Fracțiuni de Eternitate. Despre fericirea nedefinită

Cunoști acea clipă când, din adâncul ființei tale, se ridică o bucurie fără nume și fără cauză? O pace care nu își găsește originea în vreun eveniment, un optimism care nu se justifică prin nimic exterior, o lumină care pare să-ți lumineze inima din interior? Este o senzație care te cuprinde în momentele când nu mai ești copilul care descoperă cadourile sub bradul de Crăciun, când nu te așteaptă vacanța de mâine la mare, când nu îți mai amintești prima noapte de dragoste... Nimic din toate acestea nu explică acea clipă în care, dintr-o dată, totul pare incredibil de bine și neașteptat de perfect.

În acea fracțiune de secundă, toți nervii îți tresaltă ca în așteptarea sau amintirea unei minuni care nu s-a întâmplat și poate nici nu se va întâmpla vreodată. Dar ea este acolo, vie, palpabilă în impalpabilitatea ei, reală în inexplicabilitatea ei.

De unde vine această senzație care pare să ne viziteze din afara timpului? Dintotdeauna, omul a intuit că dincolo de lumea simțurilor și a rațiunii se întinde o realitate mai vastă, mai adevărată. Lucian Blaga o numea „cenzura transcendentă", o frontieră străjuită de gardieni intransigenți și abisali ai universului, care ne separă de cunoașterea absolută. Dar poate că și această cenzură își are scăpările ei, poate că și acești gardieni cosmici mai cască, mai întorc privirea, lăsând să se strecoare până la conștiința noastră câteva raze din substanța ultimă a universului.

Mulți gânditori au consimțit la ideea că lumea nu este cum o experimentăm. Kant îi spunea „lucrul-în-sine" acestei realități ascunse în spatele aparențelor noastre. Pentru el, noi nu cunoaștem niciodată obiectele în sine, ci doar felul în care ele ni se înfățișează prin filtrele minții noastre.

Eminescu, împărtășind această viziune kantiană, scria cu o melancolie profundă: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește câte o rază slabă, câte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis."

Dar dacă acele „raze slabe" și „fulgerături" despre care vorbește Eminescu sunt tocmai aceste momente de bucurie nedefinită care ne copleșesc uneori? Dacă „lucrul-în-sine" kantian este chiar ceea ce simțim în acele secunde când universul pare să ne șoptească că, în spatele experienței noastre fragmentare și adesea dureroase, se ascunde o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, o dragoste fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Poate că trăim într-o lume a cărei substanță ultimă este fericirea absolută și infinită. Poate că tot ce numim noi suferință, angoasă, desperare nu sunt decât distorsiuni ale acestei fericiri fundamentale, văzute prin prisma limitărilor noastre cognitive și existențiale. Iar acele clipe de bucurie nedefinită ar fi momentele când cenzura transcendentă se relaxează, când gardienilor le alunecă privirea și noi pătrundem pentru o clipă în realitatea ultimă a lucrurilor.

Cred eu într-adevăr așa ceva? Rațiunea îmi spune că nu. Experiența zilnică a durerii, a pierderii, a dezamăgirii pare să confirme. Și totuși... în acele fracțiuni de secundă când sufletul se deschide către absolut și simte că tot ce este, este bine, se întâmplă ceva ce nu poate fi ignorat sau redus la o simplă iluzie neurologică.

Poate că nu trebuie să cred în această ipoteză pentru a o trăi. Poate că ea existe într-un spațiu al posibilului care nu cere demonstrație, ci doar receptivitate. Un spațiu în care filosofia nu mai este o construcție rațională, ci o experiență directă a misterului.

Și atunci, în acele clipe rare când toate gândurile tac și inima se umple de o lumină fără sursă, poate că atingem cu adevărat esența lucrurilor. Poate că descoperim că, dincolo de toate argumentele și toate îndoielile, lumea este, în adâncul ei cel mai ascuns, o bucurie fără margini care așteaptă să fie recunoscută.

În aceste momente, nu mai suntem filosofi sau sceptici, suntem pur și simplu vii, în toată splendoarea și misterul acestei vieți care ne-a fost dată. Dar ce se întâmplă când aceste fracțiuni de eternitate se adâncesc, când clipele de bucurie nedefinită se transformă în experiența completă a unității cu totul? Satori, termenul japonez pentru iluminarea bruscă, descrie exact această stare în care granițele eului se dizolvă și conștiința individuală se topește în conștiința universală.

În tradițiile zen, satori nu este doar o stare de bine sau de pace interioară, ci o realizare ultimă a naturii adevărate a sinelui și a realității. Este momentul când conștiința nu mai experimentează separarea dintre subiect și obiect, dintre sine și lume. Toate dualitățile se prăbușesc într-o unitate absolută care nu poate fi descrisă în cuvinte, pentru că orice descriere presupune o separare dintre cel care descrie și ceea ce este descris.

Această experiență de unificare a conștiinței cu totul poartă nume diferite în tradițiile spirituale ale lumii, dar esența ei pare să fie universală. În hinduism, buddhism, jainism și sikhism, samadhi desemnează o stare de conștiință meditativă în care se realizează unitatea dintre subiect și obiect, dintre Sinele individual și Absolutul.

Tradițiile estice și vestice vorbesc despre concepte similare: Nirvikalpa samadhi, natura-Buddha, conștiința non-duală, Theosis. În sufismul islamic, această stare se numește fana – dispariția completă a eului individual în esența divină. Misticii creștini o descriu ca unio mystica, unirea mistică cu divinitatea. Cabala evreiască vorbește despre devekut, aderența la Divin. Filozofii neoplatonici o numeau henosis, întoarcerea la Unul primordial.

Toate aceste nume diferite par să indice către aceeași realitate fundamentală: experiența în care conștiința individuală își depășește limitele și se recunoaște ca fiind o manifestare a unei conștiințe universale, infinite și eterne.

Știința modernă a început să investigheze aceste experiențe mistice cu mijloacele neurobiologiei. Când oamenii experimentează iluminarea, ei raportează frecvent pierderea simțului de sine, iar analiza științifică confirmă că activitatea cerebrală generează această senzație. Cercetările cu imagistică cerebrală arată că în timpul experiențelor mistice se produce o scădere dramatică a activității în cortexul parietal superior, regiunea responsabilă cu menținerea simțului de sine ca entitate separată de lume.

Cercetătorii fac distincția între misticismul extrovertiv – experiența unității cu lumea exterioară – și misticismul introvertiv – o experiență de unitate lipsită de obiecte perceptuale, literalmente o experiență a 'nimicului'. Prima formă corespunde momentelor când simțim că ne topim în peisaj, că devenim una cu natura sau cu universul. A doua se referă la stările de meditație profundă când conștiința se retrage complet din lumea senzorială și rămâne cu propria ei esență pură.

Studiile asupra psihedelicilor au oferit și ele perspective fascinante. Cercetările comparative între stările induse de psilocibin și cele atinse prin practici zen sugerează că, deși căile de acces sunt diferite, fenomenologia experiețelor mistice este remarcabil de similară.

Cum poate conștiința să se înțeleagă pe sine atunci când își depășește propriile limite? Este aceasta o contradicție logică sau o limitare a limbajului nostru? Poate că experiențele mistice ne arată că realitatea este mai vastă decât ceea ce poate fi cuprins în categoriile gândirii duale.

Misticii din toate tradițiile spun același lucru: experiența unității absolute nu poate fi cu adevărat comunicată prin cuvinte. Ea poate fi doar trăită. Și totuși, ei continuă să vorbească despre ea, să scrie despre ea, să o descrie prin metafore și paradoxuri, pentru că în această experiență găsesc ceva atât de fundamental încât nu pot să nu o împărtășească.

Poate că aceste încercări de a exprima inexprimabilul sunt ele însele dovezi ale realității experiențelor mistice. Nimeni nu ar încerca să descrie ceva ce nu a trăit într-un fel atât de profund încât să-l marcheze pentru totdeauna.

Dar ce se întâmplă după? Cum se întoarce cineva din unitatea absolută la experiența obișnuită a separării? Și mai important: ce rămâne din această experiență în viața de zi cu zi?

Tradițiile spirituale vorbesc despre necesitatea integrării experienței mistice în existența cotidiană. Satori nu este un scop în sine, ci o transformare care trebuie să se reflecte în felul în care trăiești, în care te relaționezi cu lumea și cu ceilalți. Dacă experiența unității nu te face mai compasiv, mai înțelept, mai capabil de iubire, atunci ea rămâne doar un episod psihologic fascinant, dar steril.

Poate că adevărata măsură a unei experiențe mistice nu este intensitatea ei în momentul când se întâmplă, ci modul în care ea își lasă urmele în existența care urmează. Poate că nu contează dacă ai atins pentru câteva minute unitatea absolută, dacă în restul vieții continui să trăiești ca și cum separarea ar fi singura realitate.

În cele din urmă, poate că scopul acestor experiențe nu este să ne scoată din lume, ci să ne întoarcă în ea cu o înțelegere mai profundă a ceea ce suntem cu adevărat.

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.