Și totuși, acest silogism, atât de elegant în aparență, nu m-a convins niciodată. Pariul pascalian transformă credința într-o asigurare de viață, prudentă, pragmatică, dar stearpă ca o algebră fără poezie. Mi se pare o bijuterie rece a minții, un diamant perfect șlefuit care, totuși, nu încălzește inima. E matematica aplicată la infinit, dar infinitul nu se lasă domesticit de ecuații. Bun, și eu consider că viața asta e o loterie, dar de alt fel.
Și dacă tot e vorba de pariat, întrebarea firească nu e doar pe ce pariezi, ci ce pui în joc. Și aici începe adevărata miză.
Materia primă a existenței
Să ne uităm, cu o privire antropologică, la materia primă a existenței. O maimuță - știința, acest tribunal secular al adevărului, ne spune că ne înrudim genetic - se trezește, caută hrană, își îngrijește puii și își consumă restul zilei în compania tribului: se scarpină, se curăță de paraziți, își manifestă ierarhiile sociale prin gesturi rudimentare, și repetă ciclul. Mileniu după mileniu. Fără revelații. Fără mize paradisiace.
Omul modern nu face, structural, altceva. Muncim ziua întreagă, iar seara atârnăm unii pe lângă alții în fața ecranelor – acești pereți digitali care ne separă de gol. Nu mai căutăm păduchi, ci programe TV. Nu mai locuim în copaci, ci în apartamente izolate fonic, unde zgomotul cosmic al singurătății e înnăbușit de distracții. Dar rutina rămâne: hrănire, reproducere, consum, moarte. Asta e viața pe care o punem pe masă în fața lui Dumnezeu, când intrăm în jocul lui Pascal.
Și cu toate acestea, și aici e paradoxul care nu mă lasă să adorm, tocmai această existență aparent banală este singura poartă către tot ce are universul mai uimitor: cunoaștere, iubire, mirare, suferință, revelație, mister. Conștiința e un miracol cosmic închis într-o cutie craniană de câțiva litri. Dragostea e o chimie neuronală care produce infinitul. Arta e un maimuțoi care desenează constelații pe pereții peșterii.
Richard Dawkins, biologul evolutionist de la Oxford care a înțeles ca nimeni altul mecanismele genetice ale selecției naturale ne oferă o perspectivă care taie prin sentimentalismele noastre existențiale ca un bisturiu. Calculând probabilitatea genetică pentru fiecare individ de a apărea pur și simplu pe lume, apoi aceea de a fi apărut în exact acestă formă și condiție, el conchide că a ajunge să mori nu e decât consecința faptului de a fi câștigat marele premiu la cea mai teribilă loterie a Universului: „Vom muri, și tocmai asta ne face norocoși. Cei mai mulți oameni nu vor muri niciodată, pentru că nu se vor apuca să se nască niciodată. Oamenii potențiali care ar fi putut fi aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depășesc numeric firele de nisip de pe plajele Arabiei. Cu siguranță, aceste fantome nenăscute includ poeți mai mari decât Keats, oameni de știință mai mari decât Newton. Știm asta pentru că mulțimea oamenilor posibili pe care ADN-ul nostru o permite depășește masiv mulțimea oamenilor reali. În ciuda acestor șanse uimitoare, noi suntem, tu și cu mine, în banalitatea noastră, cei care suntem aici. Noi, puținii privilegiați, care am câștigat loteria nașterii împotriva tuturor probabilităților, cum îndrăznim să ne plângem de întoarcerea noastră inevitabilă la acea stare anterioară din care vasta majoritate nu a ieșit niciodată?”
Dawkins nu face aici metafizică, ci matematică existențială. El calculează privilegiul nostru cosmic cu aceeași rigoare cu care un statistician calculează probabilitățile unei loterii. Concluzia e brutală în simplitatea ei: a ne pune problema că vom pleca de aici cândva e o obscenitate statistică. E ca și cum câștigătorul unui premiu de miliarde s-ar plânge că banii se vor termina într-o zi.
A miza pe unicitate
În această lumină, simt că miza e cu mult mai mare decât pare. Această viață, chiar banală în aparență, este singura poartă către tot ce ne-am putea imagina ca divin. Dacă e singura, atunci e sacră prin definiție. Dacă e irepetabilă, atunci e de neînlocuit prin principiu. Dacă e trecătoare, atunci fiecare clipă cântărește ca o eternitate.
Și cu cât viața e mai fragilă, cu atât devine mai prețioasă. Cu cât e mai scurtă, cu atât fiecare secundă capătă mai multă densitate de sens. Mortalitatea nu ne scade valoarea, ne-o multiplică exponențial. Putem, desigur, să calculăm prețul aurului sau al diamantelor, pe care le-am ales ca etaloane tocmai pentru că rezistă timpului și permit comparații economice. Dar ce bursă ar putea cota zâmbetul unui copil? Ce algoritm ar putea evalua o îmbrățișare? Ce experți ar putea stabili cursul de schimb al florilor de cireș în a treia zi de primăvară? Ceea ce e trecător este inestimabil, pentru că nu poate fi reprodus. O lacrimă de bucurie, o privire care înțelege fără cuvinte, răsuflarea caldă a lui Șubert (știu că sună aiurea, dar am un motănel foarte iubitor pe nume Șubert) – toate acestea nu au preț, pentru că sunt unice. Piața funcționează pe principiul substituibilității; frumusețea trecătoare pe principiul unicității absolute.
În această lumină, pariez altfel. Mai prudent în aparență, dar infinit mai îndrăzneț în esență. Pariez că nu va urma nimic după moarte!
Nu din cinism materialist, nu din aroganță scientistă, ci din respect profund față de splendoarea acestei unice existențe. Din refuzul de a o dilua într-o promisiune, oricât de reconfortantă.
Etica prezentului
Dacă greșesc și urmează totuși ceva, nu cred că voi fi pierdut: voi fi eu, același om care a iubit și a înțeles, a râs și a plâns, a căutat și a găsit. M-au durut și pe mine o grămadă de chestii, dar am avut și momentele mele când m-am simțit fericit. Voi fi trăit după cum am crezut eu că e mai drept, cu mintea trează și sufletul deschis, nu din calcul eschatologic, ci cazuistic, din imperativ categoric al momentului. Orice tribunal divin care ar judeca această autenticitate ar fi, prin definiție, nedivn.
Iar dacă nu urmează nimic, atunci măcar n-am trăit o iluzie care să mă orbească la frumusețea implacabilă a prezentului. Am avut totul și n-am risipit clipa visând la o eternitate ipotetică. Am fost prezent în singura realitate care știu că ni s-a dat. Pariez, așadar, pe om, nu pe scheme teologice. Pe natură, pe risc, pe gratuitate. Pe misterul din lucrurile simple și pe înțelepciunea care nu cere promisiuni de dincolo.
Nu trăiesc în așteptarea unui tribunal suprem, ci în prezența unei întrebări supreme: ce faci cu ce ai?
Dar dacă mă înșel și există raiul și iadul? Atunci am pierdut frumos, elegant și cinstit. Am jucat corect. Dacă Dumnezeu m-ar considera nesupus, va trebui totuși să aprecieze că i-am primit cu tot sufletul darul vieții. Un Dumnezeu care ar condamna o viață trăită cu compasiune și căutare a adevărului doar pentru că nu s-a supus unui calcul probabilistic nu ar fi unul respectabil. Aș pierde onest. Credința autentică nu se poate naște din teamă și nici din calcule. O credință forțată prin șantaj existențial nu e credință. În plus, dacă Dumnezeu te judecă cât ești de dispus să crezi orice fără probe, oare nu ar afla că ți-ai impus credința printr-un pariu util? Nu ar face asta pariul inutil în primul rând? Și nu ar fi totuși urât să reduc infinitul la o schemă de asigurare? Misterul divinității, dacă există, merită mai mult respect decât o algebră a fricii. Iar dacă nu există, atunci să trăim pe măsura misterului pe care îl trăim cu adevărat: conștiința și condiția umană.
În fața abisului cu ochii deschiși
Pascal își încheia pariul cu „Prostiți-vă!" (Abêtissez-vous!) - adică acceptați să vă îmbrățișați propria limitare pentru a găsi pacea. Aici sunt de acord cu el. Dar nu în sensul de a ne căuta refugiu în dogme, ci în cel de a ne întoarce la simplitate. Nu aveți nevoie de povești complicate și pline de contradicții și personaje imaginare de dincolo de sfârșitul vieții și al lumii. Nu aveți nevoie de imposibilele sofisticării teologice cărora încercați fără succes să le dați sens, în loc să vă uitați în jur și să apreciați un apus de soare, verdele unui fir de iarbă și un strop de rouă luptându-se cu dimineața.
Filosoful Ludwig Wittgenstein ne îndeamnă, și el, în același sens: „Nu rămâneți niciodată pe culmile sterpe ale înțelepciunii, ci coborâți în văile înverzite ale prostiei”. E o prostie sfântă, aceea de a te minuna în fața lumii așa cum este, fără să-i ceri să fie și altceva.
Mai aproape de noi decât Blaise Pascal, un alt francez, Albert Camus, observa că păcatul capital al omului modern nu e necredința sau disperarea, ci faptul de a dori sau a spera la o altă viață, care îl face pe om să ignore, cu o orbire impardonabilă, grandoarea implacabilă a acestei vieți. Eu adaug: grandoarea e chiar mai implacabilă decât intuia Camus. E atât de mare, încât ne sperie să o privim în față. De aceea inventăm eternități, ca să nu fim copleșiți de intensitatea timpului nostru limitat. Dar cine îndrăznește să privească direct în soare își câștigă dreptul să vadă lumina adevărată a lumii.
Acesta e pariul meu: Să trăiesc viața asta așa cum ni s-a dat, misterul cunoscut, nu unul închipuit. Să-mi fie dragi cei care-mi sunt dragi. Să încerc să privesc lumea cu ochii unui copil, dar și să înțeleg de ce ne place. Să pricep și înțelepciunea celor care îmi vorbesc din cărți, dar mai mult să ascult prietenii când au ceva pe inimă. Să particip cu adevărat la tot ce facem, să muncim la proiecte care ne depășesc, să măncăm la mese unde se împart poveștile zilei, să petrecem în serile în care râsul ne ține împreună, să călătorim cât se poate, să iubim irepetabil. Să nu cer garanții de la eternitate, ci să ofer eu garanții timpului meu. Să nu mă întreb ce va urma după moarte, ci ce urmează după următoarea respirație. Iar dacă mă înșel, atunci măcar m-am înșelat mărturisind că această clipă de conștiință e mai prețioasă decât orice soi de eternitate.
Eu pariez pe viața asta.
