Kant nu a fost niciodată la mare

Vacanțele nu au existat dintotdeauna. Puțini își mai pot imagina azi că a existat o vreme în care nu doar că oamenii nu plecau nicăieri în concediu, dar nici măcar ideea de vacanță nu fusese inventată. Nu era nevoie să "scapi", pentru că nu se născuse încă conștiința captivității cotidiene. Vacanța și concediul nu sunt idei universale sau vechi, ci delicatese culturale recente, create în laboratorul istoric al modernității occidentale.

Fericirea, în schimb, e o chestiune veche și incomodă. Iar faptul că astăzi vacanțele au ajuns să funcționeze, pentru mulți, ca unicul răspuns la întrebarea „Ce te-ar face fericit?”, este un fenomen semnificativ. Nu ridicol, ci simptomatic. Analizat cu instrumentele psihologiei și ale economiei, acest fapt spune ceva esențial despre cum ne definim fericirea și despre ce tip de vacanță ar putea, într-adevăr, conta.

Cele două fețe ale fericirii

Distincția fundamentală: a fi fericit în viața ta și a fi fericit cu viața ta. Prima se referă la ceea ce simți acum, în timp ce trăiești. A doua – la ceea ce crezi despre viața ta, când o contempli. Fericirea ca trăire vs. fericirea ca narațiune. Cea dintâi este volatilă, uneori insesizabilă. Cea de-a doua e arhitecturală, construită din memorie și sens. Iar un plan de vacanță inteligent va servi mai ales acest al doilea tip de fericire.

Contaminare occidentală

Kant n-a ieșit niciodată din Königsberg. A trăit toată viața în același oraș, cu un program strict de plimbări zilnice și o gândire care a străbătut universul. Cu doar o generație mai târziu, o epidemie culturală începea să prindă rădăcini: vacanța ca formă superioară de viață.

La mijlocul secolului XIX, numai elitele înstărite își permiteau luxul unei „călătorii de plăcere”. Plajele de agrement, cazinourile de pe litoral, stațiunile „de tratament” – toate au apărut ca un fel de Disneyland pentru aristocrația financiară. Și, cum orice modă a bogaților devine treptat obligație a claselor de mijloc, vacanța a început să fie nu doar un privilegiu, ci o necesitate culturală. Un nou drept al omului: dreptul la relaxare exotică.

În același climat s-a lansat și Vuitton, fiul unui dulgher francez, care a intuit, cu fler de profet al consumului, că luxul trebuie să călătorească în bagaje la fel de luxoase. De acolo, până la faptul că al șaptelea cel mai bogat om din lume azi este președintele companiei care deține brandul, nu a fost decât o scurtă croazieră prin psihologia aspirațională a maselor.

Experiențe vs. amintiri

Vacanța nu e superficială prin natura ei. Dimpotrivă, are rădăcini în adâncimea dorinței umane de poveste. Fiecare dintre noi vrea o legendă personală, o cronică de sine care transcende prezentul banal. Iar amintirile nu sunt simple arhive ale trecutului, ci cărămizile din care ne construim identitatea.

Psihologia modernă, prin Kahneman și alți iconoclaști ai raționalității, a confirmat: nu trăirea în sine contează, ci ceea ce ne amintim din ea. Memoria, nu prezentul, decide dacă o vacanță a fost „fericită”. De aceea, un bagaj pierdut la întoarcere poate anula tot ce fusese, altfel, sublim.

Această distincție a generat întreaga direcție a economiei comportamentale, premiată cu Nobel și ignorată sistematic de turismul de masă. Marketingul mizează pe emoție, dar ce vinde cu adevărat este amintirea emoției. Iar fericirea, ca produs cultural, e mult mai ușor de ambalat în trecut decât de trăit în prezent.

Banii nu cumpără prezentul, dar închiriază trecutul

Banii aduc fericirea doar când lipsesc. Asta e prima lecție. Creșterea veniturilor are efect direct asupra stării de bine doar până la un anumit prag (în SUA, s-a stabilit empiric la 5000 de dolari pe lună). Dincolo de el, orice surplus nu aduce trăiri mai intense, ci doar povești mai bune. În termeni simpli: nu trăiești mai bine, dar îți amintești mai frumos.

Aceasta este, poate, funcția subtilă a vacanței în epoca noastră: să producă material brut pentru legenda personală. Acolo unde Aristotel recomanda cumpătare, iar stoicii îmbrățișau suferința cu stoicism, lumea post-industrială investește în storytelling de lifestyle.

Ahile cu selfie-stick

În Antichitate, legendele se cumpărau la propriu. Poeții lirici compuneau ode pe bani buni pentru războinici de viță nobilă. Eroismul ca brand personal. Posteritatea contra plată. Apoi, în modernitate, aristocrații au trecut la mecenat, la ctitorii și donații pentru eternitate. Astăzi? Vacanțe cu poze.

Cei înstăriți investesc în propria memorie, dar într-o formă miniaturală: o escapadă de trei zile, un hotel boutique cu un balcon instagramabil, o cină cu vedere panoramică și eticheta #legend. Fericirea a fost înlocuită cu un album foto al unei fericiri posibile.

Kahneman întreabă: dacă ai putea merge într-o vacanță perfectă, dar n-ai păstra nicio amintire, nici o poză, ai mai merge? E o întrebare care ar trebui pusă nu doar agențiilor de turism, ci și nouă înșine. Pentru mine, de exemplu, trei zile la Paris mi-au dat o fericire care încă persistă. Dar aș fi refuzat efortul fizic și oboseala lor dacă n-aș fi avut ce păstra în memorie. Durerea devine tolerabilă când servește povestea.

Fericirea ca ficțiune strategică

În cele din urmă, poate că idealul nu este nici extazul prezentului, nici consistența amintirilor, ci un pact între ele. Un fel de dublă expunere fotografică: să muncești în vacanță, să te relaxezi la serviciu, să trăiești legenda ta fără să o falsifici. Asta e „calea de mijloc” pe care o bănuiau stoicii, o susținea Buddha și o ignoră booking.com.

Fericirea nu e destinație, ci formă de deplasare. Vacanța, în forma ei superioară, nu e un refugiu din viață, ci o extensie simbolică a unei vieți trăite în mod semnificativ.

Memento mori

Ceea ce urmează nu e o elegie și nici o profeție sumbră. Nu e un epitaf și nici o invitație la deprimare cu lumânări aprinse și Bach pe fundal. E despre viața adevărată, care, pentru a fi trăită la maximum are mare nevoie de a se împăca, într-un fel, cu tot ce mai rău, fără minciuni drăguțe.

Voi folosi cuvântul cu "m", în calitatea lui de expresie a unei realități biologice. Dacă ne-am opri din alergat o clipă și l-am  privit drept, am descoperi că nu e deloc grotesc. Și că poate fi, paradoxal, o sursă de înțelepciune mai profundă decât toate speech-urile motivaționale la un loc.

Nu o invoc ca să ne cutremure, ci ca să ne elibereze de fricile mici care ne storc viața pe nesimțite. Moartea, în această poveste, nu e sfârșitul. E criteriul. Lentila. Absolutul care pune în umbră toate lucrurile false și în lumină tot ce contează cu adevărat.

Acum, dacă ai ajuns până aici, tocmai ai trecut printr-un experiment neanunțat.

Ți-am sugerat gândul dispariției și nu ai fugit. Încă. Pe rezultatele psihologiei experimentale se și bazează acest text. Ai simțit, poate, o ușoară tensiune, un recul interior, o nevoie de a găsi rapid sens, formă, cadru. Poate ți-ai amintit de cineva drag, sau ai verificat, involuntar, ce lași în urmă. Aceea a fost activarea mortalității. Tocmai ți-ai întâlnit propria reacție de management al terorii, reacția firească, umană, universală, la amintirea fragilității noastre.

Această teorie – Terror Management Theory – nu este o fantezie filosofică, ci un instrument de lucru. Ne arată cum ideile, credințele, identitățile noastre sunt în parte construite ca scuturi împotriva neliniștii existențiale. Iar dacă învățăm să le vedem așa, le putem și remodela. Mai sincer. Mai viu. Mai eliberator.

Terror Management Theory, sau, pe scurt, TMT, are în centru o observație care pare banală, dar e explozivă în implicații: oamenii sunt ființe biologice care știu că sunt finite. Își simt pulsul, dar știu că într-o zi se va opri. Trăiesc cu o dublă conștiință: de sine și de sfârșit. Niciun alt animal n-are privilegiul (sau povara) de a contempla această contradicție.

TMT este, înainte de toate, o teorie psihologică născută în laborator, în anii ’80, de Greenberg, Solomon și Pyszczynski, Rădăcinile ei se întind mult înapoi, până la Kierkegaard, Otto Rank sau Becker, existențialiștii care au înțeles că nu frica de suferință, ci frica de irelevanță, de uitare, de lipsă de sens, e marele motor al omului modern.

TMT susține un lucru simplu și înfricoșător de logic: o bună parte din comportamentele noastre, de la cele mai banale (alegerea unei perechi de pantofi) la cele mai extreme (atacuri teroriste, convertiri religioase, acte eroice sau cruzimi ideologice) sunt reacții mai mult sau mai puțin conștiente la tensiunea esențială dintre dorința de a trăi și conștientizarea că totul e provizoriu. Iar această tensiune cere, imperios, o soluție psihică. Orice fel de soluție. Un narcotic. O poveste. O ideologie. Un like.

Atunci când un om este confruntat, direct sau indirect, cu propria efemeritate, fie că citește o știre despre o tragedie, trece pe lângă un spital, sau doar completează un chestionar în care i se cere să reflecteze la sfârșitul propriu, se declanșează un mecanism defensiv cu două niveluri: unul superficial, de evitare (cinism, umor, distragere), și altul profund, de afirmare a semnificației.

Pentru a tempera angoasa, uneori abia perceptibilă, creierul nostru își reactivează sistemul de valori, își întărește atașamentele culturale și devine mai radical, mai tributar „adevărurilor” care promit sens și continuitate. Devii mai naționalist, mai religios, mai atașat de ideologia ta politică. Devii mai tentat să judeci, să excluzi, să pedepsești pe cei care nu-ți împărtășesc viziunea. Nu pentru că ești intolerant, ci pentru că ești, temporar, tulburat de propria vulnerabilitate.

Cu alte cuvinte, frica noastră de a nu fi nimic, niciodată, nicăieri, se revarsă în fervoare morală, etică, estetică. În control obsesiv. În proiecte grandioase. În planuri de carieră sau parenting. În perfecționism. În dorința de a „lăsa ceva în urmă”, fie o operă, fie o poză reușită.

Ce face TMT este să decodeze aceste reacții și să le explice ca fiind mai puțin despre alegere rațională și mai mult despre echilibru existențial. Noi nu vrem adevărul. Vrem liniștea. Vrem să simțim că trăim într-o lume coerentă, unde cine suntem contează. Și dacă nu găsim sensul, îl construim. Dacă nu-l putem construi, îl cumpărăm. Dacă nu-l putem cumpăra, îl urlăm.

TMT nu ne reduce la niște animale speriate. Dimpotrivă, ne onorează complexitatea: ne arată cât de vastă e ingeniozitatea umană în a domestici frica de sfârșit. De aici catedralele, codurile etice, romanele, mitologiile, startup-urile, parentingul modern și chiar simțul civic. 

Din această combustie internă au ieșit capodoperele și crimele istoriei. Omul nu suportă ideea de a fi o paranteză. Așa că își inventează eternitatea.

Aceste mecanisme, oricât de sofisticate, totuși ne pot face rău. Pentru că uneori ne țin prizonieri în idei, în loialități toxice, în frici neexprimate. Și atunci, în loc să ne elibereze, ne încuie. În loc să ne dea sens, ne fură prezentul.

TMT nu e o teorie despre sfârșit. E o teorie despre cum trăim cu el, fără a-l rosti. Despre cum frica de a dispărea ne face să iubim, să luptăm, să ne supărăm, să votăm, să muncim prea mult sau să postăm prea des. E, în fond, o teorie despre umanitatea noastră, în tot ce are ea mai tragic și mai sublim.

E foarte bine să ai idei noi, dar e foarte bine să ai idei vechi

Trăim într-o epocă obsedată de originalitate. După decenii de fake-uri, remake-uri, sequel-uri și reciclări — în politică, în cultură, în identitate — pare că am atins un prag de saturație. Nimeni nu mai vrea copie, toți vor autentic. Nimeni nu mai suportă derivatul, fiecare aspiră să fie „original”. Dar sub această sete de autenticitate, se ascunde o neînțelegere fundamentală: nu cât de nou e un lucru îl face valoros, ci cât de mult timp reușește să rămână viu.

Originală poate fi orice idioțenie. 

Nassim Taleb, în „Antifragile”, evocă un fenomen descoperit de artiștii tineri din New York: dacă o piesă de teatru a rezistat 10 ani pe Broadway, are șanse mari să mai reziste încă 10. Dacă a rezistat 100, probabil că va mai rezista încă 100. El numește acest fenomen „efectul Lindy”, după un bar newyorkez frecventat de comedianți, unde s-a născut observația empirică: durata de viață anticipată a unui lucru crește proporțional cu cât a rezistat deja. Cu alte cuvinte, testul timpului e cel mai nemilos critic și, totodată, cel mai onest.

Întrebarea nu este cât de originală e această operă, ci dacă va mai vorbi cuiva peste o generație.

„Originalul” și „autenticitatea” sunt idolii invizibili ai epocii. Trăim într-o vreme în care orice încercare de a gândi, a scrie sau a crea este presată de nevoia imperativă a noutății. Dar această presiune este, în fond, un simptom al unei culturi care confundă valoarea cu ineditul, procesul cu rezultatul, gândirea vie cu șocul de vitrină.

Am ajuns să echivalăm creativitatea cu noutatea, deși cele două nu doar că nu sunt identice, ci nici măcar înrudite natural. Nu tot ce e nou poartă pecetea creativității, după cum creativitatea nu se jenează să se exprime prin forme vechi. Este o diferență de registru axiologic: noul și vechiul nu sunt, în sine, valori. Pot deveni valoroase doar prin context, prin legătura cu istoria, cu utilitatea, cu sensul. Vechiul rămâne vechi și devine tot mai vechi, pe când noul, paradoxal, nu rămâne nou, ci devine la rându-i vechi, adesea într-un timp suspect de scurt. Valoarea nu se află în noutate, ci în ceea ce rămâne în timp. Creativitatea, când e autentică (într-un sens mai adânc și mai vechi decât cel în care folosim azi acest cuvânt), produce valori care persistă.

În plan psihologic, mintea noastră este structural atrasă de asemănare, nu de diferență. Recunoașterea precede admirația. Așa se face că, din obișnuință, asociem creativitatea cu apariția unui lucru nou. Dar această asociere este falsă. Creativitatea este un proces, nu o etichetă atașabilă rezultatului. Noutatea poate fi relativă: ceva nou pentru tine poate fi vechi pentru alții. În matematică, de pildă, noutatea nu există în sine. Pot concepe un procedeu original, dar nu un rezultat „nou”; validarea constă tocmai în coerența cu ceea ce e deja stabilit. Creativitatea nu înseamnă neapărat să inventezi ceea ce nu a mai fost, ci să redesenezi legături între ceea ce există.

Suntem, astăzi, obsedați de autenticitate, dar într-un mod paradoxal: dorim să fim autentici mimând originalitatea. Ne prezentăm ca „unici” în forme stereotipe, luptăm să fim „noi înșine” urmând trenduri de autenticitate industrializată. E un soi de plagiat moral. 

În realitate, cele mai fertile epoci creatoare, Academia lui Platon, Frăția pitagoreică, școlile renascentiste de la Florența, nu puneau accent pe noutate, ci pe profunzime, pe legătura cu tradiția, pe înrădăcinarea în trecutul viu. A prelua o idee nu era o formă de furt, ci de fidelitate creatoare. Plagiatul nu exista, pentru că numele nu conta. Ceea ce se prețuia era valoarea, nu eticheta.

Dacă Leonardo da Vinci ar fi trăit astăzi, n-ar mai fi considerat un geniu creativ, ci, poate, un erudit eclectic. Multe dintre descoperirile și schițele sale nu erau în sine noi, ci reinterpretări, conexiuni, hibridări ale unor idei curente. Astăzi însă, ca să fii considerat creator, trebuie să vii cu „ceva care n-a mai fost”. Ceea ce e aproape imposibil. Ex nihilo nihil.

Din muzică, literatură și știință se pot înșira zeci de exemple în care noutatea a fost doar o fațadă a continuității. Mark Twain l-a citit pe Dickens, Grigore Moisil l-a urmat pe Poincaré, Octavian Paler a reinterpretat Eclesiastul, Noica l-a absorbit pe Florian, John Lennon a fost fiul adoptiv al blues-ului și folk-ului american. Eminescu? Arghezi? Barbu? Ecouri ale unor lumi trecute, dar reîntrupate cu o putere și o muzicalitate inegalabilă. În pictură, Picasso s-a revendicat de la El Greco, iar Dali de la Vermeer. În arhitectură, postmodernismul n-a însemnat „nou”, ci o întoarcere stilizată și ironică la vechi.

Industria modei o știe cel mai bine: totul e recirculare rafinată. Nici măcar revoluțiile nu mai sunt revoluționare.

Adevărata creativitate nu e obsesia de a rupe totul și a începe de la zero, ci puterea de a regăsi sens în ceea ce părea deja epuizat. A fi creativ nu înseamnă să faci ceva din nimic, ci să vezi cu alți ochi ceea ce deja există. O idee veche poate fi o revelație într-un context nou. De altfel, majoritatea marilor „noutăți” ale istoriei gândirii nu au fost altceva decât reînvieri inspirate.

Haideți, așadar, să fim creativi, dar să lăsăm noutatea în seama posterității. Este foarte bine să ai idei noi, dar e foarte bine să ai și idei vechi. Noul nu ne duce înainte, ci doar procesul viu, curajos și sincer prin care aducem și readucem în prezent înțelepciunea mare, eternă, universală a umanității. Între Divina Comedie și Comedia Umană, între Dante și Balzac, diferența nu este una de originalitate, ci de context, limbaj și destin.

A fi creativ înseamnă a participa activ la continuitatea sensului. A reinventa ceea ce merită reamintit, a revedea lumea prin ochii celor dinaintea noastră și a da vechiului o voce proaspătă. Aceasta nu este o contrazicere a progresului, ci însăși condiția lui. Noutatea autentică este un vechi recunoscut la alt nivel de conștiință.

Campania electorală 2024-2025 m-a convins totuși că în cazul prostiei, originalitatea ar putea fi un plus. La câte inepții câte au circulat în societatea românească în ultima vreme, măcar să fi fost vreuna nouă.

Cinci babe obsedate

În România, progresul a câștigat alegerile. Nu fără teamă. Victoria unui candidat inclusiv, tolerant și lucid a fost întâmpinată cu o furie greu de clasificat. Și nu doar de structuri conservatoare, ci de voci altminteri neimplicate, dar dezlănțuite. Nu e prima dată când femeile în vârstă sunt în prima linie a intoleranței, însă ceva în amploarea acestui val pare să depășească limitele obișnuite ale reacției politice. Ceva visceral. Ceva care le face pe unele să urască cu limba scoasă tot ce nu înțeleg. Unii le spun "babe obsedate". Eu vreau să vă spun o poveste. Sau, mai bine zis, cinci.

În peisajul zgomotos al politicii românești, dominat tot mai mult de emoție și identitate, o figură apare recurent, deopotrivă ridiculizată și temută: femeia în vârstă, neîncrezătoare în nou, ofensată de tot ce e altfel, neobosită în ofensiva ei morală împotriva „decăderii”. Cuvintele ei sunt tăioase, verdictul implacabil, iar cauza, cel mai adesea, pare centrată obsesiv pe un singur lucru: sexualitatea altora. Am auzit-o la cozi, în autobuze, în documentarele Recorder, în secțiile de votare. E cea care știe cine e „pedepsit de Dumnezeu”, cine merită să „ardă în iad” și cine „a stricat copiii țării”. Privită superficial, pare caricatura perfectă a intoleranței.

Nu vreau să o scuz Nu îi accept discursul otrăvit, cruzimea limbajului, și modul venal în care acoperă cu rușine fragilitățile celorlalți. Dar mă pot întreba: ce a făcut-o să creadă că în lumea asta, iubirea altora e o amenințare?

Când ai fost învățată că tăcerea ta e virtute

Într-o lume în care feminitatea a fost multă vreme echivalată cu rușinea, multe femei au învățat că valoarea lor vine din cât de bine se supun. Vocea interioară care le spune azi că e rușinos să fii „altfel”. Nu e vocea conștiinței, e vocea educației represive. Astăzi, acea voce a devenit glasul pe care ele îl ridică împotriva celor care și-au permis să trăiască în libertate. Nu din ură. Din teamă că, poate, au trăit degeaba.

În teorie, se numește sexism internalizat. În practică, ar putea avea peste 70 de ani și ar fi crescut doi copii, ar fi ținut casa în vremuri imposibile, ar fi vegheat părinți, spălat podele și ar muncit 34 de ani într-o fabrică de textile. Acum, când vorbește despre „valorile noastre”, vocea i se sparge. Pentru că tot ce ar cunoaște cu adevărat despre lume ar fi ce a învățat de la bărbatul ei, mort de vreo 15 ani, și din 2 cărți de rugăciuni de sub pernă. Când vede la televizor cupluri gay, nu vede iubire. Vede sfârșitul lumii. E speriată. Și nu pentru ea, ci pentru copiii altora.

Când demnitatea e confundată cu conformismul

Femeia respectabilă a fost, mult timp, femeia tăcută, care-și îngrijea casa, bărbatul și copiii. Orice altceva era libertinaj. Această logică a fost transmisă din mamă în fiică, până când a devenit ideologie. Astăzi, femeia în vârstă nu critică doar „tinerii destrăbălați”, ci și pe celelalte femei care nu s-au „păstrat”, un concept care amestecă morală sexuală cu statut social. În adânc, critica e o rugă disperată: „spuneți-mi că am făcut bine că m-am sacrificat”.

În teorie, îi spunem politica respectabilității. Practic, ea ar putea avea 83 de ani, Încă ar merge la biserică în fiecare duminică, cu lumânarea în geantă și șalul strâns în jurul capului. Ar ști fiecare tropar pe dinafară, dar nu ar înțelege de ce tinerii nu mai vin, de ce oamenii nu se mai tem de Dumnezeu. De fapt, pentru ea, sexualitatea nu este doar o temă. Este singura temă! Nu pentru că ar fi perversă, ci pentru că este convinsă că tot răul vine de acolo: destrămarea căsătoriilor, abandonul copiilor, fuga din țară, lipsa vocației. Ar fi trăit toată viața reprimând. Când vede tineri care se exprimă liber, nu simte bucurie, ci rușine.

Când lumea pe care o știai dispare

Mulți bătrâni nu sunt conservatori, ci devastați. Schimbările rapide din ultimii 30 de ani, cu libertăți noi, vocabular nou, identități noi, le par străine și chiar ostile. Când nu ai fost niciodată ascultat cu adevărat, când ai crescut cu teamă de Securitate și rușine în biserică, e foarte ușor să confunzi progresul cu pericolul. Reacția nu e mereu ideologică. Uneori e doar frica dureroasă de a fi lăsat în urmă.

Și asta poartă un nume: trădare culturală. Ar putea avea 68 de ani și un cont de Facebook cu 1000 de prieteni, majoritatea din grupuri de rugăciune și rezistență spirituală. În fiecare zi ar posta citate despre familie, moralitate și Sfântul Paisie Aghioritul, intercalate cu imagini cu mitraliere și soldați ruși „buni, creștini”. Ar fi singură. Fiul ei s-ar fi mutat în Germania. Și-ar găsi mângâierea în comunitatea virtuală, care o încurajează, o validează, o face să se simtă necesară. Radicalismul ei nu e despre ideologie, e despre dorul de a conta din nou.

Când suferința e exploatată politic și religios

Politicieni oportuniști și figurile religioase fără scrupule au învățat că pot transforma frustrarea în voturi și disperarea în donații. Le-au spus femeilor în vârstă că sunt „ultimele apărătoare ale moralei” și că, dacă cedează, lumea se va prăbuși. Nu li s-a spus că demnitatea e compatibilă cu diversitatea. Li s-a spus că ori câștigă „războiul cultural”, ori pierd copiii, nepoții, țara, sufletul. Și atunci, ele luptă. Nebunește. Cu sfințenie. Dar și cu orbire.

Are mai multe denumiri, dar eu i-aș spune monetizarea fricii. În practică, ar putea avea 72 de ani și o fiică lesbiană. Nu ar spune-o nimănui. Când ar vorbi despre „tineretul pierdut”, ar face-o cu glasul unui om care arde pe dinăuntru. Iubindu-și fata, nu ar putea accepta ce este. Ar spune tot soiul de povești care să evite adevărul. A fost învățată că „a fi mamă” înseamnă a garanta mântuirea copilului. Și când nu poate face asta, se simte ca și cum ar fi eșuat la examenul vieții.

Când nu mai ai pentru cine să taci

Există o durere care nu se vede: cea a femeii care a dat tot și n-a primit nimic. Copiii plecați, bărbatul pierdut, sănătatea slăbită. Într-o lume în care nu mai are rol economic, nici social, rămâne cu unul singur: gardianul moral. E sensul care îi dă putere să se ridice dimineața. Nu pentru că urăște. Ci pentru că are nevoie să conteze.

Singurătatea transformată în armă ar putea, în realitate, să ia chipul unei doamne pe care Revoluția a prins-o la maturitate. A trăit aproape totul în cheie colectivistă, religioasă și normativă. Apoi, brusc, lumea s-a schimbat, și nu a cerut părerea nimănui. Libertățile care au urmat au dat peste cap tot ce credea că știe. A trăit o viață cu rușine de trup, de dorință, de libertate. Apoi, i s-a spus că toate astea sunt normale. E o revelație pe care n-a putut-o accepta. În sinea ei, e furioasă pe toată generația care a venit după ea, nu pentru că e liberă, ci pentru că nu a suferit aceeași umilință.

Oamenii răniți rănesc oameni

Toate aceste femei, dincolo de diferențe, au ceva în comun: nu vor să piardă sufletele celor pe care-i iubesc. Și dacă pentru asta trebuie să țipe, țipă. Dacă trebuie să urască, urăsc. Dacă trebuie să mintă, mint. Sunt, în felul lor, gardienii unui pod pe care nu l-au construit, dar pe care și-l asumă cu toată responsabilitatea pe care o cunosc. O responsabilitate care, în lipsa empatiei, se transformă în obsesie.

Oricât de greu ar fi de admis, e profund adevărat: cele mai vehemente „babe obsedate” sunt, în fond, femei care iubesc. Nepriceput, dur, inadecvat, dar profund. Ele luptă pentru copiii și nepoții lor, luptă pentru valorile în care cred, luptă împotriva unei modernități pe care n-au fost învățate să o înțeleagă. Și în toată această luptă, trag focuri oarbe. Rănesc. Dar nu pentru că sunt monștri, ci pentru că sunt singure pe front.

Râd și eu, ca noi toți, când o văd vorbind prostii. Dar știu că ea nu e o glumă de internet, e o rană deschisă. A noastră. A societății. A unei generații trecute, care a fost învățată că tăcerea e virtute, rușinea e protecție, iar suferința e dovadă de curaj. Să o respingem în bloc ne face ca ea. Să o ridiculizăm ne transformă în ceea ce ea acuză.

Nu vreau să repet clișeul că aceste femei ne-au făcut pe toți, dar aceste femei ne-au făcut pe toți. O să știm cât sunt de prețioase când o să vorbim cu ele doar în gând. Ne-au crescut, ne-au apărat, ne-au iubit. Din punctul lor de vedere, asta continuă să facă!