Cele trei mari virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Le întâlnim citate în epistole, în predici şi în predania Bisericii, dar le regăsim mai profund acolo unde omul nu mai ştie ce să creadă, cui să se încredinţeze, ce sens să dea durerii. Le-am putea numi chiar „vitaminele sufletului”, subtile, esenţiale, imposibil de sintetizat în laborator, dar a căror absenţă se simte ca o anemie a fiinţei.

Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni – acel poem teologic despre iubirea care „nu cade niciodată” – ştim, de asemenea, cerinţa Bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice. Dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă. Nu sunt simple idealuri suspendate în eterul dogmei, ci ancore existenţiale.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Aceasta e prima treaptă a oricărei piramide a nevoilor, fie ea piramida lui Maslow sau cea din Evanghelie. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Economia e fragilă, sănătatea imprevizibilă, iar norocul capricios. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă, ca la Iov. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă şi impredictibilă, omul are nevoie de credinţă – nu ca dogmă, ci ca încredere liniştită în rostul lucrurilor. Ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6: este vorba despre „încrederea în cele ce încă nu se văd”, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate ireversibil.

Nu putem trăi fără dragoste. Dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Nevoia de afecţiune este mai adâncă decât nevoia de oxigen: copilul lipsit de îmbrăţişare moare, chiar dacă este hrănit. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Se naşte astfel o economie spirituală a iubirii, în care cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde. E reciprocitate morală, dar şi strategie psihologică.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi, adesea nescrisă dar resimţită: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Iar ca să creşti, trebuie să ai un „dincolo”. O proiecţie. O poveste despre tine în viitor. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un mâine, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar suportabil. Lipsa lui se numeşte deznădejde, care, în terminologia patristică, este păcat nu pentru că „încalci” ceva, ci pentru că încetezi să mai funcţionezi. Ea face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său. Nu întâmplător, în Evul Mediu, deznădejdea era considerată una dintre cele mai periculoase ispite demonice.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu virtutea credinţei. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. Tinerii cred în efort, în voinţă, în acţiune – dar nu le vine lesne să creadă că cineva veghează asupra lor fără un contract semnat. E uşor, în schimb, să nădăjduiască şi să iubească. Vederea orizontului şi dorul de celălalt sunt ale lor prin fire.

Tot la fel, e firesc pentru copii să aibă dificultăţi cu virtutea dragostei. Nu pentru că nu o simt, ci pentru că li se oferă necondiţionat şi fără motive de a bănui că izvorul va seca vreodată. De aceea, copiii sunt capabili de cruzimi, pe cât de inocente, pe atât de cumplite. De aceea, pentru ei, singurătatea cuiva e motiv de batjocură, iar nu de milă. Psihologia dezvoltării vorbeşte limpede despre egocentrismul infantil, dar Evanghelia, cu blândeţe, vorbeşte despre necesitatea educării inimii. Dragostea trebuie învăţată, nu doar primită.

În fine, cei care au deprins credinţa şi dragostea, dar e normal să aibă nădejdea tulburată, sunt bătrânii. Viitorul lor e îngust, ziua de mâine tot mai puţin promiţătoare. Uneori se agaţă de viziuni mărunte, de detalii, de amintiri. Nădejdea, pentru ei, e dificilă ca şi efortul de a privi în sus. Atunci însă când pâlpâirea speranţei se stinge, pentru bătrâni, dacă se adaugă la aceasta pierderea dragostei sau a siguranţei, nu au nevoie nici măcar de vreo boală anume pentru a muri, cam în acelaşi timp în care ar muri fără hrană. Nu numai ei sunt în această stare. Oricine este văduvit de viitor moare lent.

Chiar şi scoase din contextul creştin, credinţa (convingere şi siguranţă), dragostea (acceptare şi apreciere) şi nădejdea (viziune şi speranţă) sunt hrana sufletului. Le putem reformula, dacă vrem, în termeni seculari, psihologici, existenţialişti sau chiar economici. Dar esenţa rămâne.

Într-o perioadă sau alta a vieţii, ne putem lipsi de câte una dintre ele. Suntem suficient de rezistenţi pentru asta. Dar dacă ne lipsesc două, pentru mai multă vreme, ne pierdem puterea vieţii. Când dispare sensul, afectul şi încrederea în lume, omul se prăbuşeşte, chiar dacă e încă în picioare.

De exemplu, pierderea unui prieten (afecţiune, dragoste) se îndură şi depăşeşte într-un mod mai sănătos dacă ne asigurăm o anume rutină a obiceiurilor de acţiune şi gândire (siguranţă, credinţă) şi plănuim viitorul în termenii noştri de succes şi realizare (viziune, nădejde).

Pierderea locului de muncă (certitudine, credinţă) se depăşeşte cu integritate prin apropierea de cei dragi (afecţiune, sprijin, dragoste) şi, în acelaşi timp, printr-o strategie sau plan de acţiune care reintroduce viitorul în ecuaţie.

Cele mai dificile situaţii sunt acelea în care un singur cutremur din viaţa noastră ne doboară doi sau trei dintre aceşti piloni sufleteşti dintr-odată. Atunci vorbim despre depresii, acele „nopţi negre ale sufletului”, unde rugăciunea pare monolog şi viitorul, o glumă amară. Sunt, bunăoară, relaţiile în care, pentru unul dintre parteneri, celălalt este sursă nu doar de dragoste, ci şi de securitate (sprijin pentru credinţă) şi de speranţă (proiect de viitor). Când o astfel de relaţie se termină, de regulă salvarea persoanei părăsite se face cu infuzii masive de afecţiune şi încurajare, fie din exterior, fie dintr-un rezervor interior care nu s-a epuizat cu totul. Altfel, prăbuşirea devine sistemică.

Sufletul nu e doar o metaforă. E un mecanism viu. Şi cere, ca orice mecanism, combustibil. Aici, credinţa, dragostea şi nădejdea nu sunt simple „valori”. Sunt ceea ce face motorul să funcţioneze. Fără ele, viaţa se reduce la supravieţuire.

La limita firescului

Conceptul de accident, provenit din filozofia greacă, desemnează ceva care nu ţine de esenţa lucrurilor, care nu face parte din natura acestora, ceva întâmplător, la marginea existenţei, la limita lumii logice, nefiresc, paranormal. Aşa precum povestirile lui Stephen King.

Amănuntele accidentului suferit de marele scriitor sunt bine descrise pe Wikipedia: «În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meşteşugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieşit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a maşinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea şerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deşi era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept şi o tăietură la scalp. După cinci operaţii în zece zile şi terapie fizică, King şi-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârşitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să şadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.»

Smith, şoferul camionetei, a murit în somn un an mai târziu, în data de 21 septembrie 2000, care este, întâmplător, ziua de naştere a lui Stephen King. Iată o coincidenţă demnă de dramele paranormale ale acestui autor. Dacă derulăm filmul înapoi, din acest punct, aflăm că, în momentul în care a fost limpede că va scăpa cu viaţă, una dintre primele preocupări a fost să cumpere Dodge-ul care l-a lovit. Pe de o parte, ar fi vrut să îl distrugă cu barosul. Pe de altă parte, dorea să nu ajungă obiect de licitaţie.

King a fost întotdeauna un om cu viaţă simplă. A rămas să locuiască acolo unde s-a născut, în Maine, un stat în care nu s-a întâmplat niciodată nimic, în care viaţa decurge banal, oamenii sunt cu toţii aşezaţi, tăcuţi, anonimi. A fugit întotdeauna de interviuri şi popularizare. Scrisul pentru el a fost mereu un efort tăcut, intens, acribic, nicidecum o aventură. La fel şi viaţa de zi cu zi.

Din copilărie el începuse să scrie şi chiar să îşi vândă lucrările. Nici măcar la colegiu nu s-ar fi dus dacă nu era dorinţa mamei. Lui, oricum, colegiul nu i-a folosit la nimic în carieră. Erau oameni săraci, o mamă singură cu doi băieţi. Tatăl îi părăsise când Stephen avea doi ani. După ce a terminat liceul, el trebuia oricum să muncească 8 ore pentru traiul lor. Colegiul mai mult l-a încurcat. Însă mama lui avea această dorinţă, să-i facă băiatul facultate şi, deşi convins de inutilitatea demersului şi copleşit de efortul studiilor făcute în paralel cu munca, s-a dus şi a obţinut bursa. Explicaţia lui: mama a fost o femeie care nu a avut niciodată nimic; măcar atâta lucru merita şi ea.

Succesul lui Stephen King ca scriitor a depăşit orice posibilitate de definiţie. E uriaş. E paranormal de uriaş. Contrastul cu viaţa retrasă de Maine nu poate fi mai mare. Ar fi fost culmea ca, acum, maşina care aproape i-a pus capăt carierei şi vieţii să ajungă obiect de veneraţie pe e-Bay. Aşa încât a distrus-o. Cât timp a fost în spital, şansele lui de a supravieţui şi apoi de a reveni la o viaţă normală păreau minime. Dar el a fost conştient tot timpul. Cu atât mai grotesc şi obsesiv s-a format în mintea lui filmul horror al accidentului.

În liniştea aceea de început de lume, brusc şi halucinant, se făcea că se află cu oasele zdrobite şi cu toată viaţa zdrobită, într-un şanţ. Nu avea nici măcar posibilitatea să se enerveze. Cel care într-o fracţiune de secundă îi spulberase existenţa creatoare i-a apărut deasupra ochilor. Nu putea să-i spună nimic, nu putea să se mişte, dar auzea şi vedea mai intens ca niciodată. Timpul se dilatase enorm. Smith şi-a aprins o ţigară, calm, incredibil de calm, şi a oftat a pagubă, spunând un singur lucru, la fel de paranormal ca toată această poveste: “Ăsta e norocul meu. Dintre toţi locuitorii din Maine, eu omor singura celebritate!”.

Despre cafea

Fără ea lumea n-ar fi fost ce este.

Să ne închipuim pentru o clipă un univers fără cafea. Iluminismul, acea explozie de minte și spirit care a apărut în cafenelele Parisului, n-ar fi existat. Voltaire, Diderot, Rousseau, toți acești titani ai gândirii, își datorează geniul nu doar propriilor minți, ci, în parte, și acelei băuturi miraculoase care le-a menținut vigilența în nopțile lungi de dezbatere. Prin urmare, majoritatea ideilor care guvernează astăzi lumea noastră n-ar fi văzut niciodată lumina zilei.

Dar nu doar în Paris s-au născut revoluțiile! Cafenelele au devenit, peste tot în lume, sanctuarele revoluționarilor, filosofilor și activiștilor. Discuțiile aprinse purtate în aceste spații au contribuit la formularea și diseminarea ideilor care au dus la schimbări sociale majore. Revoluția Franceză însăși și-a găsit nutrienții în aceste laboratoare de gândire alimentate de cofeină, unde burghezia se întâlnea pentru a diseca vechea ordine și a imagina o lume nouă.

Dar cafeaua nu a transformat doar mințile, a redesenat harta lumii. A fost un motor colosal al comerțului global, dictând rute comerciale și formarea imperiilor coloniale. Plantațiile de cafea din America Centrală și de Sud, din Asia și Africa au devenit inima economiilor națiunilor producătoare, dar și teatrul unor tragedii umane. Pentru că, să fim sinceri în această pledoarie, progresul civilizației a avut și prețul său întunecat: forța de muncă supusă adesea unor condiții inumane pentru a satisface cererea europeană nesățioasă. Această boabă care ne-a luminat mințile a umbrit, uneori, conștiința noastră morală.

Și totuși, din această complexitate istorică a apărut o lume interconectată, unde cafeaua a devenit primul produs cu adevărat global, creând punți între continente și culturi.

Literatura universală poartă în ea aroma cafelei. Balzac, colosul literaturii franceze, își scria capodoperele hrănit de litri de cafea neagră, transformând cofeina în personaje memorabile și intrigi captivante. Rebreanu, marele nostru romancier, și-a croit calea prin labirintul sufletului românesc cu douăzeci de cești de cafea alături în fiecare zi. De fapt, fără să mai dau o mulțime de nume, amintesc doar că orice traseu prin cultura românescă mare trece și pe la Cafeneaua Capșa.

Chiar și știința modernă își datorează salturile revoluționare cafelei. Fizica lui Richard Feynman, cu teoriile ei strălucite, și invențiile geniale ale lui Edison s-au născut în nopți albe și binecuvântate de cofeină. Iar progresul tehnologic însuși a fost accelerat de căutarea perfecțiunii în prepararea cafelei: de la dezvoltarea mașinilor de espresso la metodele rafinate de prăjire, de la inovațiile în logistica transportului până la știința extracției aromate. Cafeaua nu a fost doar consumată. A fost studiată, perfecționată, ridicată la rang de artă. Designul cafenelelor a creat o estetică specifică care definește încă urbanitatea modernă. De la ustensilele rafinate ale preparării până la arhitectura spațiilor de consum, cafeaua și-a construit propriul ei limbaj vizual.

Dar să nu rămânem doar în cafenelele pariziene și vieneze! Cafeaua și-a țesut propriile ritualuri în fiecare colț al lumii, creând o diversitate culturală uimitoare. Ceremonia etiopiană a cafelei este o adevărată liturghie a ospitalității, cafeaua turcească - un ritual care a fost declarat patrimoniu UNESCO, iar espresso-ul italian a devenit filozofia unui mod de viață rapid și intens. Fiecare cultură și-a pus amprenta asupra acestei băuturi, transformând-o într-o hartă gustativă a umanității.

Dar cel mai spectaculos exemplu rămâne Paul Erdős, matematicianul legendar despre care se spunea că este "o adevărată mașină de transformat cafeaua în teoreme". În cartea "The Man Who Loved Only Numbers", Paul Hoffman ne povestește că Erdős lucra câte douăzeci de ore la rând, hrănindu-și geniul cu espresso după espresso, tablete cu cofeină și, da, chiar și amfetamine. Când un prieten l-a provocat să renunțe pentru o lună la stimulente, Erdős a acceptat și a câștigat pariul de 500 de dolari. Dar la final i-a reproșat amicului cu amărăciune: "Ai oprit matematica în loc timp de o lună!"

Fundațiile economiei moderne s-au clădit în cafenele! Primele burse de mărfuri, precum cea din Londra, s-au dezvoltat în jurul acestor temple ale băuturii negre. Lloyd's of London, una dintre cele mai vechi și renumite piețe de asigurări din lume, își are originile în modesta Cafenea a lui Edward Lloyd de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Acolo, negustorii și căpitanii de nave se întâlneau pentru a discuta despre afaceri, a schimba informații și a asigura încărcături. Un simplu spațiu de socializare s-a transformat, prin magia cafelei, într-un centru financiar vital care încă dictează ritmul economiei mondiale.

Iar în Londra, pe lângă explozia iluministă pariziană, cafenelele au devenit adevărate "universități penny". Isaac Newton, Joseph Addison și Richard Steele frecventau locuri precum Button's sau Will's, unde oricine își permitea o cafea putea participa la discuții intelectuale de înaltă ținută. Idei noi erau dezbătute, știri schimbate, iar publicații precum The Tatler și The Spectator, considerate printre primele reviste moderne, erau redactate și citite cu voce tare. Fără cafeaua care îi menținea treji pe acești pionieri ai jurnalismului, presa modernă ar fi fost de neconceput.

În coloniile americane, cafenelele au devenit locuri fierbinți de dezbatere politică și rezistență. Planurile pentru faimoasa Partidă de Ceai de la Boston din 1773 au fost parțial concepute în aceste sanctuare ale cafelei, ca reacție la taxele britanice asupra ceaiului. Ironia istoriei: respingând ceaiul impus de metropolă, coloniștii au îmbrățișat cafeaua ca pe un simbol al libertății și independenței. Revoluția Americană însăși a fost, în fond, alimentată de cofeină și dorința de autodeterminare.

La fel, în estul Europei, istoria ar fi luat cu totul alte căi. O mare parte din forța Revoluției de la 1917, complet străină de apatia rusească întemeiată pe vodcă, se datora spiritului de mare cafegiu al lui Troțki. Revoluția însăși a fost, într-un fel, o explozie de cofeină politică care a răsturnat un imperiu întreg.

Viena, orașul cafenelelor elegante, ar fi fost de nerecunoscut fără această cultură. America de Sud și-a construit economiile pe exportul masiv al boabelor, devenind gigantul care hrănește dependența mondială de cofeină. Mersul trenurilor și al avioanelor ar fi fost diferit, pentru că mașiniștii și piloții își datorează vigilența cafelei. Călătoriile lungi cu mașina ar fi fost mult mai periculoase, sesiunile de examene, un adevărat calvar, iar romantismele de cafenea nici măcar n-ar fi existat.

Cu Revoluția Industrială, cafeaua nu a transformat doar mințile, ci și timpul însuși. Pauzele de cafea au devenit momentul sacru de respiro și regenerare în ritmul implacabil al fabricilor, contribuind la creșterea productivității și la menținerea sanității mentale într-un mediu industrial solicitant. Această integrare a cafelei în rutina zilnică a avut un impact colosal asupra organizării muncii moderne și a modului în care percepem eficiența. Programul de lucru contemporan, cu pauzele sale ritualice, poartă amprenta acestei boabe care a învățat omenirea să-și calibreze energia.

Istoria ne oferă și momente tragicomice legate de cafea. Malcolm Gladwell, în articolul său din The New Yorker din 30 iulie 2001, relatează un episod fascinant: "Regele Gustav III, care a domnit în Suedia la sfârşitul secolului al optsprezecelea, era atât de convins de faptul că, dintre toate formele de cofeină, cafeaua este în mod special periculoasă, încât a pus la cale un experiment elaborat. Un criminal deţinut a fost condamnat să bea cană după cană de cafea până când moare, în vreme ce un alt deţinut, drept control, a fost condamnat la ceai pe viaţă. Din nefericire, cei doi medici care conduceau experimentul au murit înainte de toţi; apoi a fost ucis Gustav; în cele din urmă, băutorul de ceai a murit la 83 de ani, de bătrâneţe, lăsându-l pe cel dintâi criminal cu espressoul său şi lăsând, totodată, presupusa toxicitate a cafelei nelămurită."

Dependența și insomniile colaterale sunt doar dovada că această băutură are forța să ne modifice fundamental experiența de a fi umani.