O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)

Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts?

Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat.

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v. 

Filiera latină

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească.

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche.

Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei.

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Puțin credincioșilor, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante.

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare „Structura revoluțiilor științifice”. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul.

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp.

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare.

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește.

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă.

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului.

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară.

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită...

Fracțiuni de Eternitate. Despre fericirea nedefinită

Cunoști acea clipă când, din adâncul ființei tale, se ridică o bucurie fără nume și fără cauză? O pace care nu își găsește originea în vreun eveniment, un optimism care nu se justifică prin nimic exterior, o lumină care pare să-ți lumineze inima din interior? Este o senzație care te cuprinde în momentele când nu mai ești copilul care descoperă cadourile sub bradul de Crăciun, când nu te așteaptă vacanța de mâine la mare, când nu îți mai amintești prima noapte de dragoste... Nimic din toate acestea nu explică acea clipă în care, dintr-o dată, totul pare incredibil de bine și neașteptat de perfect.

În acea fracțiune de secundă, toți nervii îți tresaltă ca în așteptarea sau amintirea unei minuni care nu s-a întâmplat și poate nici nu se va întâmpla vreodată. Dar ea este acolo, vie, palpabilă în impalpabilitatea ei, reală în inexplicabilitatea ei.

De unde vine această senzație care pare să ne viziteze din afara timpului? Dintotdeauna, omul a intuit că dincolo de lumea simțurilor și a rațiunii se întinde o realitate mai vastă, mai adevărată. Lucian Blaga o numea „cenzura transcendentă", o frontieră străjuită de gardieni intransigenți și abisali ai universului, care ne separă de cunoașterea absolută. Dar poate că și această cenzură își are scăpările ei, poate că și acești gardieni cosmici mai cască, mai întorc privirea, lăsând să se strecoare până la conștiința noastră câteva raze din substanța ultimă a universului.

Mulți gânditori au consimțit la ideea că lumea nu este cum o experimentăm. Kant îi spunea „lucrul-în-sine" acestei realități ascunse în spatele aparențelor noastre. Pentru el, noi nu cunoaștem niciodată obiectele în sine, ci doar felul în care ele ni se înfățișează prin filtrele minții noastre.

Eminescu, împărtășind această viziune kantiană, scria cu o melancolie profundă: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește câte o rază slabă, câte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis."

Dar dacă acele „raze slabe" și „fulgerături" despre care vorbește Eminescu sunt tocmai aceste momente de bucurie nedefinită care ne copleșesc uneori? Dacă „lucrul-în-sine" kantian este chiar ceea ce simțim în acele secunde când universul pare să ne șoptească că, în spatele experienței noastre fragmentare și adesea dureroase, se ascunde o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, o dragoste fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Poate că trăim într-o lume a cărei substanță ultimă este fericirea absolută și infinită. Poate că tot ce numim noi suferință, angoasă, desperare nu sunt decât distorsiuni ale acestei fericiri fundamentale, văzute prin prisma limitărilor noastre cognitive și existențiale. Iar acele clipe de bucurie nedefinită ar fi momentele când cenzura transcendentă se relaxează, când gardienilor le alunecă privirea și noi pătrundem pentru o clipă în realitatea ultimă a lucrurilor.

Cred eu într-adevăr așa ceva? Rațiunea îmi spune că nu. Experiența zilnică a durerii, a pierderii, a dezamăgirii pare să confirme. Și totuși... în acele fracțiuni de secundă când sufletul se deschide către absolut și simte că tot ce este, este bine, se întâmplă ceva ce nu poate fi ignorat sau redus la o simplă iluzie neurologică.

Poate că nu trebuie să cred în această ipoteză pentru a o trăi. Poate că ea existe într-un spațiu al posibilului care nu cere demonstrație, ci doar receptivitate. Un spațiu în care filosofia nu mai este o construcție rațională, ci o experiență directă a misterului.

Și atunci, în acele clipe rare când toate gândurile tac și inima se umple de o lumină fără sursă, poate că atingem cu adevărat esența lucrurilor. Poate că descoperim că, dincolo de toate argumentele și toate îndoielile, lumea este, în adâncul ei cel mai ascuns, o bucurie fără margini care așteaptă să fie recunoscută.

În aceste momente, nu mai suntem filosofi sau sceptici, suntem pur și simplu vii, în toată splendoarea și misterul acestei vieți care ne-a fost dată. Dar ce se întâmplă când aceste fracțiuni de eternitate se adâncesc, când clipele de bucurie nedefinită se transformă în experiența completă a unității cu totul? Satori, termenul japonez pentru iluminarea bruscă, descrie exact această stare în care granițele eului se dizolvă și conștiința individuală se topește în conștiința universală.

În tradițiile zen, satori nu este doar o stare de bine sau de pace interioară, ci o realizare ultimă a naturii adevărate a sinelui și a realității. Este momentul când conștiința nu mai experimentează separarea dintre subiect și obiect, dintre sine și lume. Toate dualitățile se prăbușesc într-o unitate absolută care nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că orice descriere presupune o separare dintre cel care descrie și ceea ce este descris.

Această experiență de unificare a conștiinței cu totul poartă nume diferite în tradițiile spirituale ale lumii, dar esența ei pare să fie universală. În hinduism, buddhism, jainism și sikhism, samadhi desemnează o stare de conștiință meditativă în care se realizează unitatea dintre subiect și obiect, dintre Sinele individual și Absolutul.

Tradițiile estice și vestice vorbesc despre concepte similare: Nirvikalpa samadhi, natura-Buddha, conștiința non-duală, Theosis. În sufismul islamic, această stare se numește fana – dispariția completă a eului individual în esența divină. Misticii creștini o descriu ca unio mystica, unirea mistică cu divinitatea. Cabala evreiască vorbește despre devekut, aderența la Divin. Filozofii neoplatonici o numeau henosis, întoarcerea la Unul primordial.

Toate aceste nume diferite par să indice către aceeași realitate fundamentală: experiența în care conștiința individuală își depășește limitele și se recunoaște ca fiind o manifestare a unei conștiințe universale, infinite și eterne.

Știința modernă a început să investigheze aceste experiențe mistice cu mijloacele neurobiologiei. Când oamenii experimentează iluminarea, ei raportează frecvent pierderea simțului de sine, iar analiza științifică confirmă că activitatea cerebrală generează această senzație. Cercetările cu imagistică cerebrală arată că în timpul experiențelor mistice se produce o scădere dramatică a activității în cortexul parietal superior, regiunea responsabilă cu menținerea simțului de sine ca entitate separată de lume.

Cercetătorii fac distincția între misticismul extrovertiv – experiența unității cu lumea exterioară – și misticismul introvertiv – o experiență de unitate lipsită de obiecte perceptuale, literalmente o experiență a 'nimicului'. Prima formă corespunde momentelor când simțim că ne topim în peisaj, că devenim una cu natura sau cu universul. A doua se referă la stările de meditație profundă când conștiința se retrage complet din lumea senzorială și rămâne cu propria ei esență pură.

Studiile asupra psihedelicilor au oferit și ele perspective fascinante. Cercetările comparative între stările induse de psilocibin și cele atinse prin practici zen sugerează că, deși căile de acces sunt diferite, fenomenologia experiețelor mistice este remarcabil de similară.

Cum poate conștiința să se înțeleagă pe sine atunci când își depășește propriile limite? Este aceasta o contradicție logică sau o limitare a limbajului nostru? Poate că experiențele mistice ne arată că realitatea este mai vastă decât ceea ce poate fi cuprins în categoriile gândirii duale.

Misticii din toate tradițiile spun același lucru: experiența unității absolute nu poate fi cu adevărat comunicată prin cuvinte. Ea poate fi doar trăită. Și totuși, ei continuă să vorbească despre ea, să scrie despre ea, să o descrie prin metafore și paradoxuri, pentru că în această experiență găsesc ceva atât de fundamental încât nu pot să nu o împărtășească.

Poate că aceste încercări de a exprima inexprimabilul sunt ele însele dovezi ale realității experiențelor mistice. Nimeni nu ar încerca să descrie ceva ce nu a trăit într-un fel atât de profund încât să-l marcheze pentru totdeauna.

Dar ce se întâmplă după? Cum se întoarce cineva din unitatea absolută la experiența obișnuită a separării? Și mai important: ce rămâne din această experiență în viața de zi cu zi?

Tradițiile spirituale vorbesc despre necesitatea integrării experienței mistice în existența cotidiană. Satori nu este un scop în sine, ci o transformare care trebuie să se reflecte în felul în care trăiești, în care te relaționezi cu lumea și cu ceilalți. Dacă experiența unității nu te face mai compasiv, mai înțelept, mai capabil de iubire, atunci ea rămâne doar un episod psihologic fascinant, dar steril.

Poate că adevărata măsură a unei experiențe mistice nu este intensitatea ei în momentul când se întâmplă, ci modul în care ea își lasă urmele în existența care urmează. Poate că nu contează dacă ai atins pentru câteva minute unitatea absolută, dacă în restul vieții continui să trăiești ca și cum separarea ar fi singura realitate.

În cele din urmă, poate că scopul acestor experiențe nu este să ne scoată din lume, ci să ne întoarcă în ea cu o înțelegere mai profundă a ceea ce suntem cu adevărat.

O lecţie dintre cele mai favorabile

O mare parte dintre noi, cei care gândim direct în româneşte, îşi dă seama că lumea n-ar fi fost ce este fără Eminescu. O bună parte din această parte ştie că, pentru noi, Eminescu n-ar fi fost ce este fără Perpessicius.

Îmi amintesc seara aceea ca şi cum ar fi fost ieri, deşi au trecut aproape 20 de ani de-atunci. Mă prefăceam că învăţ la Română. Bunicul a intrat în cameră, m-a întrebat ce am, i-am spus că Perpessicius şi i-am povestit, pe scurt, ce ştiam de la şcoală, că se numea Dumitru Panaitescu, era ciung de mâna dreaptă şi a transcris toată poezia lui Eminescu pentru a-şi face scrisul cu stânga, chestie care l-a făcut expert în materie şi aşa mai departe.  

Nu era ciung, mi-a spus Bunicul. Avea braţul inert. Îl contrazic, așa ne-a spus profa. Mă contrazice și vine cu cartea la mine să îmi arate o poezie. Uite, zice:

Două mâini valide-ar fi
Insuficiente
Să te mângâi, Fatma, şi
Să-ţi fac complimente

Din nefericire, vai,
Dreaptă, eşti inertă,
Când ar trebui să sai
Extrem de alertă

Să o mângâi lin pe-obraz,
Să-i aşterni covoare,
Trandafirul de Şiraz,
Minunata floare...

Dar să-l rog pe Briareu
N-ar fi o idee?
Să-l implor, ca pe un zeu,
Doar un braţ să-mi deie

Dintr-o sută ale lui
De-i erou de marcă
O să-i dea schilodului,
Mai ales că-i clar că

Două mâini valide-ar fi

Insuficiente

Să te mângâi, Fatma, şi

Să-ţi fac complimente.

Poezia m-a impresionat foarte tare, pentru că la 17 ani, cu "steaua Singurătăţii" deasupra, o astfel de poezie... vă rog frumos să recunoaşteţi că e cu totul excepţională. Dovadă e şi faptul că mi s-a fixat în suflet (era să spun minte, ceea ce n-ar fi fost tocmai corect) şi a rămas în aceeaşi formă până acum.

De altfel, am căutat-o pe Internet, n-am găsit-o, cartea e la Bunicul acasă, aşa că nu mi-a rămas decât s-o transfer direct din mine în blog. Nu este o referinţă validă, aşadar, până n-o verificaţi împotriva textului tipărit. Interesant: titlul poeziei nu mi-l amintesc.

Îmi aduc perfect aminte însă cum am răsfoit cartea aceea pe care Bunicul mi-a lăsat-o în cameră şi a plecat. Lecţia de literatură de la şcoală se referea la "Eminesciana" şi-l privea pe critic, nu pe poet. Dar eu nici nu ştiusem măcar că a fost poet. Îmi amintesc mirarea că un scriitor atât de dator lui Eminescu poate avea un glas atât de propriu, de distinct. Lecţia mea de literatură (şi nu numai) a fost asta. 

Discuţia care a urmat a fost ca un interviu pe care i l-am luat Bunicului, eu fiind fascinat. El a fost niţeluş deranjat că mă interesează mai mult chestiunile de suprafaţă decât lecţia de critică, serioasă. Aşa e Bunicul, serios, îl interesează adâncimile, la care cei cu "plămâni" normali nu pot să respire.

Cum însă aş fi putut refuza exact partea frumoasă, crema întregii poveşti? Îmi mai amintesc de acest calambur atât de sensibil: "Pe deal şi vale soarele apus/ A pus o brumă fină de-nserare/ Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus/ Nici un cuvânt de adorare". Reiau şi aici remarca privitoare la autenticitate.

Şi cum să nu-mi amintesc, cu o claritate intensă, ce surprins am fost, ca la o sperietură, când, dorind să las cartea deoparte, am văzut pe pagina de gardă acel scris de mâna stângă inconfunabil. Scrisul de mână al lui Perpessicius însuși! Iscălitura lui personală în mâna mea! De unde are Bunicul aşa ceva? De ce nu a început cu asta când mi-a adus volumul?

Am "fotografiat" dedicaţia aceea cu o emoţie rară şi fără precedent: "Lui Grigore Cuza, în amintirea unei dimineţi dintre cele mai favorabile, cu mulţumiri pentru extrema bunăvoinţă, devotat şi cordial omagiu, Perpessicius".

Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân

cu supunere

al DVoastre servitor

M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne eşti aşa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul şi cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Şi să ştii că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.

Dialog între inimi

Cele mai multe lucruri se pot spune simplu. Sunt apoi lucruri mai greu de exprimat, cerând o oarecare înzestrare intelectuală. După acestea, mai urmează şi lucrurile pentru care, în trezoreria ideilor, am spune că nu avem acoperire în aur. Atunci, oricâte concepte ai şti, ele nu pot da seamă de ceea ce simţi. Probabil pentru aceste situaţii au apărut pe lume poeţii.

Iată-l, de pildă, pe unul dintre aceştia îndrăgostit atât de teribil încât, pentru a spune ce simte, trebuie să-şi amintească de mitologie. Hercule îl ucisese pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită. Murind, centaurul recurge la o perfidie în urma căreia Deianira, inconştientă de ce face, îi dă lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele lui otrăvit. Aşa a murit Hercule, cu acea cămaşă arzându-i carnea, topindu-l, dizolvându-l în cel mai atroce mod.

Aşa se simte şi dragostea, dar e mai mult decât atât, pentru că, din sentimentul de ardere de viu, din această iubire sinucigaşă, poetul acesta mai poate încă să contemple vremea când sufletul lui calm şi entuziast trăia într-o serenitate a marilor preocupări intelectuale, cu aura înţelepţilor antici, cu mantie pe umeri şi vise în priviri.

Acum ştie că moare, că nu poate scăpa, că îi e imposibil să renască din propria cenuşă. Din mijlocul flăcării care l-a cuprins, care-l devorează şi care l-a şi ucis sufleteşte, imploră acea veche linişte a simţurilor să i se coboare iarăşi în suflet, pentru ca măcar în moarte să ştie că va fi el însuşi din nou, că se va regăsi. Iată şi poezia, care nu este alta decât cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să învăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visător la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Întrebat într-un interviu care a fost cea mai frumoasă poezie pe care a scris-o vreodată, Nichita Stănescu a răspuns pe loc, fără nicio ezitare: "Oda în metru antic. De Mihai Eminescu." Acum, pot spune şi eu acelaşi lucru. Dar Nichita a făcut ceva mai mult, a scris un poem în care sentimentul acela inexprimabil pentru omul obişnuit (profesorii au un cuvânt special pentru acesta, îi spun inefabil) apare într-un chip în care ne putem regăsi. Nu toţi, nu oricând, ci doar în acele clipe magice în care mirajul unei iubiri se confundă cu mirajul întregii existenţe.

Atunci când totul în jur capătă sens prin faptul că iubeşti nebuneşte, când lumea ameţitoare din jur te halucinează, te orbeşte, te absoarbe, te lasă fără tine, când te întrebi cine eşti şi ce înseamnă toate acestea, de ce e timpul, de ce e lumea, de ce sunt toate aşa cum sunt... culori, arome, gusturi, făcute să te ducă într-o stare din ce în ce mai avansată de conştiinţă a faptului că eşti viu. Şi iubeşti. Şi arzi.

Şi atunci te întorci către cuvinte, către logos, cum numeau anticii raţiunea discursivă, către vorbe şi verbe. Şi rogi această înţelepciune nepăsătoare să te salveze din vertijul simţurilor, să te scape de tine, să te ia şi să te ducă şi să nu te mai aducă îndărăt, în lumea cu iarbă şi cai şi îngeri. Iată deci poemul lui Nichita, pentru prima dată pe Internet:

Dialog cu oda în metru antic

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un rărăcit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!