Emoția de toamnă pe înțelesul tuturor

Vreau să arăt în acest text că poezia „Emoție de toamnă” este îndeobște înțeleasă superficial și că există cel puțin încă un mod de a o citi, cu avantajul unui sens mai deplin, mai închegat al poeziei.

Poezia unei alte epoci

Poezia lui Nichita Stănescu pune încă probleme foarte interesante de interpretare, după ce a trecut granița dintre două epoci atât de diferite ca mentalitate. Venind dintr-o vreme în care se scria și se citea cu o sete maniacală de a ascunde și de a descoperi sensuri, de a masca și demasca înțelesuri, poezia lui Nichita s-a revărsat într-o perioadă de fundamentalism cultural, în care totul se ia ad literam și nimic nu se mai supune interpretării sau interogației.

„Emoție de toamnă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui, în parte pentru că a fost pusă splendid pe muzică de către Alifantis, în parte pentru că primul vers este absolut genial și în parte pentru că se face la școală și nu scăpăm de comentariile literare, atât de enervante, chiar și când sunt corecte, darmite când bat câmpii.

Interpretarea comună

Oricâte interpretări și comentarii am face, ele trebuie să ducă spre o înțelegere mai adâncă a frumuseții și misterului poeziei, în niciun caz să coboare o ceață groasă asupra ei. Dacă interpretarea nu aduce un plus de frumusețe în înțelegerea operei de artă, este ori făcută prost, ori fără rost. Toată lumea este de acord, în cazul nostru, cu o serie de lucruri: mai întâi, că este vorba despre o poezie de dragoste, iar nu de un pastel.

În aceasta stă, de fapt, și secretul primului vers. Orice om sensibil din țara asta, când aude constatarea banală că a venit toamna, aude ca un ecou al conștiinței sale și: „acoperă-mi inima cu ceva”! Este un contrast excepțional între mărunta observație meteorologică și adânca rugăminte metafizică.

Dar ce spune restul poeziei? Înțelegerea obișnuită spune că „emoția de toamnă” este teama de a nu fi părăsit de femeia iubită. În același timp cu răcoarea toamnei, în sufletul poetului se strecoară frigul despărțirii, frica de faptul că ea se va ascunde în privirea altuia, iar el n-o s-o mai poată vedea. Și atunci, va trebui să se întoarcă la pietre și la lună pentru a-și regăsi liniștea sufletească.

Dar haideți să mai citim încă o dată, cu atenție, poezia:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori
Că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori
C-ai să te-ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin

Şi-atunci m-apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Umbrele poeziei

Dacă interpretarea obișnuită, cu care majoritatea lumii pare să fie de acord, este corectă, dacă profesorii de literatură au dreptate, așadar, rămân parcă, în sufletul meu de cititor niște „umbre” nelămurite. De exemplu, cum poate teama de a nu fi părăsit să-mi ascută aripile până la nori? Nu se leagă, nu se potrivește. Am auzit interpretarea cum că poetul a dorit să creeze un contrast între ascunderea, retragerea iubitei și o anume expansiune a eului liric. Dar ideea aceasta de contrast nu justifică totuși expansiunea. Când îți e teamă să nu fii abandonat, când cerșești măcar o umbră de la iubita care e pe cale să te părăsească, expansiunea e singura reacție care nu se întâmplă.

Altă nelămurire este legată de tăcere: de ce să tac după ce am fost părăsit? Se observă că timpul celei de-a doua strofe este viitor, iar următoarea se întoarce la prezent. Interpretarea comună este că prezentul din final exprimă resemnarea. Pentru a-și vindeca rana sufletească, poetul se întoarce la regnul mineral, fără emoții, fără cuvinte, fără poezie, căci poezia este suferință... Mie mi se pare cel puțin inconfortabilă această lectură, mai ales întrucât începutul genial al poeziei mă îndreaptă spre vindecare, spre împlinire.

În fine, dacă toată această poveste ar fi așa cum ni s-a predat, atunci ultima strofă ne înșeală fără motiv așteptările create de primul distih, dar, mai mult decât atât, ultimul vers este cu totul dezamăgitor. Este posibil ca, la această dimensiune a spiritului, singurul epitet potrivit pentru dragostea căutată cu atâta disperare de poet să fie... mare?

Lectura mea

Lumina pe care doresc să o împrăștii peste aceste umbre hermeneutice vine din înțelegerea faptului că poetul nu se simte înfrigurat de teama că iubita îl va părăsi pe el. Sentimentul este, dimpotrivă, acela că el nu se va putea abține s-o părăsească pe ea. La venirea toamnei, sufletul poetului prinde aripi precum păsările migratoare. El este cel care simte dorul de ducă, el este cel pe cale de a-și abandona, sezonier, iubita.

Lectura primelor versuri se transformă astfel din „a venit toamna și simt că vei pleca, te rog să îmi învelești inima măcar cu o umbră” în „a venit toamna și simt că voi pleca, te rog să îmi acoperi poezia din suflet cu o umbră care să mă păstreze”. Tocmai cuvintele sunt cele care îl înstrăinează pe poet, tocmai acel eu liric este cel care se desprinde și migrează spre țările calde ale poeziei.

De aceea, lui îi este teamă că, plecând, o va lăsa pe ea să se refugieze în privirea amară a unui străin. Și de aceea își dorește să rămână: să renunțe la cuvinte, să le înece, să-și recapete statornicia pietrei și să se întoarcă la dragostea curățată de toate metaforele, o dragoste atât de simplă încât singurul epitet care o poate descrie este „mare”!

El șuieră luna, precum ciobanii oile, el împrumută de la pietre caracterul sincer și definitiv, el se întoarce la starea primordială. El renunță la poezie pentru ea și pentru dragostea ei, atât de naturală precum lumina lunii.

Adevărata emoție

Pentru Nichita, cuvintele sunt aripile sufletului, poezia este modul de a fi, desprins de cele pământești, metafizic, imaterial. Minunea acestei poezii, marea emoție resimțită în pragul toamnei, constă în dorința și disponibilitatea de a renunța la toate acestea de dragul iubitei.

„Emoție de toamnă” este o poezie a rămânerii, nu a plecării. Este o poezie a vindecării, nu a sfâșierii. Este o poezie a devotamentului și fidelității, nu a abandonului și însingurării.

Probabil că, undeva în sufletul fiecăruia, în ciuda profesorilor de literatură care prea adesea eviscerează poezia din cuvinte, acest mod de receptare se simte, chiar dacă nu explicit. Nu aș putea vorbi în numele altor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Nichita, dar părerea mea este că sentimentul este universal: oricâte prevestiri friguroase ar aduce cu el vântul toamnei, decât să zbor în depărtări neștiute, prefer căldura umbrei tale, care mă apropie de rostul meu primar și genuin.

Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.
Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.

Luxul cizmei şi luxul culturii

Apariţia poetului în stat este un lux.

Nichita Stănescu

Într-una dintre Omiliile la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur perorează cu mult patetism împotriva celor care îşi împodobesc încălţările cu fir auriu. Pentru vremurile noastre poate părea un pic surprinzător, însă încălţările scumpe reprezintă esenţa a tot ce este mai anticreştin, mai smintit şi mai rău, în următorul sens: încălţările sunt menite să apere piciorul, ele se află în slujba trupului pe care ni l-a dat Dumnezeu. 

Dacă faci încălţări scumpe, inversezi valorile, ajungi să pui mai mult preţ pe cizmă decât pe picior, ceea ce pentru sfânt este exact ca şi cum L-ai târgui pe Creator pe bani. Mai mult, exemplul contagios pe care îl dai tinerilor, societăţii în general, sminteşte.

Recunosc că, din punctul meu de vedere, raţionamentul este fără cusur şi indignarea sfântului îndreptăţită. Dar rămâne întrebarea ce anume determină acest fel de comportament. De ce s-ar gândi cineva să-şi împodobească cizmele? 

Răspunsul îl intuiesc în noţiunea de lux. Definiţia acestuia cuprinde două aspecte importante. Unul se referă la traiul somptuos, extravagant, iar celălalt la obiecte inutile. 

Bogatul a dorit întotdeauna să arate că este superior şi, dat fiind că în ierarhia valorilor umane nu este superior, singura metodă pe care a găsit-o (vă amintiţi încercările disperate şi eşuate ale lui Gog, personajul lui Papini, de a investi în spirit?) este să-şi exhibe lipsa nevoilor. Astfel, el împodobeşte şi concepe lucrurile cele mai inutile şi futile, cu care îl jigneşte pe sărac şi-l enervează pe înţelept.

Spiritul a căpătat în lume şi el un caracter de lux prin aceea că timpul şi inspiraţia lui Michelangelo se puteau obţine numai cu foarte mulţi bani. 

S-a ajuns, în opoziţie cu lupta pentru subzistenţă dintre secolele trecute, să fie considerată un lux cultura în ansamblul ei. Şi a rămas aşa. Important este însă de a face deosebirea dintre cultura ca posesie de opere de artă şi cultura ca asimilare, înţelegere, altfel spus, dintre cultura ca obiect de lux şi cultura ca suflet bogat.

Aşa se câştigă

Un oarecare Sylvester Stallone

Era pe vremea când apăruse în câteva roluri minore şi dorea să devină actor de film... un oarecare Sylvester Gardenzio Stallone care locuia în New York cu soţia şi câinele.

Deşi erau atât de săraci încât, la un moment dat, rămăseseră fără bani de mâncare şi li se tăiase curentul electric pentru neplată, tipul n-a avut niciun chef să-şi ia o slujbă cumsecade, preferând în schimb să suporte toată ziua refuzurile impresarilor la ale căror uşi a bătut de peste 1000 de ori.

În NY nici nu sunt 1000 de impresari artistici. Asta înseamnă că a trebuit să fie refuzat de toţi, în mai multe rânduri!!! Zicea că dacă îşi ia o slujbă, atunci va ajunge să se mulţumească aşa şi o să se plafoneze etc.

E greu de-nţeles cât de nesimţit să fii ca să preferi să vinzi bijuteriile soţiei pentru mâncare, în loc să-ţi iei o slujbă, în condiţiile în care ţi s-a spus de 1000 de ori, la propriu, că actor nu vei ajunge, pentru că arăţi ca un prost, vorbeşti ca un prost, că eşti strâmb (săracul, a fost tras cu forcepsul la naştere într-un mod care l-a mutilat)?

Şi soţia l-a părăsit, normal. El a suferit, normal, dar a rămas cu câinele, credinciosul Butkus, care i-a fost un adevărat frate, care l-a iubit fără condiţii şi fără pretenţii, care l-a înţeles şi cu care a suportat mizeria şi foamea împreună, până în ziua în care l-a vândut şi pe el, pe stradă pur şi simplu, contra sumei de 25 de dolari.

Revelația

Şase săptămâni mai târziu, tipul ăsta strâmb, prost şi nesimţit avea să-şi cumpere câinele înapoi cu 15000 de dolari şi nişte privilegii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Unde s-a retras cea mai umflată cocoaşă de refuzuri pe care a dus-o vreodată cineva în cârcă?

Aflat în halul cel mai de jos, acest oarecare Sylvester Stallone din New York a găsit de cuviinţă să urmărească un meci de box, ce-i drept un meci important, care i-a dat ideea unui film.

S-a apucat să scrie şi a scris 24 de ore la rând şi această zi în care a pus un scenariu pe hârtie avea să-i transforme viaţa.

Ești tâmpit? Nu, sunt Rocky!

Pentru scenariul cu pricina a primit o ofertă de 125.000 de dolari. Casa de producţie dorea să facă filmul cu Ryan O'Neal (tipul din Love Story) în rolul principal. Stallone a refuzat, pe motiv că vinde scenariul cu condiţia să joace chiar el în film.

I s-au oferit 250.000 şi apoi chiar 325.000 (trei sute douăzeci şi cinci de mii) de dolari, doar pentru scenariu, şi a refuzat. L-au întrebat: "Eşti tâmpit?" A răspuns: "Nu, sunt Rocky!"

A primit numai 35 de mii de dolari pentru scenariu, dar a primit în cele din urmă şi rolul şi, cum era normal, un procent din încasări, ceea ce s-a dovedit rentabil, de vreme ce filmul a încasat mai multe sute de milioane de dolari...

Filmul a luat 3 premii Oscar şi încă alte 15 premii de prestigiu şi 19 nominalizări, iar Sylvester Stallone, în vârstă de 30 de ani, a devenit al treilea om din istoria Academiei Americane de Film, după Charles Chaplin şi Orson Welles, nominalizat în acelaşi timp la categoriile pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun scenarist.