Ceasul a sunat deja de două ori, dar nu te poți urni. Nu
ești neapărat obosit – ai dormit cât să nu-ți pierzi mințile, dar ceva mai
ciudat se simte: o presiune din partea lumii de a fi în formă, de a demonstra,
de a ține pasul. E marți. Ai o prezentare, câteva ședințe, și o grămadă de
mailuri care nu vor aduce nici revelații, nici glorie, nici împlinire, nici
succes. Cine se recunoaște în genual acesta de poveste fără un sens? Din
oglindă te privește cineva care a făcut tot ce trebuia: a învățat, a fost
cuminte, a muncit, a sperat. Și totuși...
Această senzație nu e una personală. Se pare că este
simptomul unui climat mental specific. Am crescut cu o serie de idei „în
sânge”, despre succes, despre destin, despre cine suntem și ce e de făcut. Dar
aceste idei, care ne par evidente, firești, naturale, sunt de fapt filosofii
dobândite, dogme nemărturisite, perpetuate în tăcere. Și, ca orice dogmă, devin
periculoase atunci când nu știm că le avem. Oamenii obișnuiți, ca mine, nu
își organizează viața în jurul unor teorii, ci în jurul unor convingeri care
par evidente. Ne trezim dimineața cu un gând vag despre ceea ce urmează să
facem, ne proiectăm zilele următoare cu un soi de încredere oarbă în traseul
nostru, muncim cu speranța că vom fi răsplătiți și iubim cu ideea că dragostea
se merită. Multe dintre aceste gânduri, am aflat mai târziu, nu sunt doar
presupuneri de bun simț, ci fragmente de filosofie, o filosofie populară,
sedimentată în noi fără știrea noastră. Unele dintre ele sunt corecte, altele,
însă, sunt iluzii, pur și simplu. Așa cum Einstein numea timpul „doar o iluzie,
însă una tenace”, le-aș putea numi și pe aceste drept iluzii persistente.
În ultimul timp am devenit mai atent la felul în care mintea
se agață de anumite idei, ca un copil de glezna părintelui, fără să-și dea
seama că acel părinte e uneori un străin. Cum ne gândim noi viața noastră în
lume, într-o lume despre care nu știm aproape nimic? Cum ne imaginăm noi
viitorul nostru, într-o lume copleșitor de impredictibilă? M-a interesat în
special felul în care ne structurăm povestea vieții, cum ne explicăm reușitele
și eșecurile, cum ne proiectăm viitorul și cum ne închipuim că lumea este
corectă sau, mai exact, corectabilă. Am adunat aceste observații în două
grupuri de iluzii, pe care le-am numit „pachetul succesului” și „pachetul destinului”.
Pachetul succesului
Iluzia meritocrației
La început, credeam cu tărie că oamenii obțin ce merită.
Aveam impresia că succesul profesional, statutul social și chiar fericirea
personală sunt recompense juste pentru efort, talent și caracter. Dar, pe măsură
ce am întâlnit oameni mai buni decât mine care eșuau și oameni mediocri care
prosperau, n-am mai fost atât de convins. Am descoperit lucrările lui Michael
Sandel („The Tyranny of Merit”), care arată cum meritocrația se transformă, în
societățile moderne, într-o mitologie justificativă a privilegiului. Sandel ne
arată cum visul american s-a transformat într-un coșmar pentru mulți.
Societatea noastră bazată pe „meritocrație” îi face pe cei care reușesc să
creadă că merită totul, iar pe cei care eșuează să creadă că e doar vina lor.
Sandel argumentează convingător că acest sistem a creat o elită arogantă și o
clasă de oameni plini de resentimente. Te pune serios pe gânduri: oare chiar
merităm succesul nostru sau e și mult noroc la mijloc?
Studiile sociologice din ultimii ani, precum cele din „Dream
Hoarders” de Richard Reeves, arată că mobilitatea socială este mai redusă în
societățile meritocratice decât în cele declarativ inechitabile. Reeves arată
cum clasa de mijloc superioară (top 20%) își „acaparează visele” pentru copiii
lor prin rețele exclusive, internship-uri nepotiste și avantaje educaționale.
Nu e vorba doar despre cei super-bogați (1%), ci despre cum părinții bine
intenționați, ca noi, folosesc toate resursele pentru a-și propulsa copiii,
blocând mobilitatea socială pentru ceilalți.
Iluzia egalității de șanse
Când eram adolescent, mi se părea că toți începem de la
linia de start. Aveam manuale gratuite, aceleași examene, aceleași șanse. Apoi
am aflat despre conceptul de „capital cultural” al lui Bourdieu: despre cum un
copil care a crescut printre cărți, conversații elevate și sprijin familial
subtil are un avantaj uriaș. Nu e doar despre bani, ci despre gusturi, maniere,
referințe culturale, lucruri care par naturale, dar de fapt sunt învățate în
familiile privilegiate. Chiar și modul în care vorbim, ce muzică ascultăm,
felul în care ne comportăm în muzee, toate acestea sunt „parole” care deschid
uși pentru unii și le închid pentru alții.
În plus, statisticile OECD despre inegalitatea educațională
arată că performanța școlară este corelată direct cu statutul socio-economic.
Iluzia ascensiunii sociale
Credeam sincer la un moment dat că prin muncă, inteligență
și perseverență poți urca pe scara socială. Apoi am dat peste „Hillbilly Elegy”
de J.D. Vance. Bun, e din America, dar spune o poveste cu sens, despre un băiat
din Appalachia, crescut în sărăcie și haos, care ajunge la Yale și Silicon
Valley. Dar nu e o poveste simplă de succes american. Vance descrie dureros cum
comunitățile rurale albe se destramă, cum dependența de opioide, șomajul și
lipsa de speranță creează un ciclu al disperării. Mi-am dat seama cât de puțin
înțelegem viețile celor din alte zone sociale și cum această
neînțelegere alimentează polarizarea politică.
Aceeași problemă în cifre: "The Great Gatsby
Curve", a lui Miles Corak, demonstrează clar: cu cât inegalitatea dintr-o
țară e mai mare, cu atât e mai dificil pentru copiii din familii sărace să urce
pe scara socială. Țările scandinave au mobilitate socială ridicată și
inegalitate scăzută, în timp ce SUA are contrariul. România, cu mult mai mult!
Această corelație distruge mitul că „oricine poate reuși dacă muncește
suficient”. Mobilitatea socială este doar o iluzie seducătoare, iar șansele de
a urca semnificativ pe scara veniturilor sunt limitate de clasa socială în care
te-ai născut.
Iluzia leadershipului
La un moment dat, am făcut chiar cursuri de leadership. Îmi
plăcea ideea de lider care inspiră, ghidează și conduce prin viziune. Însă,
treptat, am început să citesc literatură critică și mi-am dat seama că
leadershipul, în forma sa populară, e adesea o poveste de branding personal,
ruptă de realitatea organizațională.
Barbara Kellerman, în "The End of Leadership",
deconstruiește ideea romantică a liderului ca erou. Ea argumentează că puterea
s-a deplasat de la lideri la urmăritori, iar industriile de dezvoltare a
leadershipului vând iluzii costisitoare. Ne agățăm de ideea că un lider
carismatic ne poate salva, în timp ce realitatea e mult mai complexă. Jeffrey
Pfeffer merge și mai departe în "Leadership BS"! El demonstrează că
multe calități pe care le admirăm la lideri (onestitate, autenticitate,
modestie) sunt de fapt contraproductive în lumea reală. Liderii de succes mint
adesea, își construiesc cu grijă imaginea și sunt narcisiști. Pfeffer spulberă
miturile despre leadership „inspirațional” promovate în MBA-uri (inclusiv acela
care m-a educat pe mine, și a făcut-o excelent). Dar, în practică, majoritatea
liderilor sunt produși ai hazardului, ai rețelelor de influență sau ai unei
sociabilități narcisice, nu ai unei virtuți personale.
Pachetul destinului
Iluzia controlului
E o credință utilă că ține de tine, că ai controlul, că
deții responsabilitatea. Mult timp am crezut că am control asupra vieții mele.
Dar studiile despre „illusion of control” din psihologia cognitivă, începând cu
Langer (1975), mi-au arătat că avem o predispoziție de a supraestima influența
noastră asupra evenimentelor. Daniel Kahneman și Amos Tversky au detaliat felul
în care evenimentele aleatorii sunt reinterpretate retroactiv ca „rezultate
firești ale deciziilor noastre”. Acești psihologi au demonstrat genial cum
creierul nostru rescrie constant istoria. Când reușim, vedem succesul ca
rezultatul strategiilor noastre inteligente. Când eșuăm, dăm vina pe
circumstanțe externe. Această „iluzie retrospectivă” ne face să supraestimăm
dramatic controlul pe care îl avem asupra vieților noastre.
Iluzia liberului arbitru
Aici am avut cele mai mari rezerve să mă deziluzionez. Dar
cercetările lui Benjamin Libet (1983), care arată că deciziile sunt pregătite
neuronal înainte ca individul să devină conștient de ele, au început să-mi
fisureze certitudinea. Studiile arată că creierul nostru ia decizii cu
fracțiuni de secundă înainte ca noi să devenim conștienți de ele. Practic,
conștiința noastră doar „ratifică” decizii deja luate de creier.
Sam Harris (în „Free Will”) merge și mai departe, afirmând
că liberul arbitru este o ficțiune reconfortantă. Nu suntem „autorii”
gândurilor sau acțiunilor noastre în sensul în care credem. Harris arată cum
fiecare decizie e rezultatul unor cauze anterioare (gene, educație, experiențe)
pe care nu le-am ales. Această perspectivă schimbă fundamental modul în care
privim responsabilitatea personală.
Iluzia progresului constant
Tindem să credem că viața e o linie ascendentă. Dar în viața
reală, progresul e fragmentar, neregulat, adesea reversibil. Biografiile reale,
chiar ale celor considerați „de succes”, sunt presărate cu ezitări și regresii.
Nassim Taleb, în „Antifragile”, arată cum progresul are o componentă
stocastică, nelineară și adesea ilogică. Acest savant demonstrează că progresul
real nu urmează planuri liniare, ci apare din haos, eșecuri și evenimente
extreme. Sistemele care supraviețuiesc nu sunt cele robuste sau rezistente, ci
cele „antifragile”, care devin mai puternice când sunt supuse stresului. Taleb
ridiculizează experții și planificatorii care pretind că pot prezice viitorul
într-o lume fundamentalmente neliniară.
Iluzia coerenței biografice
Privind înapoi, tindem să ne povestim viața ca pe o
succesiune logică de evenimente și decizii. Dar memoria e selectivă, iar
narațiunea de sine este, adesea, o construcție post-factum. Dan McAdams, în
studiile despre „life story model of identity”, arată că identitatea este o
poveste pe care ne-o spunem nouă înșine pentru a avea impresia de continuitate
și sens. El arată cum ne construim identitățile prin poveștile pe care ni
le spunem despre noi înșine. Nu suntem doar ceea ce facem, ci și narațiunile pe
care le creăm pentru a da sens experiențelor noastre. Unele povești ne
împuternicesc, altele ne limitează.
Iluzia liniarității
Am fost educat să cred că viața are etape clare: școală,
carieră, familie, maturitate, înțelepciune. În realitate, etapele se suprapun,
se încurcă, se reiau. Am văzut oameni care și-au descoperit vocația la 50 de
ani și tineri în burnout la 25. Lumea nu funcționează ca o scară, ci ca o
rețea.
Cum se transformă iluziile persistente în minciuni
Iată o serie de minciuni pe care ori le-am înghițit de la
cei mai mari, ori cu care îi otrăvim noi pe cei mai mici, bazate numai pe
iluziile persistente despre care am vorbit:
Dacă muncești suficient de mult, vei reuși în orice!
Eșecul? Pur și simplu nu ai încercat suficient!
Dacă ai ajuns la vârf, înseamnă că meriți să fii acolo.
Nu există scuze pentru eșec în ziua de azi!
Mergi la cea mai bună școală și vei avea succes garantat!
Harvard? Stanford? Doar muncește și vei ajunge acolo!
În ziua de azi, educația e accesibilă oricui.
Liderii excelenți sunt integri, autentici și inspiră!
Urmează-ți pasiunea și vei deveni un lider remarcabil!
Poți deveni orice vrei în viață!
Tu ești singurul autor al destinului tău.
Fii tu însuți și universul va conspira în favoarea ta!
Fiecare eșec te face mai puternic!
Sărăcia? Doar o stare de spirit temporară!
Societatea noastră e echitabilă.
Noi, clasa de mijloc, suntem victimele!
Cu un plan bun, viitorul este previzibil.
Succesul se măsoară în bani și statut!
Doar cei leneși nu reușesc în viață.
Tehnologia va rezolva problemele societății!
Minciuni! Iluzii!
Renunțarea la iluzii
La început, dezvrăjirea e dureroasă. E ca și cum ai fi trăit
într-o cameră cu oglinzi deformate și, brusc, ți se arată o fotografie clară.
Te simți expus, vulnerabil. Dar apoi vine un soi de liniște. Realizezi că nu
ești responsabil pentru tot, că nu ai controlul absolut și nici datoria de a
reuși în fiecare etapă. Începi să faci alegeri mai înțelepte, pentru că nu le
mai faci din anxietate sau din orgoliu, ci dintr-un calm lucid. Viața
devine mai puțin o competiție și mai mult o experiență. Renunțarea la aceste
iluzii aduce, paradoxal, o formă de libertate mai profundă decât cea pe care o
promitea ideea de „liber arbitru”. Este libertatea de a nu mai confunda
destinul cu un proiect de management personal.
Câțiva prieteni vechi, filosofi pe care îi redescopăr în
acest context, par să fi înțeles pe calea rațiunii mai mult din felul în care
merge lumea cu adevărat. De pildă, Epictet mă învață să discern între ceea ce
ține de mine și ceea ce nu. Această distincție simplă e, în fond, antidotul
iluziilor controlului și al meritocrației. Montaigne, cu calmul lui sceptic,
arată că incoerența biografică nu este un defect, ci o condiție a umanității.
El însuși își revizuia opiniile de la un eseu la altul și considera această
instabilitate un semn de inteligență vie, nu de slăbiciune morală.
Nietzsche, pe de altă parte, mă obligă să privesc succesul
ca pe o mască a puterii, nu neapărat a virtuții. Nu cunoaștem fapte, doar
interpretări. Greu de acceptat, dar eliberează de obsesia de a găsi un adevăr
obiectiv despre destinul personal. Simone Weil arată valoarea renunțării: nu
orice lucru pe care îl poți obține merită obținut. Nu ești dator cu o poveste
frumoasă, ci cu o viață trăită într-adevăr.
Mai degrabă decât o poveste coerentă, viața pare o succesiune de revelații. Și poate că adevărata maturitate constă în a trăi fără iluzii, cu seninătate.
