În peisajul zgomotos al politicii românești, dominat tot mai mult de emoție și identitate, o figură apare recurent, deopotrivă ridiculizată și temută: femeia în vârstă, neîncrezătoare în nou, ofensată de tot ce e altfel, neobosită în ofensiva ei morală împotriva „decăderii”. Cuvintele ei sunt tăioase, verdictul implacabil, iar cauza, cel mai adesea, pare centrată obsesiv pe un singur lucru: sexualitatea altora. Am auzit-o la cozi, în autobuze, în documentarele Recorder, în secțiile de votare. E cea care știe cine e „pedepsit de Dumnezeu”, cine merită să „ardă în iad” și cine „a stricat copiii țării”. Privită superficial, pare caricatura perfectă a intoleranței.
Nu vreau să o scuz Nu îi accept discursul otrăvit, cruzimea limbajului, și modul venal în care acoperă cu rușine fragilitățile celorlalți. Dar mă pot întreba: ce a făcut-o să creadă că în lumea asta, iubirea altora e o amenințare?
Când ai fost învățată că tăcerea ta e virtute
Într-o lume în care feminitatea a fost multă vreme echivalată cu rușinea, multe femei au învățat că valoarea lor vine din cât de bine se supun. Vocea interioară care le spune azi că e rușinos să fii „altfel”. Nu e vocea conștiinței, e vocea educației represive. Astăzi, acea voce a devenit glasul pe care ele îl ridică împotriva celor care și-au permis să trăiască în libertate. Nu din ură. Din teamă că, poate, au trăit degeaba.
În teorie, se numește sexism internalizat. În practică, ar putea avea peste 70 de ani și ar fi crescut doi copii, ar fi ținut casa în vremuri imposibile, ar fi vegheat părinți, spălat podele și ar muncit 34 de ani într-o fabrică de textile. Acum, când vorbește despre „valorile noastre”, vocea i se sparge. Pentru că tot ce ar cunoaște cu adevărat despre lume ar fi ce a învățat de la bărbatul ei, mort de vreo 15 ani, și din 2 cărți de rugăciuni de sub pernă. Când vede la televizor cupluri gay, nu vede iubire. Vede sfârșitul lumii. E speriată. Și nu pentru ea, ci pentru copiii altora.
Când demnitatea e confundată cu conformismul
Femeia respectabilă a fost, mult timp, femeia tăcută, care-și îngrijea casa, bărbatul și copiii. Orice altceva era libertinaj. Această logică a fost transmisă din mamă în fiică, până când a devenit ideologie. Astăzi, femeia în vârstă nu critică doar „tinerii destrăbălați”, ci și pe celelalte femei care nu s-au „păstrat”, un concept care amestecă morală sexuală cu statut social. În adânc, critica e o rugă disperată: „spuneți-mi că am făcut bine că m-am sacrificat”.
În teorie, îi spunem politica respectabilității. Practic, ea ar putea avea 83 de ani, Încă ar merge la biserică în fiecare duminică, cu lumânarea în geantă și șalul strâns în jurul capului. Ar ști fiecare tropar pe dinafară, dar nu ar înțelege de ce tinerii nu mai vin, de ce oamenii nu se mai tem de Dumnezeu. De fapt, pentru ea, sexualitatea nu este doar o temă. Este singura temă! Nu pentru că ar fi perversă, ci pentru că este convinsă că tot răul vine de acolo: destrămarea căsătoriilor, abandonul copiilor, fuga din țară, lipsa vocației. Ar fi trăit toată viața reprimând. Când vede tineri care se exprimă liber, nu simte bucurie, ci rușine.
Când lumea pe care o știai dispare
Mulți bătrâni nu sunt conservatori, ci devastați. Schimbările rapide din ultimii 30 de ani, cu libertăți noi, vocabular nou, identități noi, le par străine și chiar ostile. Când nu ai fost niciodată ascultat cu adevărat, când ai crescut cu teamă de Securitate și rușine în biserică, e foarte ușor să confunzi progresul cu pericolul. Reacția nu e mereu ideologică. Uneori e doar frica dureroasă de a fi lăsat în urmă.
Și asta poartă un nume: trădare culturală. Ar putea avea 68 de ani și un cont de Facebook cu 1000 de prieteni, majoritatea din grupuri de rugăciune și rezistență spirituală. În fiecare zi ar posta citate despre familie, moralitate și Sfântul Paisie Aghioritul, intercalate cu imagini cu mitraliere și soldați ruși „buni, creștini”. Ar fi singură. Fiul ei s-ar fi mutat în Germania. Și-ar găsi mângâierea în comunitatea virtuală, care o încurajează, o validează, o face să se simtă necesară. Radicalismul ei nu e despre ideologie, e despre dorul de a conta din nou.
Când suferința e exploatată politic și religios
Politicieni oportuniști și figurile religioase fără scrupule au învățat că pot transforma frustrarea în voturi și disperarea în donații. Le-au spus femeilor în vârstă că sunt „ultimele apărătoare ale moralei” și că, dacă cedează, lumea se va prăbuși. Nu li s-a spus că demnitatea e compatibilă cu diversitatea. Li s-a spus că ori câștigă „războiul cultural”, ori pierd copiii, nepoții, țara, sufletul. Și atunci, ele luptă. Nebunește. Cu sfințenie. Dar și cu orbire.
Are mai multe denumiri, dar eu i-aș spune monetizarea fricii. În practică, ar putea avea 72 de ani și o fiică lesbiană. Nu ar spune-o nimănui. Când ar vorbi despre „tineretul pierdut”, ar face-o cu glasul unui om care arde pe dinăuntru. Iubindu-și fata, nu ar putea accepta ce este. Ar spune tot soiul de povești care să evite adevărul. A fost învățată că „a fi mamă” înseamnă a garanta mântuirea copilului. Și când nu poate face asta, se simte ca și cum ar fi eșuat la examenul vieții.
Există o durere care nu se vede: cea a femeii care a dat tot și n-a primit nimic. Copiii plecați, bărbatul pierdut, sănătatea slăbită. Într-o lume în care nu mai are rol economic, nici social, rămâne cu unul singur: gardianul moral. E sensul care îi dă putere să se ridice dimineața. Nu pentru că urăște. Ci pentru că are nevoie să conteze.
Singurătatea transformată în armă ar putea, în realitate, să ia chipul unei doamne pe care Revoluția a prins-o la maturitate. A trăit aproape totul în cheie colectivistă, religioasă și normativă. Apoi, brusc, lumea s-a schimbat, și nu a cerut părerea nimănui. Libertățile care au urmat au dat peste cap tot ce credea că știe. A trăit o viață cu rușine de trup, de dorință, de libertate. Apoi, i s-a spus că toate astea sunt normale. E o revelație pe care n-a putut-o accepta. În sinea ei, e furioasă pe toată generația care a venit după ea, nu pentru că e liberă, ci pentru că nu a suferit aceeași umilință.
Toate aceste femei, dincolo de diferențe, au ceva în comun: nu vor să piardă sufletele celor pe care-i iubesc. Și dacă pentru asta trebuie să țipe, țipă. Dacă trebuie să urască, urăsc. Dacă trebuie să mintă, mint. Sunt, în felul lor, gardienii unui pod pe care nu l-au construit, dar pe care și-l asumă cu toată responsabilitatea pe care o cunosc. O responsabilitate care, în lipsa empatiei, se transformă în obsesie.
Oricât de greu ar fi de admis, e profund adevărat: cele mai vehemente „babe obsedate” sunt, în fond, femei care iubesc. Nepriceput, dur, inadecvat, dar profund. Ele luptă pentru copiii și nepoții lor, luptă pentru valorile în care cred, luptă împotriva unei modernități pe care n-au fost învățate să o înțeleagă. Și în toată această luptă, trag focuri oarbe. Rănesc. Dar nu pentru că sunt monștri, ci pentru că sunt singure pe front.
Râd și eu, ca noi toți, când o văd vorbind prostii. Dar știu că ea nu e o glumă de internet, e o rană deschisă. A noastră. A societății. A unei generații trecute, care a fost învățată că tăcerea e virtute, rușinea e protecție, iar suferința e dovadă de curaj. Să o respingem în bloc ne face ca ea. Să o ridiculizăm ne transformă în ceea ce ea acuză.
Nu vreau să repet clișeul că aceste femei ne-au făcut pe toți, dar aceste femei ne-au făcut pe toți. O să știm cât sunt de prețioase când o să vorbim cu ele doar în gând. Ne-au crescut, ne-au apărat, ne-au iubit. Din punctul lor de vedere, asta continuă să facă!
Are mai multe denumiri, dar eu i-aș spune monetizarea fricii. În practică, ar putea avea 72 de ani și o fiică lesbiană. Nu ar spune-o nimănui. Când ar vorbi despre „tineretul pierdut”, ar face-o cu glasul unui om care arde pe dinăuntru. Iubindu-și fata, nu ar putea accepta ce este. Ar spune tot soiul de povești care să evite adevărul. A fost învățată că „a fi mamă” înseamnă a garanta mântuirea copilului. Și când nu poate face asta, se simte ca și cum ar fi eșuat la examenul vieții.
Când nu mai ai pentru cine să taci
Există o durere care nu se vede: cea a femeii care a dat tot și n-a primit nimic. Copiii plecați, bărbatul pierdut, sănătatea slăbită. Într-o lume în care nu mai are rol economic, nici social, rămâne cu unul singur: gardianul moral. E sensul care îi dă putere să se ridice dimineața. Nu pentru că urăște. Ci pentru că are nevoie să conteze.
Singurătatea transformată în armă ar putea, în realitate, să ia chipul unei doamne pe care Revoluția a prins-o la maturitate. A trăit aproape totul în cheie colectivistă, religioasă și normativă. Apoi, brusc, lumea s-a schimbat, și nu a cerut părerea nimănui. Libertățile care au urmat au dat peste cap tot ce credea că știe. A trăit o viață cu rușine de trup, de dorință, de libertate. Apoi, i s-a spus că toate astea sunt normale. E o revelație pe care n-a putut-o accepta. În sinea ei, e furioasă pe toată generația care a venit după ea, nu pentru că e liberă, ci pentru că nu a suferit aceeași umilință.
Oamenii răniți rănesc oameni
Toate aceste femei, dincolo de diferențe, au ceva în comun: nu vor să piardă sufletele celor pe care-i iubesc. Și dacă pentru asta trebuie să țipe, țipă. Dacă trebuie să urască, urăsc. Dacă trebuie să mintă, mint. Sunt, în felul lor, gardienii unui pod pe care nu l-au construit, dar pe care și-l asumă cu toată responsabilitatea pe care o cunosc. O responsabilitate care, în lipsa empatiei, se transformă în obsesie.
Oricât de greu ar fi de admis, e profund adevărat: cele mai vehemente „babe obsedate” sunt, în fond, femei care iubesc. Nepriceput, dur, inadecvat, dar profund. Ele luptă pentru copiii și nepoții lor, luptă pentru valorile în care cred, luptă împotriva unei modernități pe care n-au fost învățate să o înțeleagă. Și în toată această luptă, trag focuri oarbe. Rănesc. Dar nu pentru că sunt monștri, ci pentru că sunt singure pe front.
Râd și eu, ca noi toți, când o văd vorbind prostii. Dar știu că ea nu e o glumă de internet, e o rană deschisă. A noastră. A societății. A unei generații trecute, care a fost învățată că tăcerea e virtute, rușinea e protecție, iar suferința e dovadă de curaj. Să o respingem în bloc ne face ca ea. Să o ridiculizăm ne transformă în ceea ce ea acuză.
Nu vreau să repet clișeul că aceste femei ne-au făcut pe toți, dar aceste femei ne-au făcut pe toți. O să știm cât sunt de prețioase când o să vorbim cu ele doar în gând. Ne-au crescut, ne-au apărat, ne-au iubit. Din punctul lor de vedere, asta continuă să facă!
