Dezvoltare şi adaptare. Fă mai mult din ce te pricepi, mai puțin din ce nu!

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă. Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu. Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.

Oamenii cei mai împliniţi în carierele lor dezvoltă punctele tari şi adaptează punctele slabe, dar nu oricum, ci într-un mod iarăşi diferit de filozofia comună. Un om de succes trebuie nu doar să se cunoască pe sine, ci şi să-şi respecte trăsăturile majore, astfel încât dezvoltarea lui să nu însemne mai mult decât urmărirea chemării sau vocaţiei sale, deşi aşa ceva e destul de mult, vă rog să mă credeţi.

Einstein spunea, pentru a evita, cu modestie, unele laude, că nu a făcut în viaţă decât ceea ce propria natură l-a împins să facă. O astfel de mărturisire ar trebui însă, dimpotrivă, să atragă laude. Calea liderului, de dezvoltare a punctelor tari, este o cale a pasiunii, a fluxului, a contopirii cu idealul propriu.

Oamenii împliniţi sunt cei care câştigă bani din acea activitate pentru care ar fi dispuşi să plătească ei, dacă li s-ar cere, pentru a o desfăşura. Fă ce-ţi place, îndemna Confucius, şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta. Ştiu, uşor de zis, greu de făcut.

Omul e mai important decât problemele lui

Puţini sunt norocoşii care îşi pot urma vocaţia. Dar nu este vorba neapărat de a trăi din vocaţie, ci de a o exersa în fiecare zi. La asta se referea şi Einstein, care muncea ca profesor, dar măcar 10 minute în fiecare zi trăia plăcerea contemplării teoretice în singurătate. Oferiţi-vă darul timpului! Câteva minute în fiecare zi pentru consolidarea punctelor tari avem cu toţii. Beneficiile sunt uriaşe.

Şcoala ne-a învăţat să insistăm pe greşeli. Dintr-o lucrare cu o sută de propoziţii ireproşabile, profesoara o subliniază cu roşu pe singura greşită. Oamenii neîmpliniţi au tendinţa, prin urmare, să înveţe şi să se dezvolte în zonele în care nu sunt foarte buni. Liderii fac dimpotrivă.

Vă puteţi imagina o lucrare de control în care sunt marcate cu roşu propoziţiile corecte, iar cele greşite sunt ignorate? În domeniul afacerilor, de asemenea, un antreprenor de vârsta mea spunea că nu există absolut niciun motiv să faci ce nu-ţi place în secolul XXI, când poţi pierde la fel de mulţi bani făcând ce iubeşti.

Şcoala ne-a învăţat deci să ne concentrăm pe greşeli şi să ne dezvoltăm în sensul ascunderii punctelor slabe. Punctele tari sunt, de regulă, ignorate şi se referă la aspecte obişnuite, banale chiar, de tipul "abilităţi pentru învăţare de limbi străine".

Cultura organizaţională ne-a învăţat să trecem în CV-uri calităţi mascate la capitolul punctelor slabe (stupidul perfecţionism). Rezultatul este că, în situaţiile dificile, care simţim că ne depăşesc, atunci când cerinţele întrec abilităţile noastre, încercăm cu disperare să ne adaptăm situaţiei.

Dorim să ne creştem performanţa folosind acele banale puncte tari pentru a masca dureroasele puncte slabe. Liderii fac invers: folosesc punctele slabe. Adaptarea pentru ei nu înseamnă efortul de conformare cu sarcina, ci adaptarea sarcinii la posibilităţile lor!

Delegarea de competenţe pentru ei nu ţine doar de fişe de post. Iarăşi veţi putea spune: uşor de zis şi greu de făcut. Dar oricât de greu ar fi de adaptat o sarcină la posibilităţile noastre, va fi şi mai greu şi mai stresant şi mult mai neprofitabil să încercăm să ne schimbăm noi. Ştiu, bunul simţ câteodată ne spune... bunul simţ nu e tot timpul chiar atât de bun.

Importanța punctelor slabe: delimitarea, curățenia, eliminarea neesențialului

Un aspect important care ţine de folosirea punctelor slabe este că, pentru un lider, acestea sunt cel puţin la fel de multe precum cele tari. Un mare maestru al comunicării precum Anthony Robbins nu participă, bunăoară, la negocieri de afaceri. Nu că nu s-ar pricepe, dar punctul lui forte fiind comunicarea empatică, îşi recunoaşte ca punct slab calitatea de negociator dur şi preferă să trimită, pe banii lui, un coleg mai abil de luptă la discuţii.

Însă delegarea competenţelor nu este singura metodă, ci doar un exemplu. În principiu, orice modalitate de a eluda situaţiile în care trebuie să faceţi ceva opus talentelor naturale vă este de folos.

Dezvoltarea înseamnă deci respect pentru punctele tari: acordaţi un timp oarecare, zilnic, exersării unei pasiuni. Rezultatele, în timp, vor fi infinit mai importante decât cele obţinute din efortul de a căpăta noi şi noi priceperi.

Adaptarea este respectul pentru punctele slabe: evitaţi să faceţi ceea ce nu vă caracterizează, ce nu face parte din înclinaţiile şi abilităţile favorite. Adaptaţi pe cât posibil sarcinile la specificul persoanei, nu invers. Profitul este mult mai mare.

Bineînţeles că toate acestea încep cu o bună cunoaştere a calităţilor personale. "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate.

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.

Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

Leibniz

Motto: Există 10 feluri de oameni: cei care pricep şi cei care nu pricep sistemul binar.

Chiar dacă nu ar fi construit un calculator mecanic şi chiar dacă nu ar fi descoperit, practic, inteligenţa artificială şi chiar dacă nu ar fi evidenţiat rolul excepţional al sistemului de numerotaţie binar în prelucrarea informaţiei de către o maşinărie, Gottfried Wilhelm Leibniz ar fi rămas totuşi o personalitate uriaşă. Lumea n-ar fi fost cum este fără Leibniz şi, mai ales, n-ar fi gândit cum gândeşte.

A fost contemporan cu Spinoza, căruia i-a cunoscut gândirea, cu Newton, cu care a corespondat intens şi cu Dimitrie Cantemir, pe care se pare (nu mai verific acum infomaţia) că l-a şi cunoscut.

A fost un spirit enciclopedic, fiind interesat mai de tot ce mişcă; a fost un raţionalist şi s-a distins în special în filozofie, matematică, drept, fizică, teologie.

Precum Galilei şi Descartes, s-a mirat de excepţionala potrivire dintre gândire şi existenţă la nivel matematic. Cum se face că un sistem pur mental, ca matematica, dă seamă atât de bine de realitate?

Cam în acelaşi timp cu Newton, Leibniz a descoperit analiza matematică, notaţia lui fiind cea care se foloseşte până în ziua de astăzi.

El a conceput noţiunea de funcţie.

În general, orice descoperire nouă în matematică aruncă nişte păcură în flacăra raţionalismului: realizezi că o zonă a realităţii pe care o credeai dominată de haos şi hazard este de fapt legiferată de structuri numerice raţionale.

Raţionalismul pretinde că o gândire bine întemeiată logic corespunde realităţii. În ultimă instanţă, nu mai e nevoie de muncă de teren: ce e pe hârtie demonstrat este cu necesitate adevărat.

Aceeaşi "flacără" l-a însufleţit, două secole mai târziu, pe Einstein care, întrebat ce ar fi făcut dacă experimentele din Pacific nu confirmau consecinţele teoriei relativităţii, a răspuns: "Mi-ar fi părut foarte rău de bunul Dumnezeu. Teoria e justă!"

Leibniz are (ce interesant că vorbim la prezent despre marii gânditori!) câteva principii de bază, raţionaliste.

Două principii legiferează gândirea:
Principiul noncontradicţiei - două propoziţii care au acelaşi subiect şi predicate opuse nu pot fi adevărate în acelaşi timp.
Principiul raţiunii suficiente  (marea contribuţie a lui Leibniz la ştiinţa gândirii) - fiecare lucru sau adevăr are o justificare suficientă.

Încă trei principii se aplică existenţei, în conformitate cu gândirea:
Principiul inesse - proprietăţile (atributele, determinaţiile) unui lucru fac parte din acel lucru. Filozofii au un mod minunat de a spune asta: potenţa este conţinută în act.
Principiul identităţii indiscernabilelor - două lucruri cu exact aceleaşi proprietăţi sunt de fapt acelaşi lucru.
Principiul perfecţiunii - gândirea perfectă e un sistem perfect. Ca o ecuaţie. Lumea, fiind acelaşi lucru cu gândirea, este cea mai bună dintre lumile posibile. Această deducţie i-a prilejuit lui Voltaire un roman întreg.

Pentru a explica în acelaşi timp şi unitatea şi diversitatea lumii, Leibniz postulează o infinitate de substanţe: lumea e făcută din monade spirituale.

Monadele sunt un fel de atomi, dar nu materiali, pentru că orice entitate materială se poate divide, adică are părţi, ceea ce pentru o substanţă ultimă e imposibil. Monadele nu au întindere şi sunt nişte unităţi de energie spirituală. Ele sunt esenţele lucrurilor.

Cantemir, de care am pomenit, îşi luase în vremea aceea sarcina de a concepe un termen românesc care să însemne esenţă (essentia, de la esse - a fi). Esenţa înseamnă aşadar "ce este"-le unui lucru, proprietăţile lui sine qua non, atributele lui de bază. A născocit astfel termenul de ceitate.

În fizică, Leibniz a înţeles diferenţa dintre impuls şi energie cinetică. Se păstrează zeci de scrisori, studii şi articole în care, de asemenea, se străduieşte să-şi convingă contemporanii că impulsul mecanic (produsul dintre masă şi viteză) nu este totuna cu forţa (produs între masă şi acceleraţie).

Pentru un om educat în zilele noastre, teoria e mult mai simplu de înţeles. Leibniz însă face nişte exerciţii de virtuozitate intelectuală incredibile, hoinărind cu dezinvoltură prin cele mai diverse domenii, de la matematică la teologie.

A dormit cu capul pe masa de scris în multe dimineţi. A muncit enorm, deşi probabil termenul muncă nu se potriveşte întocmai cu genul lui de pasiune pentru cunoaştere, scriind mai mult decât avem noi timp să citim.