE. Dar să știți că la noi cercetarea adevărată se face altfel. Să vă explic. Salariul de bază e 3.200 de lei, dar vedeți dvs... se poate completa. Avem proiecte cu fonduri europene unde consultanța se plătește cu 500 de euro pe zi. Desigur, consultanța constă în a semna rapoarte pe care le scriu subalternii. Dvs nu vă stresați. Și apoi mai sunt și conferințele în străinătate. Organizăm 4-5 pe an, în Antalya, Dubai... Tema e liberă, poate fi Inovația în cercetare sau Sustenabilitatea științifică. Important e să fim prezenți. Diurna e frumoasă. Veți avea o viață bună la noi dacă aveți grijă să vă faceți și Dvs. partea.”

Dl. Ainștain se vede prins în capcana în care niște bani care, în contextul românesc fac diferența în societate, sunt folosiți pentru a-l reduce la statutul de vită pe „ogorul” intelectual. Îngaimă ceva despre cercetare.

„Dooomnule profesor, teoria e frumoasă, dar nu lucrativă. Haideți să nu fim cu capul în nori! Practica impune să știți să scrieți proiecte câștigătoare. Avem o firmă de consultanță care ne ajută, colaborăm de multă vreme, ei iau doar 30% din sumă. Plus că veți fi numit și în consiliul de administrație al unei firme private. Nimic complicat, o ședință pe trimestru, 2.000 euro pe lună. Firma asta întâmplător are contracte cu institutul nostru. Preocupări teoretice, vise și poezie, în timpul liber! Noi avem ținte clare, serioase, de îndeplinit: număr de proiecte depuse, conferințele organizate, protocoalele semnate. Gândiți-vă pozitiv! În trei ani puteți candida la șefia unui departament. Apoi, cine știe, poate și la conducerea institutului. Dvs sunteți un om care poate spera la carieră! Nu la teoria cutare, mă rog, am citit aici în dosarul Dvs, care nu interesează pe nimeni. Nu fiți naiv!”

Anatomia scuzelor

În 1961, psihologul Albert Bandura privea prin fereastra specială a laboratorului său de la Stanford cum copiii băteau fără milă o păpușă numită Bobo. Experimentul său celebru avea să demonstreze că agresivitatea se învață prin imitație. Dar Bandura a observat ceva mai profund, care avea să ducă la o teorie cu o extraordinară putere explicativă. Copiii nu se mulțumeau să copieze violența adulților, ei o justificau. "Păpușa e rea", spuneau unii. "Merită să fie lovită", adăugau alții. Bandura avea să explice, pornind de la aceste aparent banale observații, de ce oamenii decenți, în anumite condiții, devin capabili de fapte teribile. Această teorie, cunoscută ca dezangajarea morală, nu se oprește la copii și păpuși. Ea explică de ce soldații SS își vedeau munca ca pe o necesitate istorică, de ce directorii Enron credeau că salvează capitalismul american, și, mai aproape de noi, de ce politicienii români își justifică cu atâta ușurință decizii care distrug vieți.

Mașinăria justificării

Să începem cu o întrebare simplă: de ce nu ne simțim vinovați când știm că greșim? Răspunsul lui Bandura este că mintea umană posedă o mașinărie sofisticată de autoprotecție, formată din opt mecanisme precise. Ele funcționează ca un sistem de filtrare morală, transformând acțiunile reprobabile în fapte acceptabile, chiar virtuoase.

Prima categorie de mecanisme operează asupra actului în sine. Justificarea morală transformă fapta condamnabilă într-o necesitate nobilă: "fac asta pentru o cauză superioară". Eufemizarea îmbracă realitatea brutală în cuvinte frumoase: "daune colaterale" în loc de "morți civili", "restructurare" în loc de "concedieri în masă". Comparația avantajoasă minimizează gravitatea prin prisma unor fapte mai grave: "alții fac mai rău".

A doua categorie se concentrează asupra responsabilității. Deplasarea responsabilității o transferă către autorități superioare: "doar îmi fac datoria", "am primit ordine". Disiparea responsabilității o împarte între mai mulți actori: "toată lumea făcea la fel", "eram parte dintr-un grup" sau cunoscuta și grețoasa invocare a „sistemului”.

Ultima categorie vizează consecințele și victimele. Distorsionarea consecințelor neagă sau minimizează efectele negative: "nu s-a întâmplat nimic grav". Dezumanizarea transformă victimele în obiecte fără valoare umană. Nu vreau să dau exemple, dar sunt foarte frecvente, mai ales la noi, comportamentele care îi desconsideră pe ceilalți și îi tratează de ca și cum nu ar fi și ei tot oameni. Atribuirea vinovăției pune răspunderea pe umerii victimelor: "și-au căutat-o", "sunt ei de vină".

Aceste mecanisme nu sunt doar concepte abstracte. Ele se manifestă zilnic, în fiecare birou, în fiecare familie, în fiecare decizie morală ambiguă pe care o luăm. Dar pentru a înțelege cu adevărat puterea lor, să privim cum funcționează într-un domeniu unde devierile morale sunt deosebit de mari: politica.

Laboratorul thailandez

Înainte să ajungem la politică, să vedem teoria în acțiune într-un context aparent îndepărtat. În Thailanda, un grup de cercetători a intervievat zeci de persoane implicate în industria sexului, lucrătoare sexuale și clienții lor («Exploring Moral Shame and Guilt Disengagement in Illegal Consumption: The Case of Sex Workers and Their Clients» (SSRN), papers.ssrn.com). Scopul era să înțeleagă cum gestionează acești oameni conflictul moral din viața lor. Rezultatele au fost o demonstrație perfectă a teoriei lui Bandura. Lucrătoarele sexuale apelau la justificarea morală ("fac asta să-mi hrănesc familia"). Foloseau eufemisme: "servicii de companie" în loc de prostituție. Se comparau avantajos: "cel puțin nu fur și nu ucid". Își deplasau responsabilitatea: "societatea m-a adus în situația asta". Distorsionau consecințele: "nu fac rău nimănui".

Clienții, la rândul lor, disipau responsabilitatea: "toți bărbații fac asta". Dezumanizau femeile, referindu-se la ele ca la obiecte, nu ca la persoane. Le și învinovățeau: "ele au ales viața asta".

Studiul thailandez ne arată că oamenii nu se trezesc într-o dimineață hotărâți să devină imorali. Ei își construiesc, pas cu pas, un sistem de justificări care le permite să trăiască cu propriile acțiuni. Este exact ceea ce se întâmplă în politică, doar că acolo consecințele sunt infinit mai grave. La modul serios, comparația dintre politică și prostituție avantajează prostituția.

Scena politică: teatrul dezangajării morale

Politica românească oferă un laborator fascinant pentru studiul dezangajării morale. Aici, sub ochii a milioane de oameni, se desfășoară zilnic un spectacol în care factorii de decizie își justifică alegerile care afectează destine.

Justificarea morală: "Servim Patria". Când un fost strateg politic obsedat de control și mântuirea personală prin putere a încercat, împreună cu colegii, să modifice Codurile Penale, nu au spus niciodată că vor să scape de pușcărie. A invocat "reforma justiției", "independența magistraturii față de servicii", "protejarea cetățenilor de abuzuri". Era o justificare morală perfectă: transformarea unui interes personal într-o misiune nobilă de salvare națională. Același mecanism l-am văzut la un fost lider politic cu o carieră remarcabilă și o imagine publică extrem de controlată când și-a justificat numărul mare de case prin "investiții în economia locală" și "sprijinirea sectorului imobiliar". Sau la un lider de ocazie care a văzut în criză o rampă pentru glorificarea deficitului când a prezentat creșterea dramatică a datoriei publice ca pe o "investiție în viitorul României".

Eufemizarea: limbajul tehnocrat. Politicienii români sunt maeștri ai eufemismului. "Optimizarea cheltuielilor" înseamnă tăieri de salarii și pensii. "Eficientizarea sistemului" înseamnă concedieri în masă. "Măsuri de austeritate" înseamnă sărăcirea populației. "Reformă" înseamnă demolarea unor instituții funcționale. Când un politician cu fler retoric și un doctorat fragil a plagiat, nu a "copiat", ci a făcut "citări inadecvate". Când un premier cu o carieră meteorică a fost demis de propriul partid, nu a fost o lovitură de stat, a fost o "restructurare a echipei de guvernare". Când o politiciană ajunsă în vârf făcea gafe monumentale, nu era incompetentă, ci avea "un stil personal de comunicare".

Comparația avantajoasă: "Alții fac mai rău". "La bulgari e mai rău", "în Moldova nu au deloc", "americanii au și ei probleme" - acestea sunt manrtele cu care se acoperă politicienii români când sunt prinși în flagrant. Un lider de stânga se compara cu lideri europeni care "au avut și ei probleme cu legea". Un lider de dreapta invoca "tradiția democratică americană" când își justifica interceptările. Un liberal cu reflexe conservatoare vorbea despre "standardele occidentale de transparență" când refuza să-și declare averile.

Deplasarea responsabilității: "Nu eu am decis". Politicianul român perfect nu decide niciodată nimic personal. El "respectă hotărârile partidului", "implementează programul de guvernare", "urmează directivele europene", "execută ordinele de la centru". Când un fost ministru a atacat un magistrat cunoscut, nu făcea o vendetă personală, ci "respecta mandatul primit de la Parlament". Când un procuror general nu deschidea dosare penale evidente, nu proteja pe nimeni, el "se conforma procedurilor legale". Când un șef de partid conducea România prin interpuși, nu dicta, el "își exercita drepturile constituționale de lider al majorității parlamentare".

Disiparea responsabilității: "Toată lumea știa". În politica românească, nimeni nu e niciodată singurul vinovat. "Toată clasa politică știa", "era o practică generalizată", "așa se făcea peste tot" sunt scuzele standard. Când a ieșit la iveală scandalul unei firme de produse medicale, nimeni nu a avut vreo responsabilitate individuală. "Sistemul era deficitar", "controalele erau insuficiente", "era o problemă sistemică". Când s-a produs un dezastru, vinovați au fost "sistemul", "mentalitatea generală", "lipsa unei culturi a siguranței", orice, numai persoane concrete nu.

Distorsionarea consecințelor: "Nu s-a întâmplat nimic grav". Politicienii români sunt virtuozi ai minimalizării. Când 65 de oameni au murit, autoritățile vorbeau despre "un incident regretabil". Când o criză medicală făcea ravagii din cauza măsurilor haotice, un ministru declara că "România gestionează bine criza". Când sistemul de educație își manifesta eșecul, politicianul român spunea că "avem cea mai bună educație din regiune". Un ministru transforma creșterea dramatică a inflației într-o "ajustare normală la standardele europene". Un primar recent prezenta colapsul sistemului de termoficare ca pe "o criză temporară de tranziție". Un lider de partid și de guvern vorbea despre creșterea prețurilor la energie ca despre "o oportunitate de modernizare a sectorului".

Dezumanizarea: electoratul ca masă anonimă. Pentru politicianul român, cetățenii nu sunt persoane cu nume, povești și dureri. Sunt "electorat", "segmente demografice", "grupuri țintă", "capital electoral". Sunt "pensionarii care nu înțeleg economia de piață", "tinerii care nu au experiență", "țăranii care nu știu ce vor". Un vechi liberal vorbea despre "românii care nu înțeleg necesitatea reformelor". Un tehnocrat vorbea despre "cei care nu acceptă modernizarea". Un fost președinte, despre "o parte din societate care rezistă schimbării". Această dezumanizare le permite să ia decizii care distrug vieți fără să simtă empatie pentru victimele concrete.

Atribuirea vinovăției: "Ei și-au ales soarta". Ultimul mecanism este și cel mai perfid. Când românii sărăcesc din cauza politicilor economice dezastruoase, vinovați sunt românii care nu se adaptează la economia de piață. Când tinerii pleacă din țară, problema e că nu au spirit patriotic. Când bătrânii mor în spitale, explicația e că nu s-au îngrijit de sănătatea lor. Când niște protestatari au fost abuzați, și-au căutat-o cu lumânarea venind în Piață. Când familiile din Valea Jiului se îmbolnăvesc de cancer din cauza poluării, oficialii locali spun că ar trebui să se mute dacă le pasă de sănătate. Când copiii din sate nu au acces la educație digitală, ministrul educației explică că "părinții trebuie să-și facă datoria".

Ceea ce face politica românească un caz de studiu perfect pentru teoria lui Bandura nu sunt exemplele izolate de dezangajare morală. Este faptul că aceste mecanisme au devenit sistemice, instituționalizate, normalizate. Nu mai vorbim despre politicieni individuali care își justifică greșelile, ci despre o clasă politică întreagă care și-a construit identitatea pe aceste justificări.

Studiul thailandez ne-a arătat că dezangajarea morală poate fi adaptativă pe termen scurt. Ajută indivizii să supraviețuiască într-un mediu ostil. Dar pe termen lung, ea devine toxică, împiedicând schimbarea și perpetuând suferința. În politica românească, vedem exact această dinamică la scară națională.

Justificările morale devin atât de elaborate încât politicienii ajung să-și creadă propriile minciuni. Eufemismele se înmulțesc până când nimeni nu mai poate numi lucrurile pe nume. Comparațiile avantajoase devin atât de frecvente încât mediocritatea devine norma. Deplasarea responsabilității devine atât de sistematică încât nimeni nu mai răspunde pentru nimic. Disiparea responsabilității transformă vinovăția individuală în "probleme sistemice" abstracte. Distorsionarea consecințelor face ca dezastrele să pară succese. Dezumanizarea transformă cetățenii în statistici. Atribuirea vinovăției face ca victimele să devină răspunzătoare pentru propriile suferințe.

Anatomia unei scuze perfecte

Bandura a observat că dezangajarea morală nu este un eveniment singular, ci un proces progresiv. Cu fiecare justificare acceptată, următoarea devine mai ușoară. Cu fiecare scuză internalizată, standardele morale se relaxează puțin mai mult. Ceea ce ieri părea de neacceptat, azi devine regretabil dar necesar, iar mâine devine normal.

În politica românească, acest ciclu funcționează la perfecție. Corupția mică a fost justificată prin "tradiția locală" și "nevoia de a unge angrenajele". Corupția mare prin "complexitatea tranziției" și "învățarea regulilor europene". Corupția sistemică prin "slăbiciunea instituțiilor" și "lipsa unei culturi democratice". Astăzi, politicienii români pot jefui bugetul public fără să clipească, pentru că și-au construit, pas cu pas, un sistem complet de justificări.

Bandura a mai observat ceva crucial: dezangajarea morală este contagioasă. Când o persoană dintr-un grup începe să folosească aceste mecanisme și nu este sancționată, ceilalți încep să le adopte și ei. În politica românească, vedem acest proces în acțiune de trei decenii. Ceea ce a început cu câțiva politicieni care își justificau compromisurile a devenit o cultură politică întreagă bazată pe dezangajarea morală sistematică.

Pentru a înțelege cu adevărat puterea acestor mecanisme, să analizăm o scuză politică românească completă, care folosește aproape toate cele opt instrumente ale lui Bandura. Să luăm cazul deficitului public și măsurile de "corectare" din 2024-2025. Iată cum ar suna o justificare perfectă din partea unui politician român, care ar dori să păstreze"scurgerile" și să le "bandajeze" din munca celor care contribuie:

"Am luat măsurile pe care le-am luat pentru a salva România de la faliment și a proteja viitorul copiilor noștri [justificare morală]. Am implementat o strategie echilibrată de optimizare a cheltuielilor publice [eufemizare]. România are unul dintre cele mai mici deficite structurale din Europa, mult mai mic decât alte state [comparație avantajoasă]. Am respectat întocmai cerințele Comisiei Europene și ale partenerilor internaționali [deplasarea responsabilității]. Toate partidele din coaliție au fost de acord cu măsurile, a existat consens politic deplin [disiparea responsabilității]. Nu vorbim despre tăieri drastice, ci despre ajustări normale care nu afectează serviciile esențiale [distorsionarea consecințelor]. Bugetarii nu înțeleg realitățile economice moderne și reacționează în mod emoțional la schimbări necesare [dezumanizarea]. Cei care protestează sunt exact aceia care au trăit pe banii publici fără să producă valoare reală pentru societate [atribuirea vinovăției]."

În câteva fraze, politicianul și-a justificat perfect orice măsură nedreaptă, și-a transferat toată responsabilitatea, și-a atribuit toate meritele, și-a minimalizat toate efectele negative, și-a dezumanizat toți criticii și și-a învinovățit toate victimele. Este o capodoperă a dezangajării morale, un mecanism psihologic atât de bine calibrat încât poate transforma orice decizie irațională într-una logică, orice nedreptate într-o necesitate.

Absurditatea acestei logici devine cristalină când ne uităm la una dintre primele categorii vizate: specialiștii în fonduri europene. Avem o economie bună, bazată însă pe consum și pe fonduri europene. Aceștia sunt exact oamenii care aduc bani în țară, care asigură venituri suplimentare pentru bugetul de stat, care transformă investițiile europene în dezvoltare locală. Să îi jupuiești pe cei care aduc bani ca să rezolvi lipsa banilor este ca și cum ai concedia vânzătorii pentru că magazinul nu are suficiente încasări. Dar prin prisma dezangajării morale, această decizie irațională devine perfect logică: "bugetarii" sunt vinovați pentru deficit, indiferent că unii dintre ei sunt tocmai cei care contribuie la reducerea lui.

Prețul scuzelor

Dezangajarea morală ajută indivizii să supraviețuiască psihologic în situații dificile, dar îi împiedică să schimbe cu adevărat ceva. În politica românească, fenomenul este amplificat. Politicienii care și-au perfecționat arta justificării pot să doarmă liniștiti în ciuda dezastrelor pe care le provoacă. Dar tocmai această liniște le împiedică să învețe din greșeli, să se schimbe, să devină mai buni. Mai grav, exemplul lor se propagă prin toată societatea. Când un prim-ministru își justifică incompetența prin "complexitatea guvernării", miniștrii încep să-și justifice eșecurile prin "moștenirea primită". Când miniștrii normalizează mediocritatea, secretarii de stat învață să o imite. Când înalții funcționari acceptă scuzele, funcționarii de rang inferior le adoptă. Și așa, pas cu pas, întreaga administrație publică devine o mașinărie gigantică de producție a justificărilor pentru propriile eșecuri.

Ciudații nu sunt doar politicienii, suntem și noi, cei care îi acceptăm. Cercetările lui Bandura au arătat că dezangajarea morală funcționează și la nivel de grup. Când un politician își justifică o decizie proastă, o parte din electorat adoptă aceleași justificări. "Ce să facă, săracul, așa a găsit țara", "măcar încearcă ceva", "alții ar fi făcut mai rău". Devenim complici la propriul nostru furt, co-autori la propriile noastre suferințe.

Bandura nu s-a mulțumit să descrie mecanismele dezangajării morale. A și studiat cum pot fi combătute. Răspunsul nu este simplu, dar este clar: prin reactivarea empatiei, prin restabilirea legăturii cu consecințele reale ale acțiunilor, prin personalizarea victimelor, prin asumarea responsabilității individuale. În termeni practici, aceasta înseamnă că trebuie să înlocuim abstractul cu concretul, generalul cu particularul, cadrul teoretic cu exemplul personal. În loc să vorbim despre "optimizarea cheltuielilor", să vorbim despre pensionara de 67 de ani care nu-și mai permite medicamentele. În loc să discutăm despre "eficientizarea sistemului", să povestim despre specialistul concediat după 30 de ani de serviciu. În loc să analizăm "performanțele macroeconomice", să ne uităm la studenta care pleacă din țară pentru că nu găsește o perspectivă aici.

Politicienii români au învățat să transforme suferința în statistici, drama în date, tragedia în grafice. Contracarăm acest mecanism transformând statisticile înapoi în suferin­ță, datele înapoi în drame, graficele înapoi în tragedii.

Păpușa Bobo poate fi protejată

Să ne întoarcem unde am început, în laboratorul lui Bandura din 1961. Copiii care băteau păpușa Bobo nu erau răi prin natură. Ei doar reproduceau comportamentul adulților și și-l justificau cu mijloacele pe care le aveau la dispoziție. Dar experimentul lui Bandura a mai demonstrat că același mecanism care îi făcea pe copii să lovească păpușa putea fi folosit să-i învețe să fie blânzi cu ea.

Politicienii români nu sunt răi prin natură. Ei sunt produsul unui sistem care i-a învățat că justificarea este mai importantă decât performanța, că explicația e mai valoroasă decât rezultatul, că scuza e mai utilă decât soluția. Dar același mecanism care i-a corupt poate fi folosit să-i reformeze.

Teoria lui Bandura ne învață că nu există oameni iremediabil imorali, ci doar oameni care și-au perfecționat mecanismele de justificare până la un nivel toxic. Știind asta, știm și cum ar trebui să acționăm. Nu prin condamnare morală (care nu face decât să întărească justificările), ci prin reactivarea empatiei, prin restabilirea legăturii cu consecințele reale, prin personalizarea responsabilității.

Studiul thailandez ne-a arătat că oamenii prinși în situații morale dificile au nevoie în primul rând de alternative reale, nu de judecăți morale. Lucrătoarele sexuale nu aveau nevoie să fie condamnate pentru alegerile lor, ci să li se ofere alte opțiuni. Același principiu se aplică și în politică: politicienii români nu au nevoie de mai multă morală abstractă, ci de mai multă responsabilitate concretă.

Privind lucrurile cu calm, teoria lui Bandura ne oferă sper­anță. Ea ne arată că mecanismele care ne fac să ne justificăm comportamentele greșite pot fi înțelese, demontate și înlocuite cu altele care ne fac să ne asumăm responsabilitatea. Păpușa Bobo poate fi protejată. Copiii pot învăța să fie blânzi. Politicienii pot învăța să fie cinstiți. Și noi, toți, putem învăța să nu ne mai mințim singuri cu propriile noastre scuze perfect construite. Întrebarea nu este dacă e posibil. Este posibil. Întrebarea e dacă vrem cu adevărat să renunțăm la confortul justificărilor noastre perfect calibrate și să acceptăm realitatea incomodă. Pentru că realitatea, spre deosebire de scuzele noastre, nu poate fi modificată prin simpla noastră voință de a o ignora.

Am fost cel mai aproape când eram cel mai departe

Trei mari scriitori ai secolului XX au trăit cea mai incendiară poveste de iubire din literatura modernă și totuși niciodată nu s-au atins. O femeie din Paris care murea de foame a reușit să-i fascineze simultan pe doi titani ai cuvântului: unul la Moscova, celălalt în Elveția. Între 1922 și 1926, prin simple scrisori, Marina Tsvetaeva, Boris Pasternak și Rainer Maria Rilke au construit un triunghi epistolar atât de intens încât realitatea fizică a devenit irelevantă.

Parisul anilor 1920. Marina Tsvetaeva trăia în condiții de o sărăcie care ar fi omorât pe oricine altcineva. Una dintre cele mai abrupte și luminoase figuri ale poeziei ruse, poetă a exilului, a pierderii, a iubirii mistuitoare și a contradicției, ea nu a scris niciodată pentru a seduce, ci pentru a supraviețui. Existența ei a fost o luptă continuă cu realul, cu sărăcia, cu marginalizarea, dar și cu propriile-i abisuri. Într-un jurnal descoperit abia în 1985, ea scria cu detașarea unui martir: "Uneori nu am ce mânca trei zile”, dar continua să scrie poezie cu o disciplină de adevărat călugăr benedictin. Nimeni nu știa atunci că această femeie, care ziua aproape cerșea de mâncare prin Paris și noaptea visa la „el”, scriindu-i numele „cu oasele gândului”, punea la cale cea mai neobișnuită poveste de iubire din literatura secolului XX. 

La Moscova, Boris Pasternak trăia protejat de gloria recentă a volumului său "Sora mea, viața" (1922), dar deja suspectat de autorități. Între ei se înfiripase ceva ce niciun termen convențional nu putea defini. Nu era prietenie, nu era iubire romantică. Era ceea ce Marina numea "un pact de vibrație reciprocă", o chemare poetică în doi timpi care avea să îi consume pe amândoi.

Corespondența lor începuse în 1922, dar în vara lui 1926 avea să ajungă la incandescență. În scrisorile din acea perioadă, care formează nucleul volumului "Letters: Summer 1926", Marina îi scria lui Boris: "Noi nu suntem oameni. Suntem o flacără împărțită în două corpuri care nu se pot atinge fără să se stingă”. Boris, mai reținut dar la fel de prins în joc, îi răspundea, vulnerabil: "Scrisorile tale sunt singurul lucru care mă mai trezește dimineața. Uneori mă întreb dacă tu exiști cu adevărat sau dacă ești doar o creație a minții mele."

Dar Marina, în mod scandalos, îi scrie și lui Rainer Maria Rilke, aflat în Elveția. Rilke era bolnav și izolat atunci. În prima scrisoare trimisă de Marina lui Rilke pe 6 mai 1926 i se adresează nu ca unei celebrități poetice, ci ca unei legende personale: "Rainer, tu ești ceea ce lipsește între mine și Boris. Ești forma pură a absenței". Rilke, care la rândul său o citise pe Tsvetaeva în germană, îi răspunde cu o tandrețe demnă de ultimele clipe ale unui suflet care simte că poate muri în sfârșit înțeles. Și astfel se construiește cel mai neobișnuit triunghi din istoria literaturii.

În doar câteva luni, Marina le scrie amândurora simultan, dar în registre diferite. Un joc care avea să o consume. Lui Pasternak îi cere foc, precipitație, abandon. Lui Rilke îi cere seninătate, consolare, verdict. Într-un moment aproape insuportabil de sinceritate, îi scrie lui Boris: "Rilke este partea din tine care nu va fi niciodată a mea". Pasternak, din ce în ce mai confuz și poate rănit, începe să se retragă, nu din mândrie, ci din neputință. Într-o scrisoare descoperită abia în 1978, el mărturisea unui prieten: "Iubirea mea era terestră, a ei era tectonică".

Boris către Marina, 5 mai 1926: “Parcă m-ai fi chemat printr-o vrajă sau mi-ai fi trimis propria mea Pytia personală. Am început, nebunește, să încurc două cuvinte: tu și eu”. Tot el, 3 zile mai târziu: “Primesc scrisori de la o ființă pe care o iubesc până la pierderea rațiunii. Dar e atât de intensă… uneori mă doare aproape fizic să o ascund de ceilalți. Această durere se numește fericire”.

Marina către Boris, 10 mai 1926: “De ce mă atrage copilăria ta, de ce simt nevoia să te trag în a mea?” Tot ea, noiembrie 1922: “O scrisoare e ca un mesaj din altă lume - mai puțin desăvârșită decât un vis, dar supusă acelorași legi”. Boris îi răspunde: "Marina, tu nu mă iubești pe mine - tu iubești iubirea însăși. Eu sunt doar pretextul pentru propriul tău foc. Și totuși, nu pot să renunț la acest pretext, pentru că arderea ta mă ține în viață".

Marina către Boris, într-o scrisoare din iulie 1926: "Trupul tău nu există pentru mine, Boris, pentru că eu te iubesc cu totul. Carnea e pentru cei care nu știu să iubească cu sufletul. Noi suntem dincolo de orice atingere fizică - suntem atingerea însăși." Tot ea: “Vreau să dorm cu tine, să adorm și să dorm… și să știu, în somnul cel mai adânc, că ești tu. Să-ți aud inima cum bate. Și să-ți sărut inima”.

Marina către Rilke, august 1926: “Tu ești ceea ce voi visa în noaptea asta… Tot ce nu doarme niciodată ar vrea să doarmă pe săturate în brațele tale”. Rilke îi răspunde: “În eternul azi al spiritului… mâinile tale, Marina, când întinse, când strânse, în inima mea ca în adâncul unei fântâni curgătoare… șuvoiul deviat către tine”. Marina, înapoi: “Rainer, aseară am ieșit… Și am cuprins tot vântul - nu, tot nordul în brațele mele. Și numele lui era Tu”.

Marina către Rilke, în aceeași lună: "Când îți scriu, Rainer, mâinile mele devin ale tale. Când citesc ceea ce îmi răspunzi, buzele mele devin ale tale. Suntem mai aproape decât orice cuplu din lume, pentru că nu avem trupuri care să ne limiteze". Rilke, în ultimele sale luni de viață, îi scrie: "Dragă Marina, tu mi-ai dat moartea cea mai frumoasă cu putință. Să fii iubit de tine înseamnă să fii iubit de poezia însăși. Când voi muri, voi muri cu cuvintele tale în suflet."

Într-o scrisoare pe care Marina o trimite simultan amândurora, cu mici modificări, scrie: "Voi sunteți cei doi bărbați ai vieții mele, deși nu știți unul de celălalt. Unul dintre voi este focul meu, celălalt este lumina mea. Împreună formați bărbatul perfect pe care nu-l voi avea niciodată."

Când Rilke moare în decembrie 1926, Marina scrie o scrisoare de doliu în care afirmă că "un continent s-a scufundat". De atunci, relația ei cu Pasternak se răcește progresiv. În scrisorile din anii '30, regăsite în volumul "The Correspondence of Boris Pasternak and Marina Tsvetaeva", tonul devine fragmentar, ezitant. Într-un ultim gest de sinceritate, Marina îi scrie lui Boris: "Poate că nu te-am iubit pe tine, Boris, ci ceea ce am crezut că poți fi". Replica lui vine târziu: "Poate că nu te-am înțeles niciodată. Dar nu m-a durut nimeni mai nobil decât tine".

Biograful Simon Karlinsky notează în "Marina Tsvetaeva: The Woman, Her World, and Her Poetry" că această relație epistolară a fost pentru Marina o formă de supraviețuire estetică. Ea nu putea iubi fără a transfigura. Iubirea concretă i se părea trivială, ca o repetiție pentru o piesă neterminată. Ideea-cheie a acestei corespondențe era absența ca formă de posesie. Marina nu căuta prezența bărbatului iubit, ci reverberația lui într-un spațiu poetic interior. Într-un sens profund, Rilke nu era niciodată absent pentru ea, tocmai pentru că nu fusese niciodată atins.

Pasternak devine în anii următori o conștiință lirică și morală, mai mult decât un simplu scriitor. Fluent în muzică, filozofie și literatură, ajunge un poet al detaliului transfigurat (spune despre Lara că „a strâns în ochi tot albastrul lumii și în piele întreaga lumină”) și un vizionar al interiorității (spune despre Iuri că „era ca și cum lumea lui nu i-ar fi aparținut niciodată; ca și cum ar fi oaspete în propria-i viață”). Romanul „Doctor Jivago” l-a propulsat pe scena mondială, dar i-a adus totodată și excomunicarea simbolică în URSS. Sub presiunea autorităților sovietice, Pasternak a fost nevoit să refuze Premiul Nobel în 1958, rămânând astfel o figură emblematică a literaturii morale, măcinată între recunoașterea internațională și represiunea regimului totalitar.

Sfârșitul e cât se poate de lumesc. Marina se sinucide în 1941, la vârsta de 48 de ani, spânzurându-se într-un sat rusesc uitat de istorie. Pasternak moare în 1960, după ce publicarea romanului "Doctor Jivago" îl transformă într-o figură internațională, dar în același timp îl izolează definitiv. Niciodată nu a renunțat la Marina în gând. În biografia lui Christopher Barnes, "Pasternak: A Literary Biography", se consemnează că unele din ultimele sale însemnări manuscrise conțineau versuri care îi erau adresate direct Marinei, deși numele ei nu mai fusese rostit de el de zeci de ani.

O iubire care nu a existat efectiv, dar care a influențat vieți, în care cuvântul a fost aventură, refugiu, mângâiere și adio. Ideea ciudată că, uneori, intimitatea nu stă în apropiere, ci în imposibilitatea ei. „Nu demult am petrecut o zi frumoasă - toată, cu tine. Nu te-am lăsat să pleci până târziu în noapte. Nu da atenție răcelii mele. Între mine și tine e mereu un fel de adiere”.