Exilul Umanității în Epoca Performanței

În tumultul existenței moderne, identitatea omului pare să se fi transferat tot mai mult către ocupație, către atingerea unor performanțe exterioare, îndepărtându-se astfel de esența sa profund umană. Asistăm la o inversare paradoxală a valorilor - ceea ce în antichitate reprezenta un privilegiu al clasei patriciene, și anume separarea identității de profesie, astăzi a devenit apanajul celor din straturile sociale inferioare, în timp ce elitele contemporane își definesc existența prin prisma funcțiilor și realizărilor profesionale.

Virtutea umană versus realizarea profesională

În etica virtuții, excelența supremă constă în "a fi om" în sensul clasic, nobil al termenului. Aceasta presupune cultivarea unor valori intrinseci precum onoarea, curajul, devotamentul față de îndatoririle publice și private, disponibilitatea de a înfrunta moartea cu demnitate. Prin contrast, realizările profesionale, premiile, recunoașterea socială devin simple reducții și alienări specifice unor forme inferioare de existență. Când un individ se identifică total cu profesia sa, el riscă să-și piardă umanitatea autentică, transformându-se într-un instrument al propriei ocupații.

Roma Antică: privilegiul patricienilor

În societatea romană antică, patricienilor le era rezervat privilegiul special de a practica diverse activități fără a se defini prin acestea. Un patrician putea să scrie cărți fără a deveni "scriitor", să conducă armate fără a se reduce la statutul de "general", să administreze proprietăți agricole fără a se considera "fermier". El rămânea înainte de toate un "vir" (bărbat în sensul nobil, nu simplu "homo"), o ființă umană completă care, printre altele, se dedica și unor activități specifice. Identitatea sa fundamentală transcendea orice ocupație particulară.

Paradoxul contemporan

Logica ar fi dictat ca, odată cu creșterea bunăstării generale a umanității, acest privilegiu să devină accesibil tuturor. Realitatea demonstrează însă contrariul. În societatea actuală, doar cei aflați la baza ierarhiei sociale, cei care "își câștigă existența" cu salarii minime, par să mențină această separare între identitate și profesie - nu din alegere, ci din necesitate. Cu cât urcăm pe scara socială, cu atât constatăm o identificare mai puternică a indivizilor cu ocupația lor, cu titulatura profesională, cu realizările și recunoașterile obținute.

Omul modern de succes nu mai este "un om care face afaceri", ci "un om de afaceri"; nu mai este "o persoană care predă", ci "un profesor"; nu mai este "cineva care scrie", ci "un scriitor". Identitatea sa se confundă cu eticheta profesională, reducându-i astfel dimensiunea umană la un simplu rol social.

Consecințele alienării profesionale

Această confuzie între a fi și a face generează o fragilitate existențială profundă. Când identitatea este construită exclusiv pe realizări externe, orice eșec profesional devine un eșec personal devastator. Pensionarea, pierderea unui post, nereușita într-un proiect nu mai reprezintă simple evenimente în traiectoria vieții, ci crize identitare majore care pot conduce la depresie, anxietate, pierderea sensului existențial.

În plus, identificarea cu profesia conduce la o unidimensionalitate a persoanei. Complexitatea ființei umane, cu multiplele sale fațete, aspirații, capacități, se reduce la un singur aspect, sărăcind astfel experiența umană în totalitatea ei.

Redescoperirea privilegiului umanității autentice

Provocarea omului contemporan constă în redescoperirea privilegiului de a fi pur și simplu om, dincolo de orice realizare exterioară. Aceasta presupune cultivarea virtuților clasice - onoarea, curajul, înțelepciunea, moderația - dar și conectarea la propriile resurse interioare, la bucuriile simple ale existenței, la relațiile autentice cu ceilalți.

Paradoxal, muncitorii cu salarii minime ne oferă o lecție prețioasă: capacitatea de a separa ceea ce facem de ceea ce suntem. Ei ne amintesc că munca reprezintă doar un aspect al existenței, nu esența ei. Adevărata excelență umană nu constă în acumularea de titluri, funcții sau premii, ci în cultivarea acelor calități care ne definesc ca ființe umane complete.

În final, adevăratul privilegiu al omului modern ar trebui să fie capacitatea de a spune, asemenea patricianului roman: "Sunt un om care, printre altele, practică această profesie", și nu "Sunt profesia mea". Doar astfel putem depăși alienarea contemporană și ne putem reconecta la esența profundă a umanității noastre.

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției

Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ

O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 

Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

4. Elitism și discriminare

Nu avem școli bune decât pentru foarte puțini elevi. Selecția celor care au acces la educație de calitate nu se face însă tot după calitate, ci după poziție socială cel mai adesea. Asta e o suferință foarte mare a școlii românești în genere. 

5. Ignorarea spiritului disciplinelor

Un matematician de profesie va putea oricând mărturisi că matematica este o disciplină interogativă, care ridică probleme, estimează posibilități, cercetează diferite moduri de abordare, creează căi de gândire noi, concepe modalități de înțelegere prin încercare și eroare și așa mai departe. În schimb, ea apare în școală ca imperativă (rezolvați!, găsiți!, aflați! etc.), care nu suportă eroarea, care nu acceptă interogația, care detestă comprehensiunea și acceptă doar explicația și tot așa.

Dar nu e matematica singura în această situație. Istoria suferă și mai cumplit de ignorarea spiritului ei. Educația fizică de asemenea, cu consecințe foarte grave pentru sănătatea noastră. La celălalt capăt al spectrului educațional, religia este, la rândul său, ignorată ca spirit și predată „în literă” cu consecințe dăunătoare. 

6. Educația artificială 

Mecanismele de învățare naturale (discuția, interogația, euristica) sunt scoase din joc de mecanismele mai dure specifice manipulării și îndobitocirii (predarea, învățarea prin repetiție, memorarea etc.). Această abordare creează un soi de sistem de laborator al învățării, care devine astfel mult mai apropiată de dresură decât de educație.

Ierarhia disciplinelor este prea rigidă. Matematica și Româna sunt la fel de importante oriunde în sistem, deși nu sunt la fel de importante oriunde în realitate. Artele sunt aproape în întregime excluse din acest sistem, construit să răspundă nevoilor unei Românii industriale și agrare de la jumătatea secolului trecut mai degrabă decât unei Românii din era informației și globalizării.

7. O cultură a lipsei de libertate

Premisele statutului de elev sunt deosebit de clare în sistemul românesc de educație: nu ai dreptate, nu ai voie să chestionezi valorile pe care ți le impunem, disciplina e mai importantă decât performanța. Libertatea, pe care un gânditor ca Albert Einstein o considera o condiție sine qua non a învățăturii, este complet sufocată în spiritul școlii românești.

8. Greșelile sunt mai importante decât excelența sau corectitudinea

Ca principiu fundamental de evaluare, se depunctează elevul de la 10 către 1. Nu contează nimic din ce face bine, contează doar ce face greșit. Nu primești nicio apreciere pentru toate frazele frumoase și corecte dintr-un eseu, dar îți este evidențiată cu culoare roșie (!) o greșeală, care atrage depunctarea chiar dacă ea nu afectează ansamblul lucrării. 

Elevii deprind astfel pe de o parte teama de orice fel de greșeli, inclusiv de cele benigne, care generează învățare, iar pe de altă parte ignorarea excelenței, care nu e premiată în niciun fel. 

9. Nu se acordă atenție vieții elevului în afara orei de clasă...

...deși aceasta contează cel mai mult. Nu supraveghere, nu facilități, nu sală, nu bibliotecă, nu programe, nu vouchere, nu aplicații, nimic... Din acest punct de vedere, al dezvoltării generale a elevului, sistemul de dinainte de 1989 era superior.

10. Școala cere mult și oferă puțin

Trăgând linie și adunând,  nu prea e nimic în școala românească ce să nu poată fi învățat la fel de bine din cărți sau de pe Internet. Profesorii nu aduc valoare în plus disciplinei lor, cu prea puține excepții. Majoritatea, aș zice eu, dimpotrivă: mai bine să nu afli nimic despre un domeniu decât să asculți ce-ți spune câte un pretins dascăl. Dar nu doar prefesorii sunt vinovați, ci concepția disciplinară însăși, modul de concepere a programei, organizarea educației metodica superficială și așa mai departe.

Cel mai adesea, în școala românească nu găsești educatori, ci funcționari. Iar când întâlnești un profesor adevărat, poți fi sigur că este ori un maestru, în învățământul vocațional, ori un rar și neprețuit martir al spiritului.

Răbdare infinită și necondiționată

Există un gen de om în mâna căruia nu se ofilește nicio floare, care se înțelege cu pisicile și cu peștii, a cărui atingere vindecă și în preajma căruia tot ce e viu vibrează de libertate.

Există oameni care nu te fac niciodată să te simți prost, cărora le poți destăinui în principiu orice, care știu cât de mult să te judece și cât să te înțeleagă. Există oameni care fac lumea să funcționeze și la care suntem nevoiți să ne întoarcem periodic, ca la un izvor de bine.

Există oameni în jurul cărora totul înflorește. Ei vorbesc cu plantele și ele par să-i înțeleagă. Nu, nu sunt schizofrenici și nici nu au impresia că plantele sunt înzestrate cu abilități lingvistice. Dar ei sunt capabili să simtă o energie, o emoție pe care acel lucru viu îl transmite și sunt capabili să ofere și un răspuns. Ei comunică și tot ce e viu pare că le răspunde, iar tot ce nu e viu pare că prinde viață.

Acești oameni nu sunt niciodată grăbiți. Își permit luxul rar de a sta pe loc fără a fi înfrânți, de a asculta fără a pregăti un răspuns, de a privi fără a pofti. Sunt adesea confundați cu niște inși anodini, pentru că nu caută gloria, ci armonia. Nu vor să strălucească, ci să aline. Nu dau sfaturi, dar rostesc uneori propoziții care devin maxime în mintea celui ce le aude. Au un fel de a-și înclina capul când li se povestește ceva dureros, iar acea înclinare înlocuiește orice consolare verbală.

Sunt buni fără să fie molateci. Nu-ți cedează puterea, dar ți-o oglindesc. Nu sunt perfecți, nici măcar sfinți, dar au o înțelepciune a măsurii pe care nicio dogmă n-o poate imita. Nu poartă măști, nu caută să impresioneze. În schimb, te privesc lung și blând, ca și cum ar ști ceva despre tine pe care nici tu nu îndrăznești să-l afli.

Acești oameni par făcuți dintr-un aliaj diferit: răbdarea lor nu e strategie, ci natură. Nu o exersează. E în fibrele lor, în gesturile lor lente, în felul în care își scot telefonul din buzunar fără zgomot, în tăcerea lor care nu cere explicații. Sunt cei care te învață că tăcerea poate fi o formă de prezență mai intensă decât toate cuvintele.

Pe cât de rari, pe atât de necesari. Sunt cei care, într-o lume în care toți aleargă, știu să se oprească și să respire. Sunt cei care, când tu ești la capătul răbdării, ți-o împrumută pe a lor. Sunt cei care știu că uneori, tot ce trebuie să faci pentru a iubi un om e să nu-l grăbești. 

Prin cruzimea naturii, acești oameni sunt adesea cei mai puțin iubiți. Cei mai puțin admirați. Cei mai puțin căutați. Nu pentru că le-ar lipsi ceva, ci pentru că trăim într-o lume care confundă adâncimea cu plictiseala și liniștea cu golul. Trăim într-o lume orbită de spectaculos, însetată de mister, fascinată de cei care par imposibil de atins și imposibil de înțeles. Acolo unde e foc, acolo se îngrămădesc privirile. Și tot acolo, de cele mai multe ori, ne ardem.

Ne atrag oamenii interesanți și intensi, oamenii care par să trăiască la limită, pe marginea prăpastiei, dar care, inevitabil, ne dezamăgesc. Nu întotdeauna, dar aproape invariabil, cei care ne fascinează sfârșesc prin a ne răni. Ne lasă fără vlagă, ca niște furtuni tropicale. Și după ce ne trece febra, ne dăm seama că am confundat fascinația cu dragostea și admirația cu adevărul.

Unde rămâne atunci să ne întoarcem? La cei calzi. La cei blânzi. La cei care n-au cerut niciodată nimic, dar au dat mereu totul. La oamenii cu răbdare infinită și necondiționată.

Dacă mai sunt acolo. Dacă nu i-am rănit deja prea mult, cu uitarea noastră, cu lipsa noastră de recunoștință, cu fuga noastră după stele căzătoare. Dacă nu i-am făcut să se închidă, încet, în ei înșiși, până când nici ei n-au mai știut cum să se dea lumii. Există niște oameni în mâna cărora nu se ofilește nicio floare, care se înțeleg cu pisicile și cu peștii, a căror atingere vindecă, în preajma cărora tot ce e viu vibrează de libertate și care, uneori, ne lasă cu zgomotul nostru, cu goana noastră, cu dorul de ceva ce nici n-am știut că avem.

Dorul de cei care au știut să ne aștepte, chiar și când nu meritam să fim așteptați.

Fracțiuni de Eternitate. Despre fericirea nedefinită

Cunoști acea clipă când, din adâncul ființei tale, se ridică o bucurie fără nume și fără cauză? O pace care nu își găsește originea în vreun eveniment, un optimism care nu se justifică prin nimic exterior, o lumină care pare să-ți lumineze inima din interior? Este o senzație care te cuprinde în momentele când nu mai ești copilul care descoperă cadourile sub bradul de Crăciun, când nu te așteaptă vacanța de mâine la mare, când nu îți mai amintești prima noapte de dragoste... Nimic din toate acestea nu explică acea clipă în care, dintr-o dată, totul pare incredibil de bine și neașteptat de perfect.

În acea fracțiune de secundă, toți nervii îți tresaltă ca în așteptarea sau amintirea unei minuni care nu s-a întâmplat și poate nici nu se va întâmpla vreodată. Dar ea este acolo, vie, palpabilă în impalpabilitatea ei, reală în inexplicabilitatea ei.

De unde vine această senzație care pare să ne viziteze din afara timpului? Dintotdeauna, omul a intuit că dincolo de lumea simțurilor și a rațiunii se întinde o realitate mai vastă, mai adevărată. Lucian Blaga o numea „cenzura transcendentă", o frontieră străjuită de gardieni intransigenți și abisali ai universului, care ne separă de cunoașterea absolută. Dar poate că și această cenzură își are scăpările ei, poate că și acești gardieni cosmici mai cască, mai întorc privirea, lăsând să se strecoare până la conștiința noastră câteva raze din substanța ultimă a universului.

Mulți gânditori au consimțit la ideea că lumea nu este cum o experimentăm. Kant îi spunea „lucrul-în-sine" acestei realități ascunse în spatele aparențelor noastre. Pentru el, noi nu cunoaștem niciodată obiectele în sine, ci doar felul în care ele ni se înfățișează prin filtrele minții noastre.

Eminescu, împărtășind această viziune kantiană, scria cu o melancolie profundă: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește câte o rază slabă, câte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis."

Dar dacă acele „raze slabe" și „fulgerături" despre care vorbește Eminescu sunt tocmai aceste momente de bucurie nedefinită care ne copleșesc uneori? Dacă „lucrul-în-sine" kantian este chiar ceea ce simțim în acele secunde când universul pare să ne șoptească că, în spatele experienței noastre fragmentare și adesea dureroase, se ascunde o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, o dragoste fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Poate că trăim într-o lume a cărei substanță ultimă este fericirea absolută și infinită. Poate că tot ce numim noi suferință, angoasă, desperare nu sunt decât distorsiuni ale acestei fericiri fundamentale, văzute prin prisma limitărilor noastre cognitive și existențiale. Iar acele clipe de bucurie nedefinită ar fi momentele când cenzura transcendentă se relaxează, când gardienilor le alunecă privirea și noi pătrundem pentru o clipă în realitatea ultimă a lucrurilor.

Cred eu într-adevăr așa ceva? Rațiunea îmi spune că nu. Experiența zilnică a durerii, a pierderii, a dezamăgirii pare să confirme. Și totuși... în acele fracțiuni de secundă când sufletul se deschide către absolut și simte că tot ce este, este bine, se întâmplă ceva ce nu poate fi ignorat sau redus la o simplă iluzie neurologică.

Poate că nu trebuie să cred în această ipoteză pentru a o trăi. Poate că ea existe într-un spațiu al posibilului care nu cere demonstrație, ci doar receptivitate. Un spațiu în care filosofia nu mai este o construcție rațională, ci o experiență directă a misterului.

Și atunci, în acele clipe rare când toate gândurile tac și inima se umple de o lumină fără sursă, poate că atingem cu adevărat esența lucrurilor. Poate că descoperim că, dincolo de toate argumentele și toate îndoielile, lumea este, în adâncul ei cel mai ascuns, o bucurie fără margini care așteaptă să fie recunoscută.

În aceste momente, nu mai suntem filosofi sau sceptici, suntem pur și simplu vii, în toată splendoarea și misterul acestei vieți care ne-a fost dată. Dar ce se întâmplă când aceste fracțiuni de eternitate se adâncesc, când clipele de bucurie nedefinită se transformă în experiența completă a unității cu totul? Satori, termenul japonez pentru iluminarea bruscă, descrie exact această stare în care granițele eului se dizolvă și conștiința individuală se topește în conștiința universală.

În tradițiile zen, satori nu este doar o stare de bine sau de pace interioară, ci o realizare ultimă a naturii adevărate a sinelui și a realității. Este momentul când conștiința nu mai experimentează separarea dintre subiect și obiect, dintre sine și lume. Toate dualitățile se prăbușesc într-o unitate absolută care nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că orice descriere presupune o separare dintre cel care descrie și ceea ce este descris.

Această experiență de unificare a conștiinței cu totul poartă nume diferite în tradițiile spirituale ale lumii, dar esența ei pare să fie universală. În hinduism, buddhism, jainism și sikhism, samadhi desemnează o stare de conștiință meditativă în care se realizează unitatea dintre subiect și obiect, dintre Sinele individual și Absolutul.

Tradițiile estice și vestice vorbesc despre concepte similare: Nirvikalpa samadhi, natura-Buddha, conștiința non-duală, Theosis. În sufismul islamic, această stare se numește fana – dispariția completă a eului individual în esența divină. Misticii creștini o descriu ca unio mystica, unirea mistică cu divinitatea. Cabala evreiască vorbește despre devekut, aderența la Divin. Filozofii neoplatonici o numeau henosis, întoarcerea la Unul primordial.

Toate aceste nume diferite par să indice către aceeași realitate fundamentală: experiența în care conștiința individuală își depășește limitele și se recunoaște ca fiind o manifestare a unei conștiințe universale, infinite și eterne.

Știința modernă a început să investigheze aceste experiențe mistice cu mijloacele neurobiologiei. Când oamenii experimentează iluminarea, ei raportează frecvent pierderea simțului de sine, iar analiza științifică confirmă că activitatea cerebrală generează această senzație. Cercetările cu imagistică cerebrală arată că în timpul experiențelor mistice se produce o scădere dramatică a activității în cortexul parietal superior, regiunea responsabilă cu menținerea simțului de sine ca entitate separată de lume.

Cercetătorii fac distincția între misticismul extrovertiv – experiența unității cu lumea exterioară – și misticismul introvertiv – o experiență de unitate lipsită de obiecte perceptuale, literalmente o experiență a 'nimicului'. Prima formă corespunde momentelor când simțim că ne topim în peisaj, că devenim una cu natura sau cu universul. A doua se referă la stările de meditație profundă când conștiința se retrage complet din lumea senzorială și rămâne cu propria ei esență pură.

Studiile asupra psihedelicilor au oferit și ele perspective fascinante. Cercetările comparative între stările induse de psilocibin și cele atinse prin practici zen sugerează că, deși căile de acces sunt diferite, fenomenologia experiețelor mistice este remarcabil de similară.

Cum poate conștiința să se înțeleagă pe sine atunci când își depășește propriile limite? Este aceasta o contradicție logică sau o limitare a limbajului nostru? Poate că experiențele mistice ne arată că realitatea este mai vastă decât ceea ce poate fi cuprins în categoriile gândirii duale.

Misticii din toate tradițiile spun același lucru: experiența unității absolute nu poate fi cu adevărat comunicată prin cuvinte. Ea poate fi doar trăită. Și totuși, ei continuă să vorbească despre ea, să scrie despre ea, să o descrie prin metafore și paradoxuri, pentru că în această experiență găsesc ceva atât de fundamental încât nu pot să nu o împărtășească.

Poate că aceste încercări de a exprima inexprimabilul sunt ele însele dovezi ale realității experiențelor mistice. Nimeni nu ar încerca să descrie ceva ce nu a trăit într-un fel atât de profund încât să-l marcheze pentru totdeauna.

Dar ce se întâmplă după? Cum se întoarce cineva din unitatea absolută la experiența obișnuită a separării? Și mai important: ce rămâne din această experiență în viața de zi cu zi?

Tradițiile spirituale vorbesc despre necesitatea integrării experienței mistice în existența cotidiană. Satori nu este un scop în sine, ci o transformare care trebuie să se reflecte în felul în care trăiești, în care te relaționezi cu lumea și cu ceilalți. Dacă experiența unității nu te face mai compasiv, mai înțelept, mai capabil de iubire, atunci ea rămâne doar un episod psihologic fascinant, dar steril.

Poate că adevărata măsură a unei experiențe mistice nu este intensitatea ei în momentul când se întâmplă, ci modul în care ea își lasă urmele în existența care urmează. Poate că nu contează dacă ai atins pentru câteva minute unitatea absolută, dacă în restul vieții continui să trăiești ca și cum separarea ar fi singura realitate.

În cele din urmă, poate că scopul acestor experiențe nu este să ne scoată din lume, ci să ne întoarcă în ea cu o înțelegere mai profundă a ceea ce suntem cu adevărat.

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

Pentru un om ca Andrei Pleșu, care nu a dobândit cunoștințele de dogmatică înainte de formarea unei culturi generale și a unui bun simț esențial, este ușor să facă distincția între părțile valide ale educației religioase și cele care, pe parcurs, au devenit invalide. Pentru domnia sa, care știe că, la vremea conceperii cosmogoniei din Vechiul Testament, oamenii nu făceau încă legătura dintre lumină și soare, dintre sex și naștere, dintre ploaie și nori, poveștile biblice capătă contextul metaforic și istoric nimerit, fără a impieta bunul simț.

Pe măsură ce oamenii au înțeles, pe alte căi decât revelația, lucruri pe care autorii textelor biblice nu le pricepuseră, dar încercaseră, mai bine sau mai rău, să le explice, nu au respins textul biblic ca fals sau inactual, ci l-au reinterpretat ca fiind „figurat” sau „metaforic”. Este privilegiul sacralității. Lumina dinaintea soarelui era o lumină spirituală, iar urmașii copiilor Evei s-au înmulțit pe căi tainice, în vreme ce urmele de dinozauri au fost intenționat plasate de Dumnezeu, la derută, pentru a testa credința celor care preferă să creadă în ce văd mai degrabă decât în poveștile ce li se spun.

Nu discut religia în sine, ci faptul că un om cu experiență, educație diversă și solidă și înzestrat cu bun simț poate face distincția dintre părțile valide și cele care, în lumea de astăzi, nu mai sunt actuale în educația de tip religios. Un copil de clasa a treia nu poate. Mulți dintre profesorii de religie nu pot. Mulți dintre ei nu sunt educați și nu au bun simț. Există și posibilitatea ca unii profesori de matematică, din acest punct de vedere, să fie lipsiți de bun simț, diferența fiind totuși că dacă o teoremă ți se predă inadecvat nu te traumatizează, nu te îngrozește, nu te mutilează pe dinăuntru.

Da, și copiilor mei li s-au povestit niște enormități. Li s-a spus ce se spune în general: avem două serii de povești, unele care îți dictează ce să crezi și unele care arată ce lucuri cumplite pățesc cei care nu le cred. Povești argumentate cu alte povești. Niciodată cu fapte. Ar fi atât de simplu să li se arate niște fapte de milostenie făcute de biserică... dacă ar exista.

Li s-a spus că manualele de istorie și biologie, bunăoară, conțin niște erori. Și anume că nu acceptă faptul evident că lumea a fost creată. De Dumnezeu. Argumentul? Pentru domnul de religie nu are sens altă explicație. Ce Dumnezeu e asta? Aș putea fi cel mai fanatic ortodox, tot nu înțeleg ignoranța militantă, îndemnul la prostie, imbecilitatea manifestă. Nu pot înțelege genul acesta de argumentație.

Atâta timp cât ora de religie nu e gândită ca o educație în spiritul tradițiilor și valorilor creștine, românești în special și europene în general, observația mea este că mai mult rău face. În același timp, de ce majoritatea cunoscătorilor de tradiții și concepte religioase sunt atei? Pentru că aceștia pun mai mult preț pe faptul de a cunoaște decât pe faptul de a crede. Sudura dintre acestea, care ar trebui făcută în ora de religie, nu se realizează nici la nivel de intenție.

Și de ce am semnat cererile? Pentru că nu am avut alternativă. Ori semnezi cererea, ori copilul e lăsat de izbeliște în ora respectivă. Nu există alte discipline între opțiuni. Să fim sinceri: orice, dar absolut orice altă variantă ar fi fost preferabilă. Ce aș fi ales dintre religie și informatică/ o limbă străină/ șah/ istoria religiilor/ tâmplărie sau orice altceva?

Chiar și o oră de predare a Constituției României ar fi fost preferabilă. Constituția cel puțin te învață că oamenii din țara noastră trebuie respectați la fel, indiferent de opțiunile religioase, în vreme ce poruncile divine sunt foarte clare: cei care se închină la alți dumnezei vor fi pedepsiți „până la al treilea şi al patrulea neam”.