Trăim într-o epocă obsedată de originalitate. După decenii de fake-uri, remake-uri, sequel-uri și reciclări — în politică, în cultură, în identitate — pare că am atins un prag de saturație. Nimeni nu mai vrea copie, toți vor autentic. Nimeni nu mai suportă derivatul, fiecare aspiră să fie „original”. Dar sub această sete de autenticitate, se ascunde o neînțelegere fundamentală: nu cât de nou e un lucru îl face valoros, ci cât de mult timp reușește să rămână viu.
Originală poate fi orice idioțenie.
Nassim Taleb, în „Antifragile”, evocă un fenomen descoperit de artiștii tineri din New York: dacă o piesă de teatru a rezistat 10 ani pe Broadway, are șanse mari să mai reziste încă 10. Dacă a rezistat 100, probabil că va mai rezista încă 100. El numește acest fenomen „efectul Lindy”, după un bar newyorkez frecventat de comedianți, unde s-a născut observația empirică: durata de viață anticipată a unui lucru crește proporțional cu cât a rezistat deja. Cu alte cuvinte, testul timpului e cel mai nemilos critic și, totodată, cel mai onest.
Întrebarea nu este cât de originală e această operă, ci dacă va mai vorbi cuiva peste o generație.
„Originalul” și „autenticitatea” sunt idolii invizibili ai epocii. Trăim într-o vreme în care orice încercare de a gândi, a scrie sau a crea este presată de nevoia imperativă a noutății. Dar această presiune este, în fond, un simptom al unei culturi care confundă valoarea cu ineditul, procesul cu rezultatul, gândirea vie cu șocul de vitrină.
Am ajuns să echivalăm creativitatea cu noutatea, deși cele două nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar înrudite natural. Nu tot ce e nou poartă pecetea creativității, după cum creativitatea nu se jenează să se exprime prin forme vechi. Este o diferență de registru axiologic: noul și vechiul nu sunt, în sine, valori. Pot deveni valoroase doar prin context, prin legătura cu istoria, cu utilitatea, cu sensul. Vechiul rămâne vechi și devine tot mai vechi, pe când noul, paradoxal, nu rămâne nou, ci devine la rându-i vechi, adesea într-un timp suspect de scurt. Valoarea nu se află în noutate, ci în ceea ce rămâne în timp. Creativitatea, când e autentică (într-un sens mai adânc și mai vechi decât cel în care folosim azi acest cuvânt), produce valori care persistă.
În plan psihologic, mintea noastră este structural atrasă de asemănare, nu de diferență. Recunoașterea precede admirația. Așa se face că, din obișnuință, asociem creativitatea cu apariția unui lucru nou. Dar această asociere este falsă. Creativitatea este un proces, nu o etichetă atașabilă rezultatului. Noutatea poate fi relativă: ceva nou pentru tine poate fi vechi pentru alții. În matematică, de pildă, noutatea nu există în sine. Pot concepe un procedeu original, dar nu un rezultat „nou”; validarea constă tocmai în coerența cu ceea ce e deja stabilit. Creativitatea nu înseamnă neapărat să inventezi ceea ce nu a mai fost, ci să redesenezi legături între ceea ce există.
Suntem, astăzi, obsedați de autenticitate, dar într-un mod paradoxal: dorim să fim autentici mimând originalitatea. Ne prezentăm ca „unici” în forme stereotipe, luptăm să fim „noi înșine” urmând trenduri de autenticitate industrializată. E un soi de plagiat moral.
În realitate, cele mai fertile epoci creatoare, Academia lui Platon, Frăția pitagoreică, școlile renascentiste de la Florența, nu puneau accent pe noutate, ci pe profunzime, pe legătura cu tradiția, pe înrădăcinarea în trecutul viu. A prelua o idee nu era o formă de furt, ci de fidelitate creatoare. Plagiatul nu exista, pentru că numele nu conta. Ceea ce se prețuia era valoarea, nu eticheta.
Dacă Leonardo da Vinci ar fi trăit astăzi, n-ar mai fi considerat un geniu creativ, ci, poate, un erudit eclectic. Multe dintre descoperirile și schițele sale nu erau în sine noi, ci reinterpretări, conexiuni, hibridări ale unor idei curente. Astăzi însă, ca să fii considerat creator, trebuie să vii cu „ceva care n-a mai fost”. Ceea ce e aproape imposibil. Ex nihilo nihil.
Din muzică, literatură și știință se pot înșira zeci de exemple în care noutatea a fost doar o fațadă a continuității. Mark Twain l-a citit pe Dickens, Grigore Moisil l-a urmat pe Poincaré, Octavian Paler a reinterpretat Eclesiastul, Noica l-a absorbit pe Florian, John Lennon a fost fiul adoptiv al blues-ului și folk-ului american. Eminescu? Arghezi? Barbu? Ecouri ale unor lumi trecute, dar reîntrupate cu o putere și o muzicalitate inegalabilă. În pictură, Picasso s-a revendicat de la El Greco, iar Dali de la Vermeer. În arhitectură, postmodernismul n-a însemnat „nou”, ci o întoarcere stilizată și ironică la vechi.
Industria modei o știe cel mai bine: totul e recirculare rafinată. Nici măcar revoluțiile nu mai sunt revoluționare.
Adevărata creativitate nu e obsesia de a rupe totul și a începe de la zero, ci puterea de a regăsi sens în ceea ce părea deja epuizat. A fi creativ nu înseamnă să faci ceva din nimic, ci să vezi cu alți ochi ceea ce deja există. O idee veche poate fi o revelație într-un context nou. De altfel, majoritatea marilor „noutăți” ale istoriei gândirii nu au fost altceva decât reînvieri inspirate.
Haideți, așadar, să fim creativi, dar să lăsăm noutatea în seama posterității. Este foarte bine să ai idei noi, dar e foarte bine să ai și idei vechi. Noul nu ne duce înainte, ci doar procesul viu, curajos și sincer prin care aducem și readucem în prezent înțelepciunea mare, eternă, universală a umanității. Între Divina Comedie și Comedia Umană, între Dante și Balzac, diferența nu este una de originalitate, ci de context, limbaj și destin.
A fi creativ înseamnă a participa activ la continuitatea sensului. A reinventa ceea ce merită reamintit, a revedea lumea prin ochii celor dinaintea noastră și a da vechiului o voce proaspătă. Aceasta nu este o contrazicere a progresului, ci însăși condiția lui. Noutatea autentică este un vechi recunoscut la alt nivel de conștiință.
Campania electorală 2024-2025 m-a convins totuși că în cazul prostiei, originalitatea ar putea fi un plus. La câte inepții câte au circulat în societatea românească în ultima vreme, măcar să fi fost vreuna nouă.
